În ultimii opt ani, artistul Ghenadie Popescu, angajat al Muzeului de Etnografie și Istorie Naturală de la Chișinău, își petrece aproape tot timpul într-o încăpere îngustă, unde realizează un proiect inedit: un film de animații, după model vechi, cadru cu cadru, despre deportările staliniste din Republica Moldova. Această muncă o face doar din banii săi, refuză să „cerșească sponsorizări” și presupune că ar putea încheia filmul peste alți zece ani. Veridica.md a încercat să afle ce l-a determinat pe acest om să-și sacrifice viața pentru o astfel de idee.
VERIDICA: Prima dată, am auzit despre tine acum 20 de ani, când Eugen Cioclea îmi povestea că avem un artist plastic, care a ajuns cu bicicleta până în Franța. Apoi ai călătorit pe jos, de la Chișinău la Iași, cu o mămăligă de 150 de kg, ai parcurs pas cu pas tot râul Bâc și ai traversat toată Republica Moldova, de la nord la sud, cu o roabă. Atunci te vedeam ca pe un artist care nu-și găsește locul, dar brusc lucrurile s-au schimbat. Cum s-a întâmplat că ai schimbat un mod de viață atât de activ cu o muncă sisifică într-o cămăruță, unde faci de opt ani un film de animație despre deportări?
GHENADIE POPESCU: Cum s-a întâmplat? Am căutat și am găsit, dar și acum fac kilometraje în cutia asta a mea de trei metri pătrați. Uneori, fac câte zece kilometri pe zi de la calculator la set și invers. Este un mers firesc al unei ape care, dacă are pantă, își ia viteză, mai întâlnește resurse mici, face comploturi sau cârdășie cu ele și crește torentul, pentru ca, la un moment dat, să dea într-o zonă în care se extinde și se liniștește. Totul a fost firesc, n-am forțat lucrurile. Această situație coincide și cu firescul sezon în care mă aflu acum, cu mici ruinări fizice - mă refer la corp. Sunt deja ca o bicicletă legată cu sârmă: la deal, cobor și o iau de cap, la vale mare iar cobor, ca să nu-mi rup capul, dar oricum sunt pe distanță lungă. Ba chiar acum am de parcurs o distanță și mai mare, care nu știu cât va mai dura, poate cel puțin zece ani, dacă voi avea zile. Să renunț la proiectul ăsta n-aș vrea, oricât ar părea el de iresponsabil în sensul carierei mele sau în alt sens. Până la urmă, voi avea cel mult o oră de animație, cam atât. Merită sau nu? Nu știu. Nu vreau să mă gândesc la raționamente de genul ăsta.
„Bunica îmi relata că, în clădirea grădiniței sin sat, au trăit cândva oameni care au fost ridicați”
VERIDICA: Spui că ai căutat și ai găsit. Ce ai căutat și ce crezi că ai găsit?
GHENADIE POPESCU: În cazul meu, la început nu a fost cuvântul sau claritatea intenției. Nu, pur și simplu am mers, căutând ceva. Acum nu mai merg, stau pe loc, ceea ce înseamnă că am găsit. Ce am găsit? Nu știu, dar am un soi de împlinire că sunt de acord cu situația în care mă aflu și vreau să-mi scot lucrarea la capăt. Am o energie care se manifestă pozitiv și, dacă stau pe loc, mă rupe din interior.
VERIDICA: Fiind născut în URSS, când și cum ai aflat prima dată despre deportările staliniste și prin ce ți-au atras ele atenția?
GHENADIE POPESCU: Prima dată, mi-a atras atenția cuvântul „ridicați”, că oamenii ăștia au fost ridicați. Așa zicea bunica mea Agafia, de pe linia mamei. Era o bătrânică antisovietică, acum o zic cu certitudine. Se descurca singură cu grădina ei, mergea la Bălți și vindea legume, avea o pensie mizerabilă, o viață în colhoz, dar ura puterea sovietică și pe bolșevici, și povestea lucruri din perioada interbelică din România. Eu aveam vreo opt sau nouă anișori și nu eram setat împotriva ei, dar vorbele ei nu-mi trezeau interes. Ziceam că e bătrână și nu știe că trăim în cea mai puternică și pașnică țară din lume. Totuși, bunica îmi plăcea, căci avea un magnetism special, era blândă și severă în aceeași măsură. Printre altele, ea îmi relata că, în clădirea grădiniței din sat, au trăit cândva oameni care au fost ridicați. Nu știu dacă am mai avut interesul să dezvolt tema, dar am auzit foarte des despre asta.
