Într-un raport recent, Curtea de Conturi a Republicii Moldova a anunțat că 38 de tineri specialiști au demisionat din funcție din 18 instituții medicale raionale înainte de expirarea termenului obligatoriu în care trebuiau să activeze în localitățile în care au fost repartizați de Ministerul Sănătății al Republicii Moldova. Tinerii medici au restituit statului indemnizațiile primite în schimbul limitării temporare a libertății lor profesionale.
Pentru prima dată, ministrul Sănătății a declarat că ia în calcul renunțarea la obligativitatea repartizării tinerilor specialiști în teritoriu pentru o perioadă determinată, invocând ineficiența acestei măsuri. Pe de altă parte, Curtea de Conturi constată că Ministerul Sănătății nu și-a atins obiectivul de a acoperi deficitul de cadre medicale nici măcar prin majorarea stimulentelor financiare, în timp ce statul continuă să piardă milioane investite în formarea profesională a medicilor.
Unde greșește Ministerul Sănătății? Ce s-ar întâmpla dacă statul ar elimina obligativitatea activării în zonele rurale și defavorizate? Ce măsuri aplică alte state pentru a-și păstra forța de muncă medicală în țară?
Sunt întrebări pertinente la care încerc să răspund în acest editorial.
Curtea de Conturi a Republicii Moldova a atenționat încă din 2014, într-un raport de audit, că statul a cheltuit peste 30 de milioane de lei pentru instruirea viitorilor medici care fie au abandonat studiile înainte de absolvire, fie au refuzat să se angajeze conform repartizărilor făcute de Ministerul Sănătății al Republicii Moldova.
Problema este una veche. Pe de o parte, statul are nevoie de medici. În acest scop, Ministerul Sănătății formulează anual o comandă către Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu”, în funcție de estimările privind necesarul de cadre medicale. Pentru a acoperi deficitul de personal, statul finanțează integral studiile studenților cu cele mai bune rezultate academice, cu așteptarea legitimă ca aceștia să rămână în sistemul public de sănătate după absolvire. Și nu oriunde, ci în localitățile în care sunt repartizați de Ministerul Sănătății, pentru o perioadă obligatorie de cinci ani, termen extins recent de minister de la trei ani. Dacă respectă această obligație contractuală, tinerii specialiști beneficiază și de o indemnizație unică în valoare totală de 250.000 de lei.
Pe de altă parte, USMF „Nicolae Testemițanu” asigură procesul de instruire, însă nu are pârghii legale și nici atribuții pentru a solicita restituirea sumelor investite în pregătirea tinerilor care refuză să se angajeze după absolvire în locurile stabilite de stat.
Într-un raport recent de audit, Curtea de Conturi a Republicii Moldova a revenit asupra acestei probleme și a constatat că, deși indemnizațiile acordate tinerilor specialiști s-au dublat în ultimii ani, autoritățile nu au reușit să reducă deficitul de cadre medicale.
Potrivit raportului, 38 de tineri specialiști angajați în instituții medicale din 18 raioane și-au dat demisia înainte de expirarea termenului obligatoriu de activitate prevăzut de legislație. Un aspect important este că aceștia au restituit integral indemnizațiile primite, preferând să renunțe la sprijinul financiar decât să rămână legați de o anumită localitate. Cu toate acestea, Curtea de Conturi estimează că statul a pierdut cel puțin 4,5 milioane de lei investiți în formarea lor profesională, bani pentru care nu există mecanisme de recuperare.
Ca reacție, Ministerul Sănătății a anunțat public pentru prima dată despre posibilitatea renunțării complete la obligativitatea repartizării tinerilor specialiști în teritoriu. O asemenea decizie ar putea marca un punct de cotitură major în politicile statului privind gestionarea resurselor umane din sistemul de sănătate.
Declarația ministrului Emil Ceban nu poate fi calificată, în sine, nici drept inoportună, nici drept o direcție greșită, în absența unui dialog clar din care să reiasă strategia statului privind retenția resurselor umane din sistemul de sănătate.
Este posibil ca Republica Moldova să-și revadă practica coercitivă de repartizare obligatorie a medicilor, în încercarea de a-și armoniza politicile cu cele ale statelor membre ale Uniunii Europene, în contextul parcursului său de aderare. Într-adevăr, țările UE utilizează mecanisme variate pentru atragerea și menținerea personalului medical, însă recurg mult mai rar la constrângeri.
Pe de altă parte, dacă Ministerul Sănătății nu va propune soluții bazate pe dovezi și adaptate realităților economice și sociale ale Republicii Moldova, deficitul de cadre medicale riscă să se accentueze și mai mult, iar revenirea la o situație chiar și relativ stabilă ar putea deveni un obiectiv imposibil de atins.
Așadar, ce poate face Republica Moldova în acest moment?
Poate părea un principiu banal, dar fără dovezi orice intervenție riscă să devină o eroare costisitoare, pe care o vom plăti nu doar din resurse publice, ci și prin deteriorarea indicatorilor de sănătate.
Dacă Ministerul Sănătății ar fi analizat datele și experiențele internaționale înainte de a extinde, în 2024, termenul obligatoriu de activitate conform repartizării de la trei la cinci ani, chiar și în condițiile dublării indemnizației unice, ar fi constatat că această politică este, în esență, ineficientă și consumă resurse publice fără a produce rezultatele dorite pe termen lung.
