La începutul secolului al XX-lea, cu aproape un sfert de secol până la formarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, autoritățile țariste, în special cele responsabile de învățământ și Biserică, au lansat și promovat ideea existenței unei limbi „moldovenești”, „adevărate”, distincte de limba română, o limbă „falsă”, în opinia lor. Principalul obiectiv al acestei narațiuni false, în limbajul actual, era că Imperiul Rus urmărea pe această cale să slăbească legăturile culturale și identitare ale populației basarabene cu spațiul românesc și să prevină o mișcare unionistă, percepută drept o potențială amenințare separatistă.
În centrul acestei afaceri s-au aflat două figuri importante ale epocii - protoiereul Mihail Ceachir, considerat un părinte spiritual al găgăuzilor, și arhiepiscopul Serafim Ciceagov, un ierarh comparat cu arhiepiscopul Pavel Lebedev. Cei doi voiau să rezolve o problemă obsesivă a autorităților ruse – să îi facă pe moldoveni să vorbească și să gândească cât mai repede rusește. În epocă, responsabilii școlari și ecleziastici țariști au căutat frenetic tot felul de metode să penetreze spațiul familial, în intimitatea moldovenilor unde se vorbea exclusiv românește, obstacol principal în calea omogenizării linvistice.
Unii dintre aceştia au ajuns chiar să plonjeze iremediabil într-un atac asupra femeii românce, calificând-o drept un „bastion inexpugnabil” al tradiţiei şi al limbii materne. De exemplu, profesorul Universităţii din Novorosiisk, Aleksandr Kociubinski, după o vizită efectuată în Serbia, consemna: „Trebuie acordată mai multă atenţie şcolii populare pentru fete, deoarece femeia moldoveană se distinge printr-un conservatism neobişnuit, o izolare şi un ataşament încăpăţânat faţă de tradiţie atât pe malul Tisei, cât şi pe cele ale Dunării şi ale Nistrului”. El a invocat consideraţiile etnografului austriac Ján Čaplowič despre româncele din Timoc, şi anume că o reprezentantă „frumoasă” a acestui neam, „căsătorindu-se într-un sat sârbesc, peste câţiva ani, îi va învăţa destul de bine limba sa pe mulţi-mulţi consăteni, însă ea însăşi va rămâne străină limbii sârbe”. Trebuie subliniat că primul care a semnalat „pericolul” moldovencelor în calea rusificării a fost arhiepiscopul Chişinăului şi Hotinului, Pavel Lebedev (1871–1882). Ierarhul rus atrăgea atenţia asupra instruirii moldovencelor, subliniind că, fără rusificarea acestora, era imposibilă rusificarea copiilor.
Obsesia imperială a „asimilării incomplete”
Un pas important pentru asimilarea moldovenilor era să îi izoleze / să îi înstrăineze de conaționalii lor din dreapta Prutului. La modul practic, autoritățile imperiale ruse trebuiau să îi convingă pe moldoveni că sunt „speciali”, că vorbesc o limbă diferită de cea din dreapta Prutului, o limbă „moldovenească”, „adevărată”, „neaoșă”, în timp ce românii de la vest de Prut vorbesc o limbă „falsă”, „artificială”. Această narațiune era veche în mediul academic și politic rusesc, avându-și originea în decizia Principatelor Dunărene de a adopta literele latine începând cu anii 30 ai secolului al XIX-lea și a renunța la influența slavă. De altfel, decizia respectivă a fost una răspândită în epocă, statele moderne își dezvoltau limbile naționale încercând să scape de influența culturală imperială din care făcuseră parte. Evident că deciziile Principatelor Dunărene și ulterior ale României nu au plăcut Rusiei. La începutul secolului al XX-lea, limba modernă românească reprezenta o problemă pentru politica imperială de omogenizare a moldovenilor. Din acest considerent, arhictecții ideologici ai imperiului îi considerau pe moldoveni că vorbesc o limbă „adevărată”, sub influență rusească, și că românii au o limbă „falsă”. În esență, lucrurile stăteau astfel – mai întâi se urmărea crearea unei forme lingvistice distincte de româna literară din Regatul României, o „limbă moldovenească” adaptată alfabetului și vocabularului rusesc ca etapă de pregătire a moldovenilor de a intra în lumea rusă. Limba „moldovenească adevărată” era calea scurtă și sigură spre rusificare.
