De aproximativ două săptămâni circulă în spațiul online un „memoriu colectiv" adresat ministrului Sănătății, Emil Ceban, prin care i se cere modificarea Hotărârii de Guvern privind salarizarea angajaților din instituțiile medico-sanitare publice. Documentul, semnat până acum de 177 de persoane pe o platformă de petiții online, ar fi susținut de medici chirurgi, intervenționiști și medici ATI, care cer salarii mai mari și susțin că sistemul actual este inechitabil și îi plasează nejustificat sub alte categorii de medici. Ministrul Sănătății s-a grăbit să declare că va da curs petiției și că se va găsi o soluție. Eu consider că ministrul ar trebui să se răzgândească. Și am câteva argumente pentru care ar trebui să o facă.
Petiția adresată autorităților folosește drept argument central „existența unei inechități salariale (...) care afectează specialitățile medicale cu act invaziv, operator și intervențional”. Astfel, conform autorilor petiției, medicii intervenționiști, medicii din ATI și cei endoscopiști au un salariu de bază mai mic decât colegii din TB (tuberculoză), HIV/SIDA sau psihiatrie. Lucru în mare parte adevărat. Un chirurg la început de carieră câștigă, conform grilei din Anexa 1 la Hotărârea de Guvern nr. 837 privind salarizarea angajaților din instituțiile medico-sanitare publice încadrate în sistemul asigurării obligatorii de asistență medicală, cu aproximativ 5.000 de lei mai puțin decât un medic din serviciul TB și chiar mai puțin decât un medic de familie.
Probabil că logica din spatele acestei ierarhii este că specialitățile cu risc infecțios ridicat primesc compensații de risc, iar complexitatea tehnică ar fi neglijată. Este, totuși, o nedreptate.
În continuare, autorii petiției solicită Ministerului Sănătății să adapteze grila de salarizare în funcție de responsabilitatea directă asupra vieții pacientului, de riscul vital și de caracterul ireversibil al actului medical. Cu alte cuvinte, acestor categorii li se cuvin salarii mai mari pentru că miza este mai mare, iar consecințele erorilor ireversibile.
Deși petiția pare inițial una colectivă, în numele tuturor specialiștilor de profil chirurgical, autorii merg mai departe și solicită explicit o remunerare superioară pentru intervenționiști, comparativ cu cei din chirurgia clasică, argumentând că beneficiile pentru pacient și pentru sistem sunt mai mari, la fel și riscurile. Nivelul de expunere nu corespunde remunerației, concluzionează autorii, care fac trimitere vagă la experiența europeană, unde salariile ar fi diferențiate pe criterii de risc și responsabilitate.
Autorii mai avertizează că actuala grilă de salarizare „menține o inechitate și un risc real pentru sustenabilitatea specialităților critice”, cerând autorităților să fie echitabile și realiste. Pentru a înțelege ce trebuie schimbat, trebuie să înțelegem mai întâi unde ne aflăm.
Ce prevede legislația privind salarizarea cadrelor medicale?
Hotărârea de Guvern nr. 837 privind salarizarea angajaților din instituțiile medico-sanitare publice încadrate în sistemul asigurării obligatorii de asistență medicală a fost adoptată în 2016. De atunci, documentul a suferit mai multe modificări, însă esența a rămas aceeași. În Republica Moldova, sistemul de salarizare este construit în jurul principiului vechimii: cu cât ai mai mulți ani lucrați în sistem, cu atât câștigi mai mult. Anexa 1 a regulamentului împarte personalul medical pe categorii de specialiști cu trei trepte de experiență: până la 10 ani, între 10 și 20 de ani și peste 20 de ani. Pe lângă această componentă fixă, regulamentul prevede și un supliment de plată la salariu care, cel puțin teoretic, ar trebui să reprezinte minimum 15% din totalul salariilor de funcție calculate pe instituție.
Regulamentul prevede că partea variabilă a salariului - adică cei 15% - să fie acordată dacă angajații au îndeplinit anumite criterii de performanță. O comisie formată la nivel de instituție, constituită prin ordinul șefului acesteia, ar trebui să evalueze lunar în ce măsură indicatorii de performanță au fost îndepliniți și, în consecință, să acorde suplimentul respectiv.
