Romanul „Lecţia de rusă” al scriitoarei Maria Pilchin constituie unul dintre punctele de plecare ale conferinţei de la Chișinău.
Un schimb de replici despre limba în care trebuie să răspundă un ministru a readus în această săptămână în centrul atenției o problemă mai veche și mai complicată a Republicii Moldova: relația dintre limba română și comunitatea rusofonă. Dincolo de controversa stârnită de cazul Anatolie Nosatîi, episodul readuce în discuție nevoia unei politici coerente de integrare a minorităților, având în vedere efortul declarat al Chișinăului de a reintegra regiunea transnistreană.
La începutul secolului al XX-lea, cu aproape un sfert de secol până la formarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, autoritățile țariste, în special cele responsabile de învățământ și Biserică, au lansat și promovat ideea existenței unei limbi „moldovenești”, „adevărate”, distincte de limba română, o limbă „falsă”, în opinia lor. Principalul obiectiv al acestei narațiuni false, în limbajul actual, era că Imperiul Rus urmărea pe această cale să slăbească legăturile culturale și identitare ale populației basarabene cu spațiul românesc și să prevină o mișcare unionistă, percepută drept o potențială amenințare separatistă.