„Cine până la urmă suntem noi: niște năpârci sau niște ființe asemenea zeilor, venite din lumină?”
VERIDICA: A fost și bunica ta ridicată?
GHENADIE POPESCU: Nu, dar a avut de suferit din cauza că Gheorghe, feciorul ei cel mai mare din prima căsătorie, s-a refugiat cu tatăl său peste Prut. Fiind oameni cărturari, au înțeles că-i paște primejdia odată cu venirea rușilor și s-au evacuat înainte de a intra armata rusă în țară. Apoi granița s-a închis și bunica nu și-a văzut fiul timp de 17 ani. El a venit încoace tocmai la sfârșitul anilor ’60, când avea aproape 30 de ani.
În schimb, bunicul Petrea, din partea tatei, a dispărut de acasă. Când a fost anexată Basarabia, el avea vreo 37-38 de ani și trei fii, și el a dispărut pentru 13 ani. Habar nu am ce s-a întâmplat cu el. Cred că el, fiind țăran din talpă, care nu știa nici rusa, a fost recrutat la munci prin Siberia sau Donbas, unde era nevoie de forțe de muncă. Și a ajuns în bazinul de mine de cărbuni Kuzbass, de unde a revenit după moartea lui Stalin. Mai târziu, când se întâlneau frații tatălui meu de sărbători, auzeam tot felul de glume că am putea avea rude în Siberia. În 13 ani, el putea totuși să-și facă o familie. Mai mult n-am aflat nimic, pentru că el era tăcut și nimeni nu știe ce a îndurat acolo.
Apoi au început să apară informații mai clare despre deportări. Cred că primul film mai pus la punct la acest subiect a fost „Vara rece a anului 1953”. Interesul creștea, căci e o chestie foarte veche mutarea unui grup de oameni mai mic de către un alt grup mai puternic sau violările grupurilor mici pe bază etnică sau pe orice alt fel de bază. Cred că am fost interesat de subiectul ăsta, pentru că e despre specia noastră, iar amestecul de răpitori și ierbivori în cadrul unei specii tot timpul mi-a trezit întrebarea: cine până la urmă suntem noi, niște năpârci sau niște ființe asemenea zeilor, venite din lumină? Da, dar avem și mult întuneric în noi. Am mai citit câte ceva din Șalamov, Volkov, Soljenițin și alții. În linii generale, îmi dădeam seama despre fenomen, dar, personal, acest subiect nu m-a atins. Pluteam la suprafață ca majoritatea oamenilor, care răsfoiesc câte o carte și sunt atenți la ceva. Interesul mai mare a apărut când am mers în expediții etnografice, în cadrul muzeului, unde înregistram istoriile oamenilor în vârstă.
Cum a apărut și de ce a dispărut portalul deportari.md?
VERIDICA: Atunci ai decis să faci portalul deportari.md, în care îți publicai interviurile cu victimele ororilor sovietice și care, trebuie să recunoaștem, a devenit ca o enciclopedie a represiunilor staliniste în Basarabia?
GHENADIE POPESCU: Ideea site-ului i-a aparținut lui Iulian Fruntașu. Prin 2013-2014, el mi-a propus să facem ceva împreună, evitând căile instituționale. El și-a asumat să se ocupe de finanțare, iar eu - de conținutul video. Intenționam să atragem în această muncă și tinerii, care astăzi au toți aparate de înregistrat, dar am primit câteva e-mailuri și cu asta s-a terminat. În schimb, ne-a trimis un interviu jurnalista Oxana Greadcenco. Alte câteva au fost realizate de Viorica Olaru, iar trei sau patru – de Clary Estes, o americancă de la Corpul Păcii, care stătea în chirie la două surori din Vădeni, care au fost deportate.
VERIDICA: Cum îți alegeai intervievații și erau printre ei persoane care refuzau să vorbească despre trecutul lor?