În realitate, un set standardizat de indicatori de performanță individuali pentru cadrele medicale nu există, deși Ministerul era obligat să îl stabilească până în august 2016. Deoarece Ministerul Sănătății, fondator pentru majoritatea spitalelor publice din Republica Moldova, nu a elaborat acest set de indicatori, unele instituții și-au dezvoltat singure aceste criterii. Suplimentar, există indicatori la nivel național care vizează performanța instituției ca întreg, nu a medicului individual. A mai existat un proiect cu finanțare de la Banca Mondială pentru dezvoltarea indicatorilor de performantă la nivel spitalicesc. Aceștia au fost dezvoltați, dar testați în cadrul unui proiect pilot în 7 spitale timp de șase luni în anul 2022, fără să mai existe continuitate. Până în prezent, singurii profesioniști din sănătate evaluați conform unor criterii clare și uniforme la nivel național sunt medicii de familie.
În concluzie, remunerarea de bază în Republica Moldova rămâne de tip seniority-based, adică concentrată pe anii acumulați de muncă, cu unele diferențe dintre specializări. Celelalte componente variabile prevăzute de legislație, cum ar fi suplimentul pentru munca de noapte, pentru cumul și altele, nu sunt în măsură să influențeze în mod esențial remunerația cadrelor medicale. Și nici motivația acestora.
Ce văd greșit în petiția intervenționiștilor
Deși au spus că nu-și doresc asta, autorii au transmis indirect exact mesajul: „Noi suntem mai importanți și merităm mai mulți bani”. Să ceri pentru tine mai mulți bani, dar nu și pentru restul colegilor, într-un sistem marcat de lipsuri și de salarii atât de mici, a fost una dintre cele mai mari erori în acest demers. Da, faptul că un chirurg primește mai puțini bani decât un specialist în TB este o nedreptate. Unul ridică în jur de 800 de euro, celălalt aproximativ 1.000. Dar ambii primesc de cinci și chiar de zece ori mai puțin decât colegii lor din alte state europene. Așa cum cei 800 de euro nu sunt o motivație pentru chirurg, nici cei 1.000 nu sunt suficienți pentru a-i ține acasă pe restul. Nedreptatea îi vizează pe toți. Să nu abordezi acest aspect este cel puțin o eroare de tact. Eu o consider una de politică publică, iar un ministru trebuie să știe asta.
Al doilea argument ține de importanță: există vreo categorie mai importantă decât alta? Aceasta este cea mai mare capcană pentru ministrul Sănătății, în care acesta aproape că a căzut. Chirurgii, cu toate sub-specialitățile lor, sunt esențiali pentru sistem. Fără ei, inimi n-ar mai bate, iar consecințele AVC-urilor ar fi devastatoare. Și mă limitez doar la două exemple.
Dar medicii de familie cu ce sunt mai prejos? Ei ar trebui să fie nu doar poarta de intrare a pacientului în sistem, ci și supapa care previne supraaglomerarea spitalelor și serviciilor de Urgență. Pe umerii lor s-au pus în ultimii ani toate ambițiile ascunse frumos sub termenul de integrare a pacientului în comunitate. Un medic de familie nu face doar medicină. Face profilaxie, muncă socială și, acolo unde este nevoie, și pe cea de polițist. Încercați să convingeți un pacient cu TB, cu alcoolism, dependență de droguri și alte maladii, care nu are domiciliu permanent, să accepte tratamentul care durează câteva luni bune - căci altfel infectează în fiecare zi alți câțiva oameni sănătoși. Medicina de familie își câștigă locul pe care îl merită, sistemele conștientizează tot mai mult rolul ei: fără o medicină primară funcțională, restul sistemului va fi costisitor și copleșit. Iar un chirurg care ține cu adevărat la eficiența sistemului, așa cum afirmă, nu poate neglija acest aspect de bază de organizare și funcționare.
De altfel, medicii din serviciul de ambulanță au cele mai mici salarii din toată grila. Un începător nu ridică nici 700 de euro. Dacă acești medici nu și-ar face meseria, ambulanțele ar căra probabil doar morți către morgă, nu pacienți către spitale.
