Sunt o mare admiratoare a colecției permanente de la Muzeul Național de Artă a Moldovei, unde am remarcat că sunt prezente lucrările mai multor artiste care s-au exprimat prin pictură, sculptură, ceramică și textile. Trec mereu pe la portretele inedite ale Valentinei Rusu Ciobanu, peisajele intens colorate ale Eleonorei Romanescu, tapiseriile Mariei Saca-Răcilă sau sculpturile Brunhildei Epelbaum Marcenco. Dacă despre Valentina Rusu Ciobanu s-a scris mai mult, despre alte artiste am văzut mai puține materiale în presă, motiv din care mi-am propus să aduc la lumină câteva date despre opt artiste, deși numărul acestora a fost mult mai mare — ceramistele Nelly Sajin și Svetlana Pasecinaia, sculptorițele Rozalia Podoprogora și Galina Dubrovina, tapisera Elena Rotaru ar fi doar câteva alte nume de descoperit și documentat.
Valentina Rusu Ciobanu (1920-2021)
Poate cea mai cunoscută artistă vizuală din Republica Moldova, Valentina Rusu Ciobanu exudă libertate interioară în lucrările sale, în care se joacă cu perspectiva, culorile și referințe din istoria artelor. Născută în 1920 la Chișinău, Rusu Ciobanu s-a format în studii la Iași, unde a fost eleva viitorului pictor faimos Corneliu Baba, dar a revenit la Chișinău la încheierea celui de-al doilea război mondial.
În perioada sovietică, s-a dedicat căutărilor sale artistice, departe de luptele politice, în șarmanta și tradiționala sa casă albă cu prispă, de un etaj, din secolul XIX, din centrul vechi al Chișinăului, plină de reviste de artă românești și poloneze, de schițe și de măștile soțului său, Glebus Sainciuc, după personalități publice.
Valentina Rusu Ciobanu, „Micul dejun”, 1979-1980
A fost pasionată de flori toată viața, avea o grădină frumoasă acasă, dar și una mică, cu băncuță, în fața atelierului său și al lui Igor Vieru. “Era trist atunci când, dimineața, descopeream trandafirii tăiați și, probabil, duși la piață”, i-a povestit ea Antoninei Sârbu într-un interviu. “Am avut gladiole, mi le–a scos un vecin și cred că tot în piață le–a vândut. Când am înțeles șmecheria, sădeam flori mai simple: țigăncușe, vâzdoage, mărăraș, petunii”.
În anii ’70, cea mai prolifică perioadă artistică a sa, pictorița a colaborat, în calitate de scenografă, cu proaspăt înființatul Teatru „Luceafărul” din Chișinău.
A murit în 2021, la 101 ani.
Eleonora Romanescu (1926-2019)
Născută în 1926 la Leușeni, pictorița Eleonora Romanescu face școala primară în satul natal, după care a absolvit Gimnaziul de Fete „Principesa Dadiani” din Chișinău — atunci în incinta clădirii Muzeului Național de Artă a Moldovei — și Liceul „Reuniunea femeilor române”.
Unchiul său, primar în Leușeni, bunicul medicului Vladimir Hotineanu, a fost deportat cu toată familia în 1941.
În 1944, Eleonora Romanescu se refugiază la Craiova. Obligată de autoritățile române, revine la Chișinău în anul următor, unde își face studiile la Școala de Arte Plastice „Ilia Repin” (azi Colegiul Republican de Arte Plastice „Al. Plămădeală”), după care se angajează ca profesoară de desen la Orhei.
Face doi ani de cursuri de restaurator la Moscova. Se întoarce la Chișinău ca unul dintre primii pictori-restauratori la Muzeul de Artă.
Restaurează mai multe icoane ale Mănăstirii Răciula, salvate de persecuţia sovieticilor. În anii 1991- 1992 restaurează iconostasul Capelei Seminarului Teologic din cadrul Universităţii de Stat din Republica Moldova. Pictează iconostasul de la Biserica „Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena” din Chişinău.
Împarte, o perioadă, același atelier cu artistul Igor Vieru.
Se stinge din viață în 2019, la 93 de ani.
Elena Bontea (n. 1933)
Născută la Drăgănești, județul Bălți, în 1933, pictorița Elena Bontea excelează în naturile statice cu influențe expresioniste, dar și în portretele sale inedite. A fost marcată de arestul tatălui său, acuzat că ar fi dușman al poporului, de către un tribunal militar și respectiv deportarea mamei, bunicii, a fratelui și surorii sale în Bureatia, Federația Rusă, în 1949. Având 17 ani atunci, Elena Bontea a reușit să scape, pentru că rămăsese la mătușa sa, călugăriță și croitoreasă iscusită, în Tabăra, Orhei. „Rudele se temeau să mă țină, să nu-i ducă și pe ei în Siberia, și doi ani eu am umblat așa, fugară,” mi-a povestit ea la telefon. „Eu așa de mult am tânjit după familie, după mama mea, pe care o iubeam foarte mult”, își amintește artista.