GHENADIE POPESCU: Inițial, întrebam pe oricine dacă cunoaște deportați. Mai târziu, am lucrat și cu Centrul „Memoria”, și cu unele asociații locale, și făceam uneori câte cinci, șase interviuri pe zi. În total, am avut pe site vreo sută de interviuri din cei aproximativ 8000 de deportați, care erau în viața atunci. Da, am avut și situații când am primit acordul la telefon, dar odată ajuns la fața locului, nu ieșea nimic. Îmi amintesc de o bătrânică din sectorul Râșcani, care abia-abia vorbea la telefon, se vede că era bolnăvioară, dar a acceptat să ne întâlnim. Am ajuns la apartamentul ei și mi-a deschis ușa. Era subțire ca o vrăbiuță. Și atunci am auzit de undeva, dintr-o odaie, o voce brutală de femeie: „Să nu mai văd picior de-al vostru pe aici!”. Mi-am cerut scuze, dar vocea a adăugat: „Ieșiți chiar acum!”. M-am uitat la bătrânică și ea a ridicat din umeri. „Uite, asta e”, mi-a zis.
VERIDICA: E păcat că acest site a dispărut de câțiva ani. Care a fost motivul?
GHENADIE POPESCU: A fost o problemă tehnică. Cei care aveau grijă de site au cerut bani pentru a o rezolva, au insistat că mentenanța trebuie plătită, dar Iulian le-a spus că le-a plătit destul. Și nou am hotărât să facem alt site...
„Am pregătite 33 de minute cu patru istorii, dar aș vrea să iasă un film de peste o oră”
VERIDICA: N-ați mai făcut alt site, însă tu ai decis să aduci la cunoștința oamenilor aceleași interviuri într-un alt mod, prin cel mai dificil gen cinematografic și anume prin animație cadru cu cadru. De ce ai ales această cale?
GHENADIE POPESCU: Eu făceam animație și până atunci. Am înțeles că ea s-ar potrivi pentru acest proiect, căci reprezenta un instrumentariu pentru a substitui lipsa imaginii de pe ecran, unde aveam doar vocea intervievatului. Și pentru a face un tot întreg, având în vedere că trăim în generația care consumă foarte mult material audio-video, am simțit provocarea de a reconstitui lumea de atunci. A fost o provocare pentru mine. Și satisfacția asta, când vezi că, după zece ore de muncă, ai câteva secunde de film, nu se compară cu nimic. Da, e un lucru care îți taie orice elan și nu mai simți energetica gestului, care există în pictură, unde scoți o lucrare dintr-o răsuflare. Aici nu-i așa, aici ani de zile muncești și uneori uiți de la ce ai început, dar cred că eu am un instinct de cămilă sau de broască țestoasă, care se târăște mulți kilometri. Până la urmă, această muncă e o rutină a mea. Am ales-o, deci, o fac.
VERIDICA: Observăm că unele istorii din acest film le prezinți deja în cadrul unor evenimente. În ce va consta produsul final, într-un serial sau într-un lungmetraj?
GHENADIE POPESCU: E un lungmetraj din opt, nouă sau zece istorii, în care pun în lumină fenomenul deportării, începând cu noaptea ridicării sau poate un pic mai devreme și sfârșind cu reîntoarcerea oamenilor în Moldova, după 1957. E un film de structură mozaicală, cu istorii separate, dar care merg cronologic. Aleg secvențe din istorii particulare, pescuiesc lucruri unice, care nu se repetă în alte părți și care sunt imediat vizibile printr-o anumită dramaturgie. De obicei, cam totul e legat de lipsa de mâncare, căci protagoniștii mei erau copii pe atunci și majoritatea lucrurilor despre care își amintesc cu emoții se referă la foame. Primul film e despre cum au schimbat un covor pe o căldare de cartofi, al doilea e despre cum au schimbat covorul pe o văcuță, apoi avem o găină, ale cărei ouă nu le mâncau, ci le schimbau pe alte alimente. Integritatea produsului final este dată de cronologie și de soarta comună, pentru că toți erau „dușmani ai poporului”. Deocamdată, am pregătite 33 de minute cu patru istorii, dar aș vrea să iasă un film de peste o oră. Sper să nu mai dureze chiar zece ani, măcar șase să fie.
VERIDICA: Cum ai făcut primul personaj din film și care este istoria lui? Cât durează și cât costă, de fapt, crearea unei păpuși pentru un film de animație?
