Stresul, privațiunile și traumele suferite de civilii ucraineni care trăiesc în zonele de lângă linia frontului și în orașele ocupate au un impact de durată asupra sănătății lor, un număr încă necunoscut dintre aceștia pierind înainte de vreme, potrivit unei investigații realizate de Inna Kubai, cercetătoare la The Reckoning Project.
Agențiile guvernamentale ucrainene și organizațiile internaționale actualizează periodic statisticile privind victimele civile cauzate de bombardamentele și atacurile rusești. Însă aceste cifre nu îl includ și pe tatăl din Mariupol care a supraviețuit asediului orașului și unei bătăi brutale din partea forțelor de ocupație, pentru ca apoi să moară la câteva luni după ce a scăpat de ocupație. De asemenea, ele nu o includ nici pe soția sa, care a suferit un atac de cord într-un subsol aglomerat de oameni care se adăposteau de bombardamentele neîncetate și care a mai trăit doar doi ani și jumătate după moartea soțului.
Începând din 2022, „The Reckoning Project” — o echipă globală formată din jurnaliști și avocați care documentează, mediatizează și contribuie la constituirea dosarelor privind crime atroce — a strâns peste 800 de mărturii. Multe dintre acestea descriu o deteriorare dramatică a stării de sănătate a supraviețuitorilor în urma ocupației, precum și decesele celor dragi după ce aceștia au reușit să scape. Cele două relatări din Mariupol prezentate aici ilustrează modul în care războiul ucide nu doar instantaneu — cu gloanțe sau rachete —, ci și luni sau ani mai târziu, după ce îi privează pe oameni de medicamente, de o alimentație adecvată și de îngrijiri medicale de bază, supunându-le în același timp trupurile și mințile la traume extreme și prelungite. Toate numele martorilor și ale membrilor familiilor acestora au fost schimbate din motive de securitate.
„Inima mamei mele s-a oprit de două ori în subsol”
În seara zilei de 23 februarie 2022, Yaroslava, în vârstă de 17 ani, s-a culcat gândindu-se la testul de chimie și la rochia pe care urma să o poarte la balul de absolvire a liceului. Locuia împreună cu părinții ei, Andrii și Yuliia, și cu sora ei mai mică, Nina, în cartierul Primorskîi din Mariupol.
A doua zi dimineață, a izbucnit războiul.
La începutul lunii martie, luptele intense au ajuns și în cartierul lor. Blocul în care locuiau a rămas fără curent electric, încălzire și apă curentă. Mai multe obuze au lovit clădirea, aproape îngropând familia sub dărâmături. S-au mutat în subsol, care era plin de oameni. Cel mai mic copil de acolo avea doar trei luni. Potrivit Yaroslavei, praful și aerul sufocant făceau ca oamenilor să le curgă sânge negru din nas. Găteau pe foc deschis între bombardamente, topeau zăpadă pentru apă potabilă și se luptau să supraviețuiască.
Mama ei suferea de o boală renală cronică, care fusese ținută sub control până atunci cu tratament regulat. Însă medicamentele i s-au terminat repede, iar starea ei s-a agravat treptat.
„Era imposibil să ajungem la un spital sau să găsim vreun medicament”, își amintește Yaroslava.
Mama ei a început să-și piardă cunoștința.
„De două ori, când inima i s-a oprit și tatăl meu a încercat să o salveze... Îmi amintesc că pielea mamei mele devenise cenușie, iar mâinile îi erau reci”, a spus ea.
„Mi-au spus că sunt o ucraineancă murdară, ca toate femeile ucrainene”
La jumătatea lunii martie, când aproape nu mai aveau ce mânca, familia a decis să pornească cu mașina spre satul Melekine. În apropierea satului, au fost opriți de soldații din așa-zisa Republică Populară Donețk. După ce au aflat că familia era din Mariupol, soldații au îndreptat armele spre Andrii și le-au ordonat să se supună procedurii de filtrare la Mangush.
Potrivit Yaroslavei, au așteptat acolo două zile înainte de a fi verificați. Soldații ruși le-au interzis oamenilor să coboare din mașini, i-au percheziționat și umilit în repetate rânduri, iar pe cei pe care i-au considerat suspecți i-au scos din mașini și i-au bătut. Din când în când, echipele de televiziune rusești veneau să filmeze reportaje de propagandă.
Când a venit în sfârșit rândul lor, mama Yaroslavei — căreia îi paralizaseră picioarele în timp ce se afla în subsol — și sora ei mai mică au rămas în mașină, în timp ce Yaroslava și tatăl ei au fost duși pentru a fi interogați.
Au fost duși în camere diferite. Soldații le-au percheziționat telefoanele și documentele, i-au interogat cu privire la contactele lor și la opiniile lor despre ceea ce rușii numeau „operațiunea militară specială”.
După aproximativ o jumătate de oră, Yaroslavei i s-a ordonat să se dezbrace până la lenjerie. În acel moment era la menstruație, dar nu avusese acces la produse de igienă, haine curate sau un duș. Își amintește de petele de sânge de pe pantaloni.
„Mi-au spus, într-un limbaj foarte grosolan, că eram o ucraineancă murdară, la fel ca toate femeile ucrainene, și că aveam picioarele strâmbe”, își amintește ea.
După interogatoriu, s-a întors la mașină. Tatăl ei a sosit cam o oră mai târziu. Soldații ruși l-au târât înapoi. Era acoperit de vânătăi, cu sânge pe față și pe nas.
