Alexandru Arcuș e unul din muzicienii de prim rang, dar care dincolo de amprenta calității, o mai are și pe cea de rebel. Și-a abandonat studiile la Conservator, pentru că Anatol Ștefăneț, care l-a pescuit de foarte tânăr, l-a îmbolnăvit de jazz, oferindu-i altă perspectivă asupra viitorului. Și mai departe (de școala clasică) a mers alături de Alex Calancea în nebuniile muzicale propuse de acesta. A venit apoi o zi când a pus subit un punct și a trecut Prutul. De atunci, pentru scena de acasă Arcuș a rămas un saxofonist și flautist râvnit, dar cumva pierdut.
Toți eram dispuși să rupem formulele și să îmbinăm stiluri și ritmuri
VERIDICA: Ce nu-ți ajungea aici? Părea să ai toate motivele să-ți trăiești din plin parcursul?
Alexandru Arcuș: Chiar aveam o viață profesională destul de intensă când am plecat, dar Bucureștiul mi-a oferit alte orizonturi. Începând de la oamenii pe care i-am întâlnit, până la ideile pe care le-am gândit, muzicienii cu care am cântat. Viața mea muzicală era perfectă, dar în același timp, voiam să forțez limitele, să aflu până unde pot merge, cât pot să duc. Începusem să plutesc fără să mai dau din mâini. Simțeam că risc să mă plafonez, chiar dacă aveam toată recunoștința pentru oamenii care în fond m-au crescut: Anatol Ștefăneț (Trigon-iștii), Alex Calancea... și am considerat că soluția e să plec. Bucureștiul mi-a oferit o experiența grozavă. Am cunoscut neașteptat de mulți oameni de la care m-am inspirat sau alături de care am avut experiențe noi care s-au soldat cu albumul ”Allotropy”, debut al trupei Arcuș Trio, sau următorul proiect care a luat numele KRiSPER. Colaborări foarte multe, de la proiecte de sesiune ca Roots Revival, Face to Face, Jam Community, BJO, Mozaic, Jam Circle, si multe altele, pana la proiecte devenite de suflet ca A-C Leonte and The BASH, Heart Cave, sau NOW to NOW - cel mai noi proiect al vocalistei Ana-Cristina Leonte. Mi-am încercat puterile în diverse posturi, de la compozitor, aranjor, producator, am și înființat o casă de discuri, Arc Records, cu care am reușit să produc câteva albume pe piață. S-a creat o comunitate, colaborând cu care, zici că am înflorit. E comunitatea de jazz, din care făceau parte și foarte mulți tineri, care paralel urmau studiile la conservator. Deci, era o comunitate febrilă. Pentru că jazzul era ancora noastră, dar toți eram predispuși să rupem formulele și să îmbinăm stiluri și ritmuri astfel încât să ne și distrăm, dar și să ne scufundăm în subteranele muzicii. Și am mers pe acest tip de experiment până valul s-a spart și nu s-a mai putut înainta. Și dincolo de beneficii profesionale, s-a copt între noi și o prietenie.
VERIDICA: Deci, Bucureștiul chiar ți-a oferit ceea ce nu puteai obține la Chișinău?
Alexandru Arcuș: Da, eu am urmat câteva valuri de tipul celui de care-ți vorbeam. Dacă venea ideea, o acceptam, o realizam, ne bucuram, trăiam din plin tipul de experiență îmbrățișând-o cu toata ființa. Dacă ne lăsa abrupt, nu cădeam în disperare. Acceptam ca pe ceva firesc și căutam alte formule pe care să le experimentăm. Era intens și interesant până la tragedia Colectiv. Reformele și schimbările impuse de acel caz tragic a schimbat totul. Scena de club a suferit enorm. Când lucrurile încet-încet păreau să-și revină, s-a produs pandemia și această zonă iarăși s-a prăbușit. Am schimbat tactica: fiind impuși să ne retragem, am copt pe cont propriu un duo cu Ana-Cristina Leonte și proiectul JAM CIRCLE. Din tot ce crea gașca aia de tineri neliniștiți în retragerea impusă de pandemie, am ales opt proiecte care au prins viață publică în spațiul on-line. Cam pe-atunci am decis ca e timpul să plecăm din București. Viața era scumpă, scena ni se luase, nu avea rost să mai rămânem acolo, așa că ne-am retras într-un fel de sihăstrie într-un sat din Bucovina. Acolo creăm și cântăm oriunde suntem invitați, deși am început să simțim cum e să fii rupt de centru, acum când nu mai ești impus să stai izolat. Va trebui să vedem cum facem ca să revenim în miezul comunității, evenimentelor și acolo unde adrenalina se emană constant.