GHENADIE POPESCU: Eu nu am contabilitate și nu fac astfel de calcule. În mediu, o păpușă se face în zece zile sau două săptămâni, de la armatură până la haine și vopsire. Prima am făcut-o în iarna lui 2017, când mi-am zis să încep filmul cu povestea Ninei Tănase de la Mereni. Eu nu am cunoscut-o, cu ea a discutat Clary. E o poveste din 1941, despre o mama deportată în Surgut cu două fete mici de tot. Atunci capii familiei, bărbații de la 18 ani în sus, erau separați de femei și urcați în alt tren. Tatăl ei a fost dus în zona Ivdel. Și a supraviețuit, îți dai seama? A rămas în viață, probabil, datorită faptului că a lucrat la o brutărie pentru militari de rang înalt. După moartea lui Stalin, și-a regăsit familia în Surgut. El a fost primul personaj, dar practic nu l-am folosit, căci apoi mi-am dat seama că, în perioada despre care povestește Nina, el se afla în lagărul de concentrare. L-am folosit doar ca personaj de planul doi, într-o scenă de afară, unde mama Ninei taie lemne, iar el stă într-o parte și tușește. Se vede că-i grav bolnav.
Însă orice lucru merge încet, când ești singur. Abia în vară, am făcut și restul personajelor. Am pregătit și ambianța, care nu era prea sofisticată, și, la începutul lui 2018, am început filmările. Alte câteva luni, am animat acest prim material, care durează în film 4 minute și 20 de secunde. În cele din urmă, l-am prezentat la muzeu, unde am organizat și o expoziție cu piesele de anturaj folosite. În același an, a fost proiectat și la Filarmonică, în cadrul Zilei Comemorării Victimelor Stalinismului, pe 6 iulie.
„Lumea acum vorbește mult și fără sens. E o bulă mare de vorbărie, de care nu vreau să mă leg”
VERIDICA: La o lansare a cărții tatălui meu, „Demascarea sau Taina porților zăvorâte”, care a avut loc la biserica „Sf. Dumitru” din Chișinău, unde el a slujit, un bărbat foarte amabil mi-a spus că nu este interesat de literatura despre persecuțiile sovietice, pentru că a citit destulă și știe despre ce e vorba. Cum să înțelegem acest dezinteres al multor oameni față de calvarul prin care au trecut înaintașii lor?
GHENADIE POPESCU: De ce ar trebui să-l înțelegi? Prostia nici zeii nu o înțeleg. Decât să zici așa ceva, mai bine taci și stai în TikTok următoarea jumătate de viață. Să explici prostia cred că e ultimul lucru pe care trebuie să ți-l pui ca scop. Sau, cine știe, poate omul nu și-a dat seama ce vorbește, căci uneori cuvintele ți-o iau înainte. Lumea acuma vorbește mult și fără sens. E o bulă mare de vorbărie, de care nu vreau să mă leg.
VERIDICA: Oricum, istoriile astea, de care unii se dezic, reprezintă trecutul nostru, sunt parte din noi. E ca și cum ți-ai tăia o mână sau un picior și ai zice că te simți mai fericit ciunt. Cum să schimbăm această mentalitate?
GHENADIE POPESCU: N-ai cum s-o schimbi. Pe gât n-ai să le bagi nimic oamenilor, înțelegi? Să stai și să pierzi timpul, explicând dezinteresul cuiva, nu are niciun rost. Trebuie să încerci să faci lucruri importante, care țin de memorie sau de claritatea specificului nostru, ca vorbitori de aceeași limbă, care avem o moștenire culturală comună. Unii își câștigă pâinea prin asta, alții o fac voluntar, orice cale e bună și sănătoasă.
„Suntem niște mamifere, ne interesează doar pielea noastră și tot ce e sub ea”
VERIDICA: Dar poate că lumea s-a plictisit de acest subiect, pentru că despre el s-au scris și texte false de către unii autori care se chinuie să devină eroi? Sau poate aceste istorii seamănă între ele și astfel resping interesul public?
GHENADIE POPESCU: Îmi pare și mie rău că muți vor să încalece valul ăsta, care se zice că ar fi popular. Cineva îmi spunea că e o temă la modă și i-am cerut exemple de producție cinematografică în direcția asta. A tăcut. Hai să vedem ce și cât s-a produs. Le număr pe degete, Leontina Vatamanu a făcut „Siberia din oase” și gata? Da, avem și filmul din perioada perestroikăi, din 1989, „Стук в дверь” (Bătaia la ușă – n.r.), o coproducție cu Mosfilm, dar asta a fost cu aproape 40 de ani în urmă.