Un eveniment deosebit de important
În această afacere ideologică, preotul Mihail Ceachir avea să devină un actor central. El a reușit în 1900 să publice, surprinzător, în condițiile unei acțiuni de rusificare teribile, o carte în limba „moldovenească” – Ажуторул молдовенилор ын време челей май ынтыя ынвэцэтурэ лимбей русяскэ (Ajutorul moldovenilor în vreme celei mai întâia învățătură limbei rusească – n.r.) – menită să îi ajute pe etnicii români să învețe individual rusește. Ceachir s-a gândit că a găsit răspuns la întrebarea de ce moldovenii nu se rusifică „rapit și conștient”, așa cum așteptau autoritățile ruse, în faptul că vorbesc rusește numai la școală și în armată, dar ar trebui să o facă și acasă, în familie. În acest scop, cu sprijinul autorităților rusești, a scos manualul cu Ажуторул молдовенилор.
Apariția cărții lui Ceachir a reprezentat un eveniment deosebit de important consemnat în revista Ministerului Instrucțiunii Publice. Instrumentul didactic elaborat de preotul Mihail Ciachir a fost prezentat de profesorul Universității din Novorosiisk, Aleksandr Kociubinski, prezent frecvent în cronica epocii, inclusiv la evenimentele naționale rusești din Chișinău. Kociubinski i-a atribuit lucrării lui Ceachir o calitate „extraordinară” – folosirea pentru prima dată! – a alfabetului civil rusesc pentru limba română: „La prima vedere, problema formei este neînsemnată, dar, în realitate, este de un interes public suprem, interesul de stat!”, a subliniat Kociubinski. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Basarabia a fost folosit alfabetul slavo-român după reforma ortografică a lui Iakov Ghinkulov. Așadar, odată cu apariția lucrării lui Ceachir tipărită cu litere rusești, reforma gramaticală a lui Ghinkulov pentru limba română din Basarabia urma să fie interzisă. Moldovenii trebuia să scrie doar cu litere rusești, și nu slavo-române.
Recenzentul a elogiat autorul pentru că a folosit preponderent în cartea sa cuvinte cu origine etimologică slavă, recurgând la termeni cu origine latină doar în cazul în care nu a știut sinonime de proveniență rusească: „Chiar în titlul cărții expresiile nelocale moldovenești sunt puse în paranteze, de exemplu, au compus, cuvânt livresc, fabricat după latinescul compositus”. Deopotrivă, Ceachir a fost apreciat pentru că a respins, „pe bună dreptate, limba moldovenească de peste Prut, aidoma unei monede false, operând cu limba moldovenească adevărată, după cum s-a constituit ea istoric şi după cum este cunoscută populației din județele din centrul Basarabiei”. Prin urmare, moldovenii trebuiau să folosească un lexic format din cuvinte care aveau doar etimologie slavă, și nu latină. Aceasta de fapt este ideea centrală a concepției moderne a moldovenismului, contestarea originii latine a limbii „moldovenești”.
Lăudat pentru inventarea cuvintelor
Și poate cel mai important, Kociubinski a scos în vileag tendința lui Ceachir de a inventa cuvinte, precum Петрянсбургъ, în loc de Petersburg. Numai că efortul lui Ceachir nu a fost îndeajuns. Preotul a fost criticat pentru că a ortografiat Рома, și nu Римъ, Маре медитераны, și nu Средиземное Море: „Ultimele două cuvinte sunt în mod evident fabricate: latinescul terra, în asemenea formă, nu există în limba moldovenească. Ambele cuvinte sunt preluate nechibzuit de autor din limba fabricată la Bucureşti. Terminologia geografică, ca şi cea istorică, matematică, sunt în ansamblu transpuse în limba moldovenească din partea dreaptă a Prutului de către domnii de la Bucureşti. De ce să stricăm băieţii noştri, să le umplem capetele cu asemenea gunoi?”, sublinia Kociubinski în articolul său din revista Ministerului Instrucțiunii Publice a Imperiului Rus.
