Alexandru Arcuș e unul din muzicienii de prim rang, dar care dincolo de amprenta calității, o mai are și pe cea de rebel. Și-a abandonat studiile la Conservator, pentru că Anatol Ștefăneț, care l-a pescuit de foarte tânăr, l-a îmbolnăvit de jazz, oferindu-i altă perspectivă asupra viitorului. Și mai departe (de școala clasică) a mers alături de Alex Calancea în nebuniile muzicale propuse de acesta. A venit apoi o zi când a pus subit un punct și a trecut Prutul. De atunci, pentru scena de acasă Arcuș a rămas un saxofonist și flautist râvnit, dar cumva pierdut.
Născută într-o familie cu nume notorii în cultura națională, era firesc să se ancoreze în lumea artelor. Străbunicul ei, Alexandru Fedco, e omul care a dat naștere emblematicului festival „Mărțisor”, a fost primul director al Filarmonicii de Stat. Bunicul ei, Boris Conunov, e un regizor de film de referință, iar Alexandra Conunova e violonista care și-a asigurat prin forță, carismă și talent prezența pe scene mari ale lumii, în compania unor orchestre simfonice de prestigiu și colaborări cu elitele muzicii clasice mondiale.
Ilona Stepan e o figură inedită în peisajul cultural autohton. Dirijoarea Capelei Corale ”Doina” a Filarmonicii Naționale, tot ea, prim-dirijor al Corului Național de Cameră de la Sala cu Orgă. Tot Ilona Stepan acum mulți ani crease trupa Univox, un proiect vocal polifonic care fascina. Asta se întâmpla într-o perioadă când muzica pop și fonograma dominau scena categoric. Diferită nu doar în abordarea muzicală, ci și ca ținută, filosofie, imagine, Ilona Stepan mereu a părut și a și fost o piesă a elitei culturale, muzicale și mondene a Chișinăului.
Showbizul din Republica Moldova a fost completat în acest an cu încă un festival – „Născut în Moldova”. Discutăm, într-un interviu pentru Veridica.md, cu Roman Burlaca, fondatorul grupului BRMG, organizatorul festivalului „Născut în Moldova”.
Se numesc Carla’s Dreams. Masca rămâne pentru toți un atribut indispensabil, identitatea bine ascunsă, dincolo de tentativele sporite de a-i developa. Solistul proiectului a vorbit într-un interviu pentru Veridica despre evoluția formației de-a lungul timpului, dar și despre viziunea sa asupra problemelelor prin care trece societatea de astăzi.
Eurovision. Un concurs care nu poate exista dacă nu e însoțit de scandaluri și contestări. De la etapele naționale, până la cea europeană. Un concurs care indică niște tendințe ale industriei, nu neapărat mereu exacte, dar ”desfrâul” plăcerilor publicului (pentru care se crede că există concursul), e temperat de juriul format din profesioniști. Extrem de rare cazurile când alegerea celor două tabere coincide, sau e la distanță redusă. Iar juriul mereu ajunge să fie țap ispășitor. Întrebarea e dacă industria muzicală are sau nu nevoie de acest concurs la nivel local, dar și european?
Unii politicieni o poartă ca pe o broșă la sărbători. Alții o văd ca pe o listă de poeți decedați din manuale sau ca pe niște cuvinte care nu înseamnă nimic, dar sună frumos. Foarte frumos. E și această manifestare parte din cultura noastră națională, moștenită din limbajul de lemn și formalitatea din comunism, când nu puteai spune direct ce crezi, dar trebuia să-ți bifezi prezența la tot felul de sindrofii. Am schimbat monumentele la care ducem flori, dar nu neapărat și felul în care ne raportăm la ele.
