Alexandru Munteanu desemnat candidat la funcția de prim-ministru a încheiat formarea echipei guvernamentale și prima impresie e că a preferat să își selecteze miniștrii după „chipul și asemănarea sa”. Dar nu întotdeauna a folosit acest criteriu. Ceea cea nu e neapărat rău sau bine, în condițiile în care va exista un nucleu de miniștri „moșteniți” din guvernul precedent și secretarii de stat care vor asigura memoria instituțională și continuitatea necesară în procesul administrativ.
CV-ul nu garantează un ministru bun
În timp ce unii candidați au fost întâmpinați cu entuziasm și „urale” (cum ar fi, de exemplu, Eugen Osmochescu, pentru funcția de ministru al Economiei și Digitalizării), alții abia dacă au fost observați sau chiar au provocat nedumerire. Mai cu seamă atunci când criteriul de selectare a rămas neclar sau a ridicat semne de întrebare.
Bunăoară, ce-l recomandă pe Cristian Jardan, din mass-media, la funcția de ministru al Culturii, decât, posibil, șansa că ar putea fi mai obiectiv, mai echilibrat în distribuirea surselor bugetare pe diverse domenii? Sau care sunt avantajele lui Valeriu Chiveri, la funcția de viceprim-ministru al Reintegrării, față de alți candidați, decât faptul că Chiveri a fost ambasador în Ucraina și Munteanu îl cunoaște, probabil, personal.
Pe de cealaltă parte, un CV adecvat, „spectaculos”, „ireproșabil”, nu garantează un ministru bun. Contează și compatibilitatea, spiritul de echipă, de aceea rolul premierului în procesul de formare a guvernului este hotărâtor și, conform Constituției, odată cu demisia prim-ministrului demisionează guvernul întreg.
Un guvern reprezentativ
În general, afluența de oameni noi în administrație este benefică, sporește valorificarea întregului potențial de cadre, - există șansa să avem un guvern reprezentativ, profesionist, divers, capabil să efectueze la timp reformele necesare pentru aderarea la UE. Programul său – UE, PACE, DEZVOLTARE – pliat pe promisiunile făcute de PAS în campania electorală, arată realist, dar va depinde și de faptul cât de repede și cum se va încheia războiul din Ucraina. „Stimularea investițiilor de până la 4 miliarde euro, inclusiv prin valorificarea oportunităților economice pentru cetățenii din diaspora” va fi greu de realizat dacă războiul va continua.
Spre regretul nostru, Alexandru Munteanu nu pare să considere prioritară reforma administrativ-teritorială, asumându-și doar „continuarea procesului de amalgamare a administrației publice locale în vederea sporirii capacităților și competențelor administrative ale acestora, dar mai ales a calității serviciilor publice pentru locuitori”, ceea ce înseamnă că această importantă reformă, menită să optimizeze cheltuielile publice, este lăsată mai departe la latitudinea primarilor din comunele și orașele Republicii Moldova.
Igor Grosu, președintele Parlamentului și președintele PAS, declara după alegeri că reforma administrativ-teritorială trebuie înfăptuită până la alegerile locale din 2027. Să se fi răzgândit? Să fie această nouă amânare un tribut (sau gest de recunoștință) plătit primarilor PAS și multor altor primari, care au jucat, ca întotdeauna, un rol important în alegerile parlamentare?
Împărțirea scriitorilor în români și neromâni
În recentul decret prezidențial de conferire a distincțiilor de stat unui grup de scriitori se trage o linie despărțitoare între scriitorii de pe malul stâng al Prutului, ei figurând ca „scriitori”, și cei de pe malul drept, care sunt prezentați ca „scriitori români”.
Fiindcă scriitorii „scriitori” - Nicolae Popa, Victor Prohin, Grigore Chiperi, Ion Găină, Petru Popa, Lucia Țurcanu - își scriu lucrările în limba română, ca și „scriitorii români” Eugen Uricariu și Lucian Vasiliu, împărțirea lor în „români” și „neromâni” nu pare să aibă alt sens decât unul politic demonstrativ, ostentativ.