În ciuda sfaturilor mătușii sale și a pictorilor din anturajul ei de a se face medic, Elena Bontea s-a încăpățânat să facă arte. A făcut pictura la Școala Republicană de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală”, apoi istoria artelor la Institutul de Arte Plastice „Ilia Repin” din Leningrad (azi Sankt Petersburg). După anul doi de studii, în 1963, a pornit în Bureatia să-și viziteze familia. În cele două săptămâni de mers cu trenul, a fost sedusă de apusurile spectaculare pe râurile Rusiei, dar epuizată de traiul în vagonul colectiv, plin de lume, inclusiv de bandiți. „Când mi-am văzut părinții, surorile și fratele, m-au pipăit din cap până în picioare”, își amintește ea. Surorile lucrau la cale ferată, ca în lagăr, mi-a povestit Elena Bontea. „De oboseală, am dormit două sutci (zile)” din cele zece zile pe care avea dreptul să le petreacă fără a se stabili în Bureatia.
Elena Bontea, „Natură moartă cu scoică”, 1985
Revenită la Chișinău după absolvire, Elena Bontea a lucrat colaboratoare științifică la Muzeul de Arte, unde făcea numeroase tururi pentru grupuri de vizitatori, după care a fost profesoară la Școala de Arte „Alexei Șciusev”.
Primele sale expoziții personale și titluri au venit odată cu libertatea mai mare de expresie din perioada perestroikăi și glastnost.
Maria Saca-Răcilă (n. 1941)
Născută la Drăgănești în 1941 într-o familie de țărani, Maria Saca-Răcilă, vara Elenei Bontea, s-a dedicat în special artelor textile, variind între lucrări figurative și abstracte, motive tradiționale și orientări moderne. Când era în anul trei de studii la Școala Republicană de Arte plastice „Ilia Repin” din Chișinău, apare specializarea tapiserie, iar Maria Saca-Răcilă își amintește că toate fetele au trecut la noul obiect, care se promitea a fi la mare căutare. După ce absolvește școala în 1961, este repartizată la Fabrica de covoare din Strășeni în calitate de pictor. În 1964-1965, a fost pictor-metodist la Casa Republicană de Creație Populară.
Într-un interviu realizat de scriitoarea și jurnalista de cultură Irina Nechit, artista își amintea despre primele semne ale pasiunii sale pentru desen și țesut: „Îmi plăcea de mică să desenez. Pe atunci nu prea erau caiete, nici vorbă de albume pentru desen. Am găsit totuși o soluție: le permiteam colegilor din școală să copieze de la mine temele pentru acasă și drept răsplată luam din caietele lor cele două foi de la mijloc. Pe acele foi desenam, cu creioane colorate. Dar țin minte că am pictat și pe soba noastră niște flori cu vopsele de anilină. Vecinele au văzut că e așa de frumos și au început să mă invite să le pictez sobele. De pe la vreo șase ani o ajutam pe mama la țesutul covoarelor. Primul ghemuț de lână pe care l-am tors, mama l-a trecut prin râșniță. Așa era obiceiul, ca să am spor la tors”.
Alexandra Picunov (1928-2002)
Născută în Chișinău în 1928, sculptorița Alexandra Picunov a studiat la Liceul „Domniţa Bălaşa" din Bucureşti, unde tatăl său cânta într-o orchestră regală. După ce revine cu familia la Chișinău în 1947, Alexandra se înscrie la Școala republicană de arte plastice „I. E. Repin”.
Împreună cu sora sa, actrița Constanța Târțău, zisă Tanți Târțău, prima prezentatoare TV din Chișinău, Alexandra a studiat actoria la Institutul de Stat de Artă Teatrală „A. N. Ostrovski” din Leningrad (Sankt Petersburg). Însă dacă Tanți a rămas să absolvească studiile — fiind certată că avea accent românesc la întoarcerea la Teatrul „Pușkin” (azi Eminescu) — Alexandra Picunov s-a întors la arte plastice.
Familia și prietenii o numeau Margo.
După Elena Bontea, Margo era „o femeie cu temperament, cu o libertate pronunțată, în gesturi, în intonație, cu mult colorit”.
