A absolvit un colegiu de muzică, clasa vioară și dirijat orchestral, apoi și-a luat licența în scenaristică și regie film. Din pasiune, începând cu 1996, a făcut radio. Frecvent a combinat munca în televiziune cu cea la radio. Este specializată în jurnalism cultural. A realizat câteva filme documentare despre anumite fenomene muzicale din Republica Moldova. Din 2016 este realizatoare de emisiuni la Radio Chișinău.
Eurovision. Un concurs care nu poate exista dacă nu e însoțit de scandaluri și contestări. De la etapele naționale, până la cea europeană. Un concurs care indică niște tendințe ale industriei, nu neapărat mereu exacte, dar ”desfrâul” plăcerilor publicului (pentru care se crede că există concursul), e temperat de juriul format din profesioniști. Extrem de rare cazurile când alegerea celor două tabere coincide, sau e la distanță redusă. Iar juriul mereu ajunge să fie țap ispășitor. Întrebarea e dacă industria muzicală are sau nu nevoie de acest concurs la nivel local, dar și european?
”LITERATURA ROMÂNĂ din REPUBLICA MOLDOVA 1991-2025” semnat de Mircea V. Ciobanu, e probabil cel mai consistent volum care vine să recomande literatura română la zi, scrisă în Republica Moldova. Volumul are și o prefață consistentă care explică parcursul sincopat pe care l-a traversat literatura din acest spațiu, recuperează nume și titluri constrânse de regim în anii puterii sovietici, așează la locurile lor valorile și mediocritatea și oferă o hartă pentru cei care vor să recupereze mai ușor valori literare basarabene.
Alexandru Arcuș e unul din muzicienii de prim rang, dar care dincolo de amprenta calității, o mai are și pe cea de rebel. Și-a abandonat studiile la Conservator, pentru că Anatol Ștefăneț, care l-a pescuit de foarte tânăr, l-a îmbolnăvit de jazz, oferindu-i altă perspectivă asupra viitorului. Și mai departe (de școala clasică) a mers alături de Alex Calancea în nebuniile muzicale propuse de acesta. A venit apoi o zi când a pus subit un punct și a trecut Prutul. De atunci, pentru scena de acasă Arcuș a rămas un saxofonist și flautist râvnit, dar cumva pierdut.
Născută într-o familie cu nume notorii în cultura națională, era firesc să se ancoreze în lumea artelor. Străbunicul ei, Alexandru Fedco, e omul care a dat naștere emblematicului festival „Mărțisor”, a fost primul director al Filarmonicii de Stat. Bunicul ei, Boris Conunov, e un regizor de film de referință, iar Alexandra Conunova e violonista care și-a asigurat prin forță, carismă și talent prezența pe scene mari ale lumii, în compania unor orchestre simfonice de prestigiu și colaborări cu elitele muzicii clasice mondiale.
Ilona Stepan e o figură inedită în peisajul cultural autohton. Dirijoarea Capelei Corale ”Doina” a Filarmonicii Naționale, tot ea, prim-dirijor al Corului Național de Cameră de la Sala cu Orgă. Tot Ilona Stepan acum mulți ani crease trupa Univox, un proiect vocal polifonic care fascina. Asta se întâmpla într-o perioadă când muzica pop și fonograma dominau scena categoric. Diferită nu doar în abordarea muzicală, ci și ca ținută, filosofie, imagine, Ilona Stepan mereu a părut și a și fost o piesă a elitei culturale, muzicale și mondene a Chișinăului.
Lansat recent, romanul lui Dan Alexe ”La apa morților” oferă spațiu pentru o plonjare adâncă în lumea comunismului românesc. Ca în cele mai pitorești zone subacvatice, zona satului Rămăieni din Bărăgan, încercuit de linia orizontului percepută ca ”apa morților” e locul populat de personaje inedite care oferă densitate și dinamică lumii în care crește și se constituie ca personalitate personajul principal.
Igor Cobileanski e cineastul care în 2025 contabilizează trei premiere de film. Serialul „Plaha”, care a generat emoții multiple, lungmetrajul „Comatogen” și „Nebunul”, un film de metraj mediu. Povești absolut diferite, de consistență impresionantă, cu personaje fabuloase și toate acestea recreează profilul cinematografic al regizorului, perceput de cele mai dese ori ca fiind un regizor al comediilor dramatice.
Eurovision. Un concurs care nu poate exista dacă nu e însoțit de scandaluri și contestări. De la etapele naționale, până la cea europeană. Un concurs care indică niște tendințe ale industriei, nu neapărat mereu exacte, dar ”desfrâul” plăcerilor publicului (pentru care se crede că există concursul), e temperat de juriul format din profesioniști. Extrem de rare cazurile când alegerea celor două tabere coincide, sau e la distanță redusă. Iar juriul mereu ajunge să fie țap ispășitor. Întrebarea e dacă industria muzicală are sau nu nevoie de acest concurs la nivel local, dar și european?