Totuși, care e criteriul de împărțire? Cetățenia? S-ar putea ca și scriitorii „neromâni” să aibă cetățenie română. Sau contează doar prima cetățenie, cea datorată pactului Molotov-Ribbentrop? De ce, de exemplu, Lucian Vasiliu, stabilit la Iași, e scriitor român, iar Lucia Țurcanu, stabilită la Botoșani, angajată la Muzeul Mihai Eminescu, Ipotești, ea fiind, firește, și cetățeană a României, este considerată pur și simplu „scriitoare”. Nu poate fi și ea scriitoare română? Sau prioritatea aparține locului de naștere? În cazul acesta, de ce nu se contestă că Paul Goma sau Bogdan Petriceicu Hasdeu, născuți în Basarabia, sunt scriitori români? Mergând pe ideea decretului prezidențial, Eminescu e scriitor român, iar Grigore Vieru - nu, e doar „scriitor”, deși ambii sunt citați de „stataliștii” noștri ca „poeți naționali”.
Reminiscență „patriotică” sovietică
Vineri, 24 octombrie, la Casa Scriitorilor, au fost marcați 105 ani de la fondarea Societății Scriitorilor Români din Basarabia, predecesoare a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (USM). La solemnitate au participat președintele Uniunii Scriitorilor din România (USR), Varujan Vosganian, și președintele filialei Iași, USR, Casian Maria Spiridon. Președinta Maia Sandu a trimis un mesaj de felicitare. Scriitorii cărora li s-a conferit distincțiile statului moldav fac parte din USR, a cărei Filială Chișinău este condusă de același președinte Teo Chiriac, ales și în fruntea USM.
Cu alte cuvinte, nu numai din punct de vedere lingvistic, ci și organizatoric, relațiile scriitorilor de pe ambele maluri ale Prutului sunt atât de strâns împletite, încât încercarea de-ai separa prin cuvântul „român” care, de fapt, îi unește, seamănă a reminiscență „patriotică” sovietică, în stilul Mariei Zaharova, purtătoarea de cuvânt al MID de la Moscova. „Scriitorii” și „scriitorii români” aparțin aceleiași literaturi române, cărțile lor se întâlnesc în librăriile și târgurile de carte din Chișinău și de peste Prut. Mai e până la o piață unică de cărți românești, dar lucrurile merg în această direcție. Ne separă doar frontiera de stat dintre Republica Moldova și România, dar și această frontieră se relativizează, devine tot mai transparentă și ar putea dispărea într-o zi.
Antiromânism cu altă pălărie?
Și dacă printre cei decorați se nimerea și vreun scriitor de limbă rusă sau bulgară sau găgăuză, cum ar fi fost prezentați? Scriitori moldoveni? Ar fi fost insuficient. Limba în care scrie îl identifică pe scriitor mai exact, decât cetățenia. Georges Simenon, născut în Belgia, a locuit în Franța. SUA, Elveția. Fiindcă a scris franțuzește, Andre Gide îl considera „un mare romancier, poate cel mai mare și cel mai autentic pe care îl avem în literatura franceză contemporană”. Și Thomas Bernhard, romancier, dramaturg și poet austriac, este cunoscut ca „unul din cei mai importanți autori de limbă germană în perioada postbelică”.
Jenanta împărțire a scriitorilor în „români” și, prin omisiune, „neromâni” s-a produs din reflex? De realitatea politică se putea ține cont menționând statul – România sau Republica Moldova, dar cineva consideră, probabil, că nu poți fi patriot dacă nu îți renegi rădăcinile etnice comune și limba română.
Participarea Maiei Sandu la sfințirea picturii Catedralei Naționale din București, ca răspuns la invitația Patriarhului Daniel, a fost, în propria ei expresie, „un bun prilej de reflecție cu privire la cât de mult ne leagă credința și tradițiile noastre”. Într-adevăr ne leagă, așa încât au rezistat ocupației sovietice peste patru decenii. Ne leagă și credința, și tradițiile, și limba. Și de ce ne-am teme să recunoaștem aceasta?