A lucrat cu elemente din tradițiile artelor românești, după cum se vede în lucrările din 1968, „Hora”, „Fata cu cobiliță”, „Roadă” sau „Muzicanții”. Are și o serie de portrete, cum ar fi „Portretul constructoarei Romanciuc” (1964, ghips) sau portrete ale colegilor de breaslă, Valetina Rusu-Ciobanu (1975), Mihai Grecu (1976), Eleonora Romanescu (1985), L. Dubinovschi (1976). Are și compoziții monumental-decorative: „Pământ” (1975), „Tutunăreasă” (1981).
Este autoarea bustului lui Lucian Blaga de pe Aleea Clasicilor din Grădina Publică din Chișinău.
Ada Zevin (1918-2005)
Născută la Chișinău în 1918 în familia unor profesori evrei, Ada Zevin urmează studii la Academia de Arte Frumoase din București. Din cauza legilor antisemite din 1940, revine la Chișinău, unde își continuă studiile la Școala republicană de arte plastice, în clasa lui Auguste Baillayre (1879 - 1961) și a lui Max (Moisei) Gamburd. A fost evacuată în timpul războiului în Kalmîkia și apoi în Georgia, unde a predat desenul la un liceu. A mai făcut studii la Moscova și la Sankt Petersburg, după care a revenit să predea la Colegiul de Arte „Ilia Repin” din Chișinău (azi Plămădeală). A lucrat și la Ministerul Culturii.
Ca lector de istoria artelor, vorbea despre impresionism, evitând temele realismului socialist, își amintește fostul său elev, artistul Mihai Țăruș. După Elena Bontea, prietena și vecina sa de pe strada Lazo o perioadă, Ada Zevin, vorbea o română foarte plăcută și o franceză bună, învățată la Liceul de Fete „Principesa Dadiani”, atunci în incinta Muzeului Național de Artă. Tot Elena Bontea își amintește prima sa vizită în atelierul Adei Zevin, în care a văzut lucrări de cu totul altă anvergură decât picturile pe care le expunea din când în când artista, dar pe care le ținea secrete pentru că nu coincideau cu realismul socialist impus de regim în perioada stalinismului. Abia la dezgheț, în anii 60, când sculptorul Lazăr Dubinovschii era funcționar la Ministerul Culturii, acesta i-a făcut anumite comenzi de stat Adei Zevin.
Claudia Cobizev (1905-1995)
Născută în Chișinău în 1905, Claudia Cobizev a copilărit la Sadova. A studiat sculptura la Școala de Arte din Chișinău, în atelierul lui Alexandru Plămădeală (1926-1931), apoi la Academia Regală de Arte din Bruxelles, în atelierul lui V. Rousseau și Rimbaud din Bruxelles (1931-1934). La Bruxelles a trăit în sărăcie. Având doar bani pentru drum, artista s-a angajat să facă curățenie la o alimentară, primind o locuință neîncălzită, masă și o leafă de 100 de franci. Când a aflat Rousseau despre lipsurile Claudiei, i-a alocat 1000 de franci din partea Academiei pentru a putea să-și viziteze familia. Însă sculptorița nu a mai revenit la Bruxelles, în loc continuându-și studiile la Academia de Arte din București (1934-1936). Neabsolvind niciuna dintre instituții, a colaborat la proiectele profesorului său, Cornel Medrea, cum ar fi decorarea Pavilionului României la Expoziţia Internaţională de la New York din anii 1939–1940. A revenit la Chișinău în 1940. Sculpturile și basoreliefurile sale realizate pentru Cimitirul Eroilor și pentru Palatul Culturii (azi Teatrul „Mihai Eminescu”) s-au pierdut. În 1944, se stabilește la Craiova, după care revine la Chișinău, unde a lucrat ca profesoară la Școala de Arte Plastice și a realizat comenzi de stat.
Brunhilda Epelbaum-Marcenco (1927-2014)
Născută în 1927, la Verhneuralsk, regiunea Celeabinsk, Rusia, sculptorița Brunhilda Epelbaum-Marcenco a studiat la Şcoala de Arte din Chişinău şi la Şcoala Industrială de Arte „V. Muhin” din Leningrad (St Petersburg), unde deprinde meserie de la artista Ekaterina Belașova și de la sculptorul monumentalist Vasili Simonov.
La Muzeul Național de Artă se află câteva lucrări din lemn, teracotă și alte materiale realizate de Brunhilda Epelbaum-Marcenco, cum ar fi „Portretul studentei din Vietnam, Lini” (1984) sau placa decorativă „Evreu citind”.
Împreună cu soțul său, Naum Epelbaum, a realizat în 1961 monumentul realist socialist al lui Pavel Tkacenko din Tighina/Bender.
După Tudor Zbârnea, directorul Muzeului Național de Artă a Moldovei, în anii 90, cuplul de artiști a emigrat în Israel, unde, în mod dramatic, în locul vieții mai bune pe care o căuta, ar fi ajuns să spele pietre funerare.