Așadar, Ceachir a vrut să confere graiului etnicilor români din Basarabia statutul unei limbi scrise diferită de cea literară românească. El a înlocuit litera ă de la sfârșitul cuvintelor cu litera î – boalî, încărcăturî, bubî, fustî, înflăturî, ranî, loviturî etc., precum și vocala e cu i – a prindi, a ucidi, rochii, mari etc. El a încercat să înlocuiască, deși inconsistent, litera h de la începutul cuvintelor cu litera g, o trăsătură evidentă a limbii ruse: galici în loc de halici, gultan în loc de hultan, gulub în loc de hulub.
Pentru începul secolului XX, lucrarea lui Ceachir a fost deosebit de relevantă. „Ajutorul” a avut patru ediţii – 1900, 1903, 1911, 1914 – lucru pentru care ar fi invidios orice manual modern. În plus, această carte a avut drept prefaţă un fragment din articolul publicat de Aleksandr Kociubinski în revista Ministerului Instrucţiunii Publice în care s-a lansat teza despre diferenţa dintre cele două limbi vorbite pe cele două maluri ale Prutului. După această performanţă, îl regăsim pe preotul Ceachir în comitetul de cenzură pentru apariţiile editoriale ale Frăţiei Misionare „Naşterea lui Hristos”. În 1900, episcopul Eparhiei Chişinăului şi Hotinului, Iakov, invocând pericolul răspândirii comunităţilor neoprotestante, „al sectelor”, a reuşit să obţină autorizaţia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse pentru editarea de cărţi, broşuri şi foi cu conţinut moral-religios în limba „moldovenească” tipărite cu litere chirilice în paralel cu text rusesc şi fără acesta. Frăţia Misionară „Naşterea lui Hristos” a fost fondată în acelaşi an şi avea drept obiectiv „iluminarea moral-religioasă a turmei din eparhie în spiritul Bisericii Ortodoxe şi apărarea ei de molima rascolului (schismei – n.r.) şi sectarismului”.
Limba „neaoșă moldovenească”, o constantă a mandatului lui Serafim Ciceagov
Deşi au permis editarea literaturii religioase şi didactice într-o limbă românească alcătuită din cuvinte cu rădăcină slavă şi cu alfabet civil rusesc, în paralel, autorităţile ruse au păstrat interdicţia pentru etnicii români să înveţe în limba maternă. Şi aceasta în condiţiile în care, în noiembrie 1905, toate dispoziţiile restrictive privind dreptul musulmanilor de a preda în instituţiile de învăţământ mediu şi superior, precum şi dreptul elevilor şi studenţilor de această confesiune să beneficieze de burse şi indemnizaţii au fost anulate. Au fost revizuite legile restrictive şi actele normative despre instruirea evreilor. În acest context, a fost instalat la Chișinău, episcopul Serafim Ciceagov, în 1908, al cărui mandant este asociat cu „luptă împotriva separatismului” în Basarabia.
Campania de sprijin pentru limba „neaoşă”, „populară moldovenească”, a devenit constantă și sistematică în mandatul lui Ciceagov. Urmând observaţiile profesorului de la Odesa, Serafim Ciceagov a contrapus obsesiv „limba adevărată moldovenească vorbită în judeţele centrale ale Basarabiei” celei literare româneşti din dreapta Prutului.