Cât despre riscurile din profesiile intervenționale, discuția este mai complexă decât pare. Este demonstrat că psihiatrii sunt expuși unui risc extrem de mare de violență și chiar vătămare din partea pacienților. Urgentiștii din UPU la fel - violența verbală, fizică și chiar sexuală (deși mai rar) este bine documentată în studii. Și atunci cum stabilim ale cui riscuri sunt mai mari și ar trebui mai bine recompensate?
Și apoi, de ce chirurgii intervenționiști trebuie să primească mai mult decât restul chirurgilor? Ce vină are un chirurg care nu are tehnologia necesară la el la Soroca sau Dondușeni? Sistemul practic îl va pedepsi prin remunerarea mai proastă pentru simplul fapt că spitalul nu deține tehnologia necesară pentru intervenții non-invazive. Efectul unor astfel de măsuri ar fi dramatic și exact invers scopului dorit.
În general, această discuție despre profesii mai importante și riscuri mai mari este eronată și, în consecință, inutilă. Toate profesiile sunt verigile unui sistem care n-ar putea funcționa fără niciuna dintre ele. Ideea că unele specializări sunt prin natura lor „distincte” și superioare altora este complet greșită.
Și atunci care ar fi răspunsul corect?
Soluția corectă ar fi să facem din forța de muncă în sănătate un proiect de țară. Sună grandios sau poate chiar populist, dar este probabil una dintre cele mai practice formulări posibile. Recent, la Cluj-Napoca, în România, zeci de cercetători din întreaga lume s-au adunat să discute viitorul resurselor umane în sănătate. Firul roșu al discuțiilor a fost că trebuie să privim cadrele medicale drept o resursă strategică, iar autoritățile ar face bine să conștientizeze acest lucru cât mai rapid. Amenințările de securitate, economice și de sănătate publică nu așteaptă.
La modul practic, dacă vrem cu adevărat să ne comparăm cu statele cu experiență vastă în remunerarea muncii medicale, Republica Moldova nu trebuie să se uite la chirurgi ca la cei mai importanți medici, la oncologi sau pediatri. Putem adopta un sistem mixt în care să existe indicatori de performanță, dar standardizați și reali, nu doar pe hârtie, care să fie ajustați la riscuri. Și eventual o altă componentă, dar las aici Ministerul să-și facă treaba.
Un studiu comparativ publicat în 2025 în Journal of Preventive Medicine and Hygiene, care a analizat nouă programe de tip Pay-for-Performance din opt țări (Anglia, Taiwan, SUA, Canada, Germania, Turcia, Franța și Iran) a arătat că toate aceste sisteme, deși atât de diverse, au ceva în comun: toate au pus pe primul loc calitatea clinică atunci când au dezvoltat criteriile de performantă. Apoi s-au concentrat pe satisfacția pacientului, pe eficiența la nivel de spital și pe accesul la servicii. Rata complicațiilor postoperatorii, rata reinternărilor, respectarea protocoalelor clinice, timpul de așteptare și scorurile de satisfacție a pacienților sunt doar câțiva dintre indicatorii ce pot fi folosiți. Dacă cele mai importante sunt criteriile clinice sau cele organizaționale fiecare stat decide singur, în funcție de ce vrea să obțină.
Este pregătită Republica Moldova să aplice acum un sistem bazat pe modelul Pay-for-Performance? Riscuri există și ele sunt legate de infrastructura medicală, de digitalizare, de finanțare și de modul în care sistemul este organizat acum. Republica Moldova nu poate prelua QOF ( Quality and Outcomes Framework) din Anglia sau ERGOV (Ergebnis Orientierte Vergütung- Remunerare Orientată spre Rezultate) din Germania și să spere că va funcționa. Dar poate evita o eroare în care resursele umane, deja puține și dispersate, vor deveni și mai divizate pe criteriul fals și vanitos al „importanței” și „distincției”. Soluțiile, totuși, există. Ele trebuie adaptate, pilotate și implementat ceea este demonstrat că funcționează în contextul nostru. Nu ne lipsește știința, ci curajul de a nu ceda primei petiții care apare pe internet.