Înainte de a părăsi Mariupolul, Andrii își ștersese toate datele de pe telefon, crezând că astfel va fi mai în siguranță. În schimb, acest lucru i-a făcut pe ocupanți să-l suspecteze că ar fi spion. În timpul interogatoriului, l-au bătut pentru a-l forța să mărturisească. Comportamentul său calm părea să-i înfurie și mai mult.
„A rămas foarte calm și stăpân pe sine, iar această stăpânire de sine i-a înfuriat. L-au bătut cu sălbăticie, au îndreptat armele spre el de parcă ar fi fost pe punctul de a-l împușca, iar de fiecare dată când cădea sau striga, îl băteau din nou”, a spus Yaroslava.
În ciuda rănilor, Andrii s-a urcat la volan și a pornit spre Berdiansk. Pe drum, starea lui s-a deteriorat rapid. A început să vomite, a avut dureri de cap severe și a început să-și piardă vederea. În acea stare, și-a condus familia prin mai mult de douăzeci de puncte de control rusești, unde au fost percheziționați de nenumărate ori, de parcă niciuna dintre inspecțiile anterioare nu ar fi avut loc.
La începutul lunii aprilie, familia a ajuns la Zaporojie, dar i-a fost imposibil să găsească un medic în oraș, care era plin de refugiați, și a continuat imediat drumul spre Dnipro. Acolo, medicii i-au diagnosticat lui Andrii leziuni la nervul optic cauzate de bătaia suferită.
După ce a părăsit Mariupolul, Yaroslava a vorbit public despre experiențele sale. Relatarea ei a fost denaturată de mass-media pro-rusă, ceea ce a dus la atacuri ostile împotriva ei în mediul online.
În timpul ocupației, Yaroslava a slăbit 10 kilograme. Trauma pe care a suferit-o i-a provocat diabet. Sora ei mai mică, Nina, a început să facă crize epileptice.
După ce și-a trimis fiicele în străinătate, Andrii a murit în Ucraina în ianuarie 2023. Soția sa, Yuliia, a murit în iunie 2025.
Niciunul dintre părinții Yaroslavei nu a fost ucis de șrapnel sau de glonț. Moartea lor a fost cauzată de boli, răni și traume pe care nu le-ar fi avut dacă Rusia nu ar fi lansat invazia pe scară largă și nu ar fi asediat Mariupolul.
„Sângele de pe pământ arăta ca un borș vărsat”
Când Rusia a lansat invazia pe scară largă, Maria, în vârstă de 25 de ani, locuia împreună cu mama sa, Hanna, în același cartier Primorskîi din Mariupol. Hanna suferise un accident vascular cerebral cu câțiva ani în urmă și avea și hipertensiune arterială. Nepotul Mariei, Hlib, fusese internat în spital din cauza astmului. Pe 24 februarie, toți pacienții au fost externați, iar cu ultimii bani ai familiei, Maria a cumpărat medicamente pentru rudele sale.
Când au început luptele intense, s-au adăpostit și ei în subsolul unui bloc de locuințe. Maria a văzut cum mașinile care transportau oameni care încercaseră – fără succes – să se evacueze se întorceau ciuruite de gloanțe. A văzut cadavrele civililor zăcând pe străzi.
„Sângele de pe pământ nu arată a sânge. Arată ca un borș vărsat. Oamenii au încercat să-i îngroape pe cei morți, desigur, dar dacă nu cunoșteau persoana respectivă, de multe ori nu voiau să se ocupe ei de asta. Pur și simplu acopereau cadavrele”, a spus Maria.
La sfârșitul lunii martie, Maria a schimbat o canistră de benzină pe o bicicletă. Împachetându-și puținele lucruri care le mai rămăseseră, patru persoane – trei femei și un adolescent – au pornit pe jos, parcurgând peste 30 de kilometri înainte de a ajunge în satul ocupat Bilosaraiska Kosa, unde au rămas o lună și jumătate.
Neavând mijloacele necesare pentru a ajunge pe teritoriul controlat de Ucraina, familia a fost în cele din urmă nevoită să se întoarcă în ruinele orașului Mariupol. Apartamentul lor fusese complet distrus. S-au mutat în apartamentul gol al unei rude, care urma să fie renovat.
Când au rămas din nou fără provizii, au acceptat cu reticență să se alăture unei operațiuni de evacuare organizate de autoritățile ruse. Escortați de soldați ruși, au fost duși la Novoazovsk pentru filtrare.
Deportați în Rusia
După ce a trecut prin procesul de filtrare, familia a fost deportată într-un centru de cazare temporară pentru refugiați din Taganrog, Rusia.
„Cei care nu aveau rude în Rusia nu aveau altă opțiune decât să rămână acolo și să aștepte trenurile care îi vor duce în adâncul Rusiei”, a spus Maria.
Ulterior, în timp ce îi ajuta pe alți refugiați, a auzit povești despre oameni cărora li se confiscaseră pașapoartele înainte de a fi transportați la Makhachkala și în alte regiuni aflate în declin economic, din care era extrem de dificil să pleci.
Din fericire, familia Mariei avea rude în regiunea Rostov din Rusia, ceea ce le-a permis să nu fie trimiși mai departe în țară. La începutul lunii iulie 2022, cu ajutorul unor voluntari, au trecut granița ruso-estonă la Ivangorod. S-au stabilit inițial în Estonia, unde Maria a lucrat pentru o organizație de voluntariat, înainte de a se muta ulterior în Finlanda.
În Finlanda, Hanna a fost diagnosticată cu cancer.
Citiți articolul integral pe Veridica.ro.