Indemnizația de 250.000 de lei, echivalentul a aproximativ 12.000 de euro, poate părea semnificativă dacă este privită doar prin prisma majorărilor din ultimii ani. Dar raportată la contextul economic și geografic, această sumă devine complet irelevantă. În multe state europene, 12.000 de euro reprezintă echivalentul a două sau trei salarii lunare ale unui medic.
Atunci când un tânăr specialist este obligat să lucreze într-o localitate în care nu dorește să trăiască, unde nu își are familia aproape, nu se simte integrat social și nu beneficiază de alte avantaje profesionale sau personale, stimulentul financiar este insuficient. În aceste condiții, avem nimic altceva decât o politică publică compromisă. Organizația Mondială a Sănătății recomandă ca stimulentele financiare oferite personalului medical să fie „suficient de atractive pentru a compensa costurile de oportunitate asociate muncii în zonele rurale, așa cum sunt acestea percepute de lucrătorii din sănătate”.
Cu alte cuvinte, ceea ce Ministerul Sănătății consideră un stimulent suficient de atractiv, poate să nu fie perceput la fel de către medici. Chiar dacă, pe lângă indemnizația unică, sunt oferite și alte beneficii, cum ar fi compensarea cheltuielilor pentru chirie, energie electrică și combustibil pentru încălzire pe timp de iarnă (lemne sau cărbuni), acestea, chiar cumulate, sunt departe de a constitui o motivație puternică pentru ca un tânăr medic să își lege cariera de o localitate rurală pentru cel puțin cinci ani.
Surprinzător sau nu, studiile arată că asigurarea unui loc de muncă pentru soț sau soție, acoperirea cheltuielilor pentru educația copiilor, plata concediilor și alte beneficii sociale sunt factori determinanți în decizia unui tânăr profesionist de a accepta o funcție într-o zonă rurală sau periferică.
De altfel, este surprinzător că niciun guvern nu a solicitat o cercetare care să identifice motivațiile personale și profesionale ale medicilor dispuși să lucreze în raioane sau în localități rurale defavorizate. Fără o astfel de analiză, politicile de retenție sunt construite pe presupuneri.
Măsurile coercitive nu sunt eficiente pe termen lung
Literatura de specialitate confirmă – cu cât politicile de retenție sunt mai coercitive, cu atât devin mai ineficiente. Constrângerea duce la conformare temporară, extrinsecă, care nu răspunde unor decizii benevole și independente. Și este de înțeles de ce astfel de decizii nu generează loialitate profesională sau angajament pe termen lung
Republica Moldova a preluat modelul coercitiv sovietic al „raspredelenie”, prin care tinerii medici erau trimiși în zone îndepărtate cu șanse minime de a contesta repartizările, și l-a adaptat într-un mecanism de return-of-service, prin care finanțarea publică a studiilor este condiționată de obligația ulterioară de a activa în localitățile desemnate de stat.
Deși modelul actual este diferit de cel din anii 1920 ai Uniunii Sovietice, Ministerul Sănătății se confruntă astăzi cu o realitate socială pe care instrumentele coercitive nu o pot rezolva: medicii nu refuză repartizările neapărat pentru că s-ar opune ideii de a activa departe de capitală, ci pentru că între timp și-au întemeiat familii, au contractat credite ipotecare și și-au înscris copiii la grădiniță. O obligație administrativă nu poate anula viața socială deja construită.
Dacă există dovezi fără echivoc care să susțină astfel de programe, ele indică o concluzie clară: background-ul rural și experiența personală într-o comunitate rurală este cel mai puternic factor determinant al faptului că un tânăr profesionist va rămâne să activeze acolo unde a fost repartizat. Aceasta înseamnă că, dacă statul intenționează să continue aplicarea acestui model, trebuie să renunțe la regulile pur coercitive și să îl adapteze în conformitate cu dovezile validate științific.
Stimulentele financiare nu sunt totul
Banii nu rezolvă totul. Și aceasta ar trebui să fie o veste bună pentru Republica Moldova, unde resursele financiare sunt permanent limitate. Studiile publicate până în prezent, care analizează experiențele a aproximativ 70 de state ce aplică diverse modele de return-of-service, arată că izolarea socială și profesională percepută reprezintă cea mai mare barieră în acceptarea unui serviciu într-o zonă rurală.
Ceea ce poate face statul este să combată această izolare prin instrumente concrete: telemedicină pentru consultații clinice la distanță, programe de mentorat, acces la formare profesională continuă, inclusiv prin evenimente interactive care aduc comunitățile de medici împreună, dezvoltarea unor rețele profesionale, în care tinerii să se simtă parte a comunității medicale, nu izolați de ea. Este esențial ca un medic repartizat într-un raion să aibă certitudinea că decizia de a activa departe de capitală nu îi va compromite dezvoltarea profesională și nu îl va marginaliza față de evoluțiile din domeniu.
Poate Republica Moldova să facă toate acestea? Da. Și poate începe să le adopte pas cu pas. Practicile coercitive și mirajul indemnizațiilor, mascate drept stimulente financiare, nu funcționează. Singure sau cuplate cu măsurile existente, ele rămân incapabile să răspundă nevoilor adevărate ale celor care și-ar dori să practice medicina acolo unde se termină asfaltul.