Muzicieni grozavi și atât de diferiți, încât îi percepeam ca pe un conservator întreg
VERIDICA: După foarte mulți ani ai revenit la Conservatorul din Chișinău ca să-ți închei studiile. E influența colegilor care în paralel urmau universitatea de muzică sau chiar ai simțit-o ca pe un soi de handicap lipsa diplomei? Tu erai un muzician foarte bun, un muzician solicitat și ani de zile nu avea nimeni nevoie de diploma ta.
Alexandru Arcuș: Ba da, a fost un moment când am avut nevoie de ea, și acel moment m-a pus pe gânduri. Eu deseori încep anumite lucruri, le abandonez, ca peste ani să revin la ele pentru a le duce la bun sfârșit. Eram în pandemie când am primit o ofertă de muncă pentru care eram calificat, dar nu aveam licența. Și am ratat posibilitatea într-o perioadă foarte complicată pentru mediul artistic. Viața impune creșterea pas cu pas. Eu am sărit niște trepte. Studiile sunt un subiect delicat de discuție. Deseori abordam subiectul cu colegii mei, inclusiv, sistemele de studiu. La Chișinău avem catedră de jazz. La București e o doar secție jazz pe lângă catedra de clasică. Acolo se studiază doar compoziția jazz, dar nu au, ca la Chisinau, și specializări pe instrumente. Conservatorul de la Chișinăul oferă în prezent un program de studiu echilibrat, as zice, pe foaie. Nu mă pot pronunța mai mult de-atât, pentru că risc să aberez. Dar, da, după mulți ani, au ajuns prin a schimba curiculumulul vechi cu unul mai progresist, mai actual, ajustat la necesitatile studenților, specific muzicii de jazz. Jazz-ul este o muzică colectivă. Poți fi solist strălucitor, dar aici e nevoie de lucru în echipă. Școala este importantă și fiecare muzician ar trebui să-și seteze anumite direcții de studiu care nu se încheie atunci când îți ridici diploma de licență, master, sau doctorat. Școala îți oferă setul de valori și programul de creștere. Că e vorba de o instituție care-ți oferă un program solid pentru dezvoltare versus un grup de muzicieni buni în cercul cărora ești și de la care poți învăța lucruri nemaipomenite. Noi azi avem acces la enorm de multă informație, poți fi autodidact, sursele extrașcolare îți pot oferi mai mult decât instituția și te întrebi probabil la ce bun ai mai urma o școală? Tocmai pentru sistemul pe care ți-l oferă. Și el e unul complex, nu nișat, nu se pliază doar pe interesul tău îngust, nu răspunde doar plăcerii tale personale, ci te edifică în ansamblu. Chiar dacă eu am fost consecvent în exercițiu, chiar dacă am avut alături personalități muzicale remarcabile de la care am putut învăța enorm, la un moment dat am înțeles că școala oferă ceva important, o perspectiva de ansamblu, un mediu calculat, o structură pe care să poți clădi cunoștinte, care va dura multă vreme daca e meșterita cu grijă și calitate.
VERIDICA: Pe de altă parte, puteai trece tot programul de conservator și să nu ieși de acolo un muzician cu personalitate. Mai sunt cazuri.
Alexandru Arcuș: Pentru mine întâlnirea cu Trigon la doar 21 de ani a însemnat enorm de mult. Nu eram atunci foarte conștient de acest lucru, dar intuitiv știam că dacă nu pot duce concomitent conservatorul și munca în Trigon, la una voi renunța. La perspectivele oferite de Trigon și muzicienii de acolo, alegerea n-a fost deloc grea. M-am trezit că învăț, de fapt, de la Anatol Ștefăneț, Gari Tverdohleb și Dorel Burlacu, personalități mature, muzicieni grozavi și atât de diferiți, încât îi percepeam ca pe un conservator întreg. Ei m-au educat și m-au format și eu am luat cu aviditate cât am putut.