Ce să-ți spun? În general, suntem niște mamifere și ne interesează doar pielea noastră și tot ce e sub ea, visceralele. Pentru noi contează mâncarea, iubirea, căldura și avuția. Dacă nu suntem îndestulați în această privință, nu avem timp pentru altceva. Mamiferele sănătoase asta vor, nu deportări și istorii neclare. Pe tine, probabil, te doare că subiectul acesta nu este materializat în instituții, ca să fie clar că ne pasă de asta. Da, avem câteva mici odăițe despre represiuni și deportări la Muzeul de Istorie, la Muzeul Armatei, o bucățică acolo, alta dincolo și atât. De noi și-au bătut joc și ne place să ascundem asta, da? Mândria ce ne spune? Eu zic să nu ascundem.
VERIDICA: Recent, ai expus la Galeria Posibilă din București unele fragmente noi din filmul tău. Care este reacția publicului când vede ceva atât de neobișnuit – deportări animate? Și câtă lume vine la astfel de evenimente?
GHENADIE POPESCU: La București, cu toate că ploua, a fost galeria plină. În general, reacția e pozitivă.
„Am spasme de greață când mă gândesc că trebuie să mă duc să zic: „Dați-mi niște bani, vă rog, că am idei””
VERIDICA: Anul trecut, Guvernul a aprobat un plan de acțiuni până în 2028, privind promovarea culturii memoriei victimelor represiunilor politice comuniste pe teritoriul nostru, în anii 1917-1989. De ce nu profiți pentru a solicita o finanțare de la stat, căci proiectul tău merită tot interesul?
GHENADIE POPESCU: Nu am în capul meu lucruri care mi-ar îndrepta picioarele acolo, eu nu funcționez în felul ăsta. Niciodată nu am făcut așa ceva, nici nu știu cum se fac, nici nu știu dacă vreau s-o fac. Nu am energie pentru asta, am spasme de greață când mă gândesc că trebuie să mă duc să zic: „Dați-mi niște bani, vă rog, că am idei”.
VERIDICA: Nu e cazul să mergi cu cerșitul, poți depune un proiect la Guvern...
GHENADIE POPESCU: Eu habar nu am ce înseamnă să depui proiecte. Mi se pare că e un soi de înjurătură, când te aud. Eu fac animații, o fac prost, calitatea lasă de dorit, am mult de lucru, dar la scris proiecte mi se întoarce creierul pe dos. Cum să le scriu, dacă le fac? Și de ce să le scriu? Poate și muzică trebuie să fac, să scriu partituri?
„Nu-i exclus că, în capul meu bolnav, este o idee fixă de a face acest film fără niciun ajutor”
VERIDICA: Ai încercat cel puțin, în ultimii ani, să discuți măcar cu vreun potențial sponsor, căci avem mulți mecenați care fac risipă de bani pentru proiecte minore sau chiar rușinoase? Ei, desigur, ar câștiga mai mult, investind în filmul tău.
GHENADIE POPESCU: N-am vorbit, pentru că aici e cazul să ai totuși o ținută, dar eu nu-s serios în cazul ăsta. Dacă mergi pe linia de granturi, trebuie să ai unele garanții, o echipă în spate. Nu-i normal să se implice o singură persoană, care se vede că nu prea are forță, dar se apucă de un lungmetraj de animație stop-motion. Înțelegi, nimeni n-o să te ia în serios? Câți s-ar apuca acum să facă animație cadru cu cadru, de lung metraj, în țara asta?
Oricum, nu-i exclus că, în capul meu bolnav, este o idee fixă de a face acest film fără ajutor, înțelegi? Chiar m-aș bucura să nu merg nicăieri să semnez. Cred că i-aș face un ospăț delicios orgoliului meu, dacă aș scoate-o la capăt singur.
Despre copii deportați din Ucraina: „De la începutul războiului, au trecut patru ani - o jumătate de copilărie”
VERIDICA: După declanșarea războiului din Ucraina, presa a anunțat că zeci de mi de copii au fost deportați în Rusia. Se aseamănă destinele acestora cu cele ale deportaților din perioada stalinistă?
GHENADIE POPESCU: Se aseamănă prin însuși cuvântul că au fost deportați, că au fost luați cu forța și duși în altă parte. Din păcate, nu cunoaștem detalii despre soarta lor, avem doar informații generale, că au fost deportați la începutul invaziei. Dar, de la începutul războiului, au trecut patru ani - o jumătate de copilărie. În orice caz, e același principiu draconic: un grup de indivizi cu forță și potențial militar își face de cap, căci se simte nepedepsit.