În 1908, în contextul revendicărilor naţionale, a fost lansată ideea ca învăţătorii de religie din şcolile ministeriale şi cele bisericeşti-parohiale să aibă dreptul să folosească la predare limba moldovenească şi să introducă în şcoli Картя де ынвэцэтуръ деспре лежя луй Думнезеу de ieromonanul Gurie (Gurie Grosu, viitorul mitropolit al Basarabiei). Potrivit redacției revistei Luminătorul, dreptul învăţătorilor de religie de a folosi limba română în predare a fost confirmat în acelaşi an de autorităţile ruse prin intermendiul Consiului epahial şcolar. Episcopul Serafim Ciceagov s-a pronunţat de fiecare dată împotriva unor atare dispoziţii. El a respins în 1909 deciziile Congresului eparhial şcolar privind manifestarea de recunoştinţă editorilor revistei Luminătorul şi despre introducerea în toate şcolile primare a abecedarului moldovenesc, Букоавна, al arhimandritului Gurie, pentru că sunt scrise „mai mult în limba română decât în graiul local”: „A aproba nu se poate. Revista moldovenească este editată mai mult în limba română decât în graiul local şi de aceea pentru locuitorii moldoveni nu este de folos. Aceasta mi-a mărturisit majoritatea. În privinţa aceasta, eu am vorbit şi congresului eparhial. Dar deputaţii, sub influenţa unor persoane, la observaţia mea, au găsit de cuviinţă încă să aducă mulţumiri ediţiei. Hotărârea ca Bucoavna arhimandritului Gurie să fie introdusă pretutindeni ca obligatorie şi prin raportul direct al cărţii cu Consiliul şcolar e fărădelege şi mai mult decât rău. Revista Luminătorul este admisă pentru clericii care vor să citească poporului în limba lui, iar în şcoli învăţătorilor se permite numai explicarea în moldoveneşte în primii ani de învăţătură ca elevii să înţeleagă mai uşor sensul cuvintelor ruseşti. Mai mult eu nu pot să admit, nu am dreptul şi nu văd sensul şi necesitatea”.
De ce a fost periculos abecedarul lui Gurie?
Adresându-se în 1913 Consiliului şcolar eparhial, în plină răspândire a inochentismului, acelaşi episcop a declarat următoarele despre abecedarul lui Gurie Grosu: „Rog să se comunice sfatului şcolar sinodal din Petrograd opinia şi declaraţia mea despre Cartea de învăţătură. Această carte e alcătuită nu după programa şcolilor bisericeşti şi este scrisă într-o limbă puţin înţeleasă de moldovenii din Basarabia. Cu alte cuvinte, este scrisă în limba românească. Sunt absolut împotriva ca acest manual să fie admis în şcolile din Basarabia. Rog să se comunice Consiliului şcolar sinodal că toate cărţile arhimandritului Gurie de mult sunt respinse de mine şi nu vor fi îngăduite niciodată de mine cât mă aflu în scaunul arhiepiscopal din Chişinău”.
Manualele ieromonahului Gurie erau respinse de Consiliul eparhial şcolar şi de arhiepiscopul Serafim, pe de o parte, pentru că erau tipărite cu litere slavo-române, în perioada în care autorităţile optaseră deja pentru alfabetul civil rusesc. Pe de altă parte, arhimandritul nu a împărtăşit tendinţa stabilită de preotul Mihail Ceachir în ceea ce priveşte folosirea limbii neaoşe „moldoveneşti”, respectând limba literară românească, inclusiv termenii de origine latină. Într-o perioadă în care limba română din dreapta Prutului era considerată „falsă” la Sankt-Petersburg, Gurie le oferea elevilor din Basarabia pastelurile lui Vasile Alecsandri şi legendele păsărilor academicianului Simion Florea Marian.
Un militant al unirii Basarabiei cu România, Dimitrie Bogos, relatează un incident produs la o manifestare organizată la Şcoala Eparhială de Fete, unde au fost invitaţi elevii seminarului. La manifestările solemne participau episcopul şi un revizor trimis de la Petersburg să studieze curentul „separatist”: „[Într-o anumit moment] Revizorul, şiret, ordonă muzicii să cânte vreun cântec naţional. Arhiepiscopului nu îi fu pe plac aceasta şi le spuse muzicanţilor: «Încetaţi a cânta această muzică, ea este românească, nu moldovenească...» «Ori moldovenească, ori românească este acelaşi lucru», îl întrerup eu. Arhiepiscopul, furios, mă apucă de guler şi, după ce mă scutură bine, spuse rar şi apăsat pentru a fi auzit de toţi: «Te înşeli. Este o foarte mare deosebire. Între două popoare despărţite de un râu [Prut, probabil – i.g.] mare, nimic comun nu poate să existe»”. Arhiereul Serafim a permis publicarea literaturii religioase în limba română, dar a fost împotriva folosirii cărţilor autoritorilor de manuale care încălcau modelul zămislit de Mihail Ceachir şi aprobat de responsabilii şcolari.