Ai libertatea să crești și să te concentrezi pe esență, dacă asta alegi să faci
VERIDICA: Și după 12 ani ai revenit la conservator. Ai revenit de nevoie, sau chiar cu deschidere și respect pentru instituție și sistem?
Alexandru Arcuș: Eu m-am întors scrâșnind din dinți când mă gândeam la niște obiecte de studiu inutile (în gandul meu) și un program încărcat, dar am îmbrățișat experiența cu toată ființa, cu dedicare și seriozitate.
Am și absolvit cu rezultate foarte bune, spre mandria ”lu mama si tata”.
Sistemul era la fel, dar s-a schimbat când am absolvit, probabil datorita conducerii instituției, care au raspuns nevoilor actuale ale tinerilor artițti în devenire.
Sistemul de studiu e actualizat, pentru cei care chiar își propun să se dezvolte și să învețe lucruri noi. Azi, studiul e mai mult pe specialitate, studiu practic, ansamblu și alte subiecte specifice muzicii de jazz. Ai libertatea să crești și să te concentrezi pe esență, dacă asta alegi să faci. Sistemul vechi te forța prea mult. Era concentrat mai mult pe muzica clasică decât pe jazz, lucru care nu mă prea încânta, dar până la urma am văzut un avantaj și în acest aspect. Am aprofundat unele informații deja cunoscute și am acoperit lacunele pe care le constatam, lucru care m-a facut să privesc și din altă pespectivă muzica improvizată nascută în secolul XX, pe care o plasăm sub umbrela “Jazz”-ului.
VERIDICA: Dacă ai alege între școala de ia Chișinău, București sau Iași, ce ai alege?
Alexandru Arcuș: Delicată întrebare. Până la trecerea în neființă a lui Mircea Tiberian, probabil școala de la București ar fi fost cea recomandată. La Iași e Robert Cozma, coleg de trupă, un trombonist redutabil, cu școli bune făcute pe afară – un profesor de vis. Iar eu la master aș merge doar la Groningen sau Rotterdam. În postura de profesor nu mă avânt deocamdată, mi-e cumva frică, dar împart din experiența mea în timpul workshop-urilor, master-clasurilor, sau oricând sunt întrebat. Obligat de programul de studiu de la Conservator, unde am urmat și modulul pedagogic, am revenit la „Porumbescu” pentru practica pedagogică. Am lucrat cu câțiva elevi de la clasa de clarinet, dar s-a întâmplat ca unul dintre ei să îndrăgească saxofonul.
L-am ghidat și a reușit să ia admiterea la Universitatea de muzică din București, la sectia de Jazz.
VERIDICA: Îți explici de ce avem mare criză în orchestrele noastre simfonice la capitolul aerofone?
Alexandru Arcuș: Probabil e o problemă de generație. Nu stă nimeni să lucreze pe bănuți. Unii, conștienți din start de această perspectivă, aleg muzica populară/folclorică care te hrănește bine, iar cei care au ținuta necesară și pregătirea pentru muzica clasică, pleacă în alte țări, unde aceasta meserie îți permite un trai decent, dacă ești suficient de bun.
Nunta e o industrie întreagă în care se învârt foarte multi muzicieni buni din Moldova, dar și din România. E o sursă generoasă de venit, care-ți oferă confortul vieții, dar te și plafonează într-un fel. Scena mare presupune o cu totul altă abordare, alt tip de gândire, alt tip de expresie artistică și experiment constant. Problema creativității, a mesajului pe care-l lași după tine, a impactului, nu este importantă în industria evenimentelor. Și tu alegi ce vrei să fii, sau unde – în industrie, sau în artă... noi cu toții facem compromisuri...
Atât de des am auzit: ”Da cântă și tu ceva, ca nu-i mare lucru”
VERIDICA: Acum nici nu mai știu dacă e decent să vorbim de compromis, atâta timp cât cei din artă ”mor de foame” , iar cei din industria evenimentelor își permit câteva vacanțe exotice pe an, case mari, mașini de lux. E chiar umilitor să fii în scena mare cu un salariu mizerabil, fără șansa unei vieți decente.
Alexandru Arcuș: Atât de des am auzit: ”Da cântă și tu ceva, ca nu-i mare lucru...”, fără a gândi la anii dedicați studiului si creșterii, fara a avea o idee despre valoarea actului artistic. Procesul de formare a unui muzician începe din copilărie și durează ani de muncă până ajungi să cânți piesa „cutare”, pe care unii cred că e la îndemâna oricui să o interpreteze. Eu nu judec alegerea nimanui de a face artă sau „industrie”. Cred doar că, indiferent de zona aleasă, fiecare din noi e cumva dator moral să ofere comunității un act de creație care să-i inspire pe oameni, să le dea perspectivă divină asupra existenței.
Irlanda oferă pentru muzicieni o bursă minimă
VERIDICA: Dar actul de creație, dincolo de talent, mai cere si resurse financiare. Aduni bani din evenimente pentru un album, de exemplu, sau cauți bani la stat care are obligația să-ți protejeze, să-și promoveze valorile, pentru că ele dau greutate unei națiuni?
Alexandru Arcuș: Sistemul, statul, care ar putea ajuta în sensul asta comunitatea de artiști, e o discuție separată. Nu vorbesc aici de instituțiile formate de secole ca teatre, opere, filarmonici etc., pe care statul le subvenționează constant, ci ma refer la zona independentă care rămâne în continuare o sursă substanțială și consistentă de creație din care se inspiră cea mai mare parte a culturii “prime time” în zilele noastre.
Politicile în acest sens nu sunt gândite suficient de bine. Sunt dezechilibrate. Hai să vorbim serios… În prioritățile autorităților, nu doar la noi, dar la nivel global, cultura stă în ultimul vagon. Mai ales în această perioadă dominată de crize economice și sociale, prioritățile sunt altele. Dar, există și exemple de urmat, care ar putea funcționa. În Irlanda, statul oferă bursa minimă pentru muzicieni, “minimum wedge income”, bani care să-ți acopere cheltuielile de întreținere. Într-adevăr, este în baza unui concurs, în care câștigă cei buni. Dar, ideea în sine e de a avea asigurată existența primară care le permite artiștilor luxul de a avea timp suficient și mintea liberă pentru creație. Inițial a fost un experiment, dar observând rezultatele pe care acesta l-a generat timp de 3 ani, a devenit proiect de lege. Rămâne regula concursului, dar toată comunitatea care a luptat să obțină această bursă a generat produs cultural care a diversificat viața muzicală a Irlandei și a avut impact asupra populației.
VERIDICA: Republica Moldova oferă câteva îndemnizații pentru artiști, dar sunt pentru cei care ating vârsta de pensionare și sunt foarte puține. Susține sportivii cu burse, decente, de altfel, dar nu și muzicienii sau artiștii care sunt activi acum, indiferent de trofeele pe care unii le-au obținut la concursuri de prim rang.
Alexandru Arcuș: Înțeleg. Instituțiile decidente țin de stat oricum. Și mulți au percepția asta că dacă ești muzician, trebuie să fii angajat într-o orchestră de stat, să ai salariu (rușinos de mic la noi) și cu asta basta. Statul s-a retras. Scena independentă rămâne în continuare mult prea neînțeleasă. Muzicianul, oricât de bun ar fi, dacă e în afara unei orchestre, e o entitate neclară pentru stat și nici nu e luat în serios. Mai există în România resurse ca AFCN (Asociatia Fondului Cultural Național), un fond de la care poți solicita bani pentru proiecte culturale prin concurs, dar există și acolo o inechitate. Avem instituții cu angajați plătiți care scriu mereu proiecte și există artistul independent. Cred că aceste două categorii trebuie separate. Artistul independent e cu șanse extrem de reduse în fața “entităților” care scriu proiecte pe bandă rulantă, au logistica asigurată. Pe cand tu, singur, cu muzica și ideile tale inovative, pari un amărât care trebuie să se ocupe de o groază de hârtii și lucruri care depășesc mintea și puterea ta de artist. Cred că dincolo de concursuri separate, pentru artiștii independenți ar trebui simplificată și treaba asta cu hârtii, rapoarte si contabilitate. E foarte greu să duci un asemenea proiect în spate. Timpul este limitat și în loc să te dedici creației în tot acest timp, esti prins, de fapt, într-o hora birocratică extenuantă.
Noi ne bucurăm și de cea mai mică șansă pe care o putem obține, numai că ea vine cu un preț prea mare. Astfel de fonduri sunt o sursă de venit pentru sectorul independent, doar că cerintele sunt mari, timp puțin și bani insuficienți, din păcate.