Două limbi române „diferite”
Relatând despre tipăriturile lui Ceachir, Ştefan Ciobanu, a menţionat că a scris „într-o limbă foarte stricată”, fără să facă o analiză a fondului de cuvinte folosit. El s-a rezumat doar la prezentarea unei mostre din „moldoveneasca lui Ceachir”: „Cioara oari unde au căpătat o bucăţică de brânză. Vulpea au simţit duh de brânză... ”; sau „să jalue un om pre soarta sa şi râpşte asupra lui Dumnezeu... etc.”
La rândul său, Petre Cazacu a menţionat: „Serafim este primul care fără să ştie limba, a susţinut că există două limbi cu totul deosebite – cea de peste Prut românească şi cea din Basarabia – limba aparte, care trebuieşte ferită de românizare; idee susţinută pe urma lui şi astăzi de alţii cu aceleaşi intenţii”. Această constatare a lui Petre Cazacu a fost făcută în 1928, la zece ani de la Marea Unire, când în stânga Nistrului se afla în plină desfăşure experimentul moldovenist sub egida lui Chior şi Fadeev.
Istoricul Oleg Grom îl consideră pe episcopul Serafim unul dintre pionierii moldovenismului în sensul modern al acestui cuvânt: „Ideile sale, într-o anumită măsură, au fost asemănătoare cu proiectul de creare a unei naţiuni moldoveneşti separate, realizat în anii 20–30 în RASS Moldoveneşti şi ulterior pe teritoriul RSS Moldoveneşti. De fapt, Serafim Ciceagov reprezintă executantul politic ce a implementat ideile lui Aleksandr Kociubinski despre diferenţa dintre „moldoveneasca autentică” şi „română”. Kociubinski a fost cel care a optat pentru scoaterea din limba română vorbită în Basarabia a cuvintelor cu origine latină, folosirea cuvintelor de provenienţă slavă şi promotorul alfabetului rusesc pentru limba română.
Fenomenul Ceachir nu a fost unul izolat în Imperiul Rus
Prin urmare, termenul de moldovenism trebuie definit în sensul în care a fost conceput de Aleksandr Kociubinski – respingerea alfabetului şi originii latine, exagerarea influenţei slave şi folosirea alfabetului civil rusesc. Fenomenul Ceachir nu a fost unul izolat în Imperiul Rus. În aceeaşi perioadă, tentative de a impune alfabetul civil rusesc popoarelor care folosesc alfabetul latin au fost înregistrate, inclusiv în cazul naţiunilor care aveau altă confesiune. Revista Ministerului Instrucţiunii Publice a publicat o serie amplă de articole semnate de profesori care propuneau aplicarea alfabetului rusesc, fonetic, pentru limbile cu alfabete etimologice, în special cel german.
Ca orice experiment nefast, interdicţia folosirii în şcoală şi în Biserică a cărţilor româneşti tipărite în România şi Imperiul Austro-Ungar fie pe motivul că învăţătorii şi preoţii nu ar fi înţeles limba vorbită peste Prut, fie din alte cauze a dus la apariţia unor traduceri odioase din ruseşte ale Sfintei Scripturi. De pildă, preoţii nu ştiau cum să traducă şi să propovăduiască Pildele lui Solomon, mai exact, Cap. 25 „Cuviinţa în adunări, măsura în vorbă şi cumpătarea la mâncare”, rândurile 4–5. Textul rusesc: «Удали неправеднаво» era tradus „în moldoveneşte” prin «Учиди пре чiй не кредичошъ ди наитя ънпаратулуй ши ва ындряпта ынтру дряптати скаунул луй» (Ucidi pre cii ne credincioși di naintea înparatului și va îndreapta întru dreaptati scaunul lui – n.r.). În realitate, traducerea corectă este: „Dă la o parte pe cel fără de lege din faţa mai-marelui şi tronul lui se va întări prin dreptate”.
