E regizorul la filmele căruia se vând bilete în cinematografele de acasă, ceea ce nu e tocmai o tradiție în spațiul nostru, unde publicul mai curând va prefera un blockbuster american. A lansat a treia comedie și lansarea ei a fost eveniment de covor roșu. În sălile de proiecție la „Badanta” se râde zgomotos, iar publicul e încântat. Regizorul Ion Borș spune, într-un interviu pentru Veridica, că a trăit o întreagă aventură pe tot parcursul procesului de filmare a acestei pelicule.
În cinematografia noastră e ca la facultate
VERIDICA: „Badanta”, al treilea lung metraj de ficțiune al tău e în cinematografe de ceva timp. Daca e să analizăm succesul acestei comedii, cum în raportezi la celelalte?
Ion Borș: De fapt, succesul nu-l măsor după reacția publicului. De data aceasta pentru mine a contat enorm procesul de creație. Pentru că procesul de lucru a fost absolut diferit de alte dăți. De la idee pana la premieră a trecut doar o jumătate de an. Iar pentru producțiile anterioare numai în scenariu se putea întâmpla să stau doi ani. Și, dacă e să fiu sincer, nu am avut un scenariu ca la carte. Noi îl scriam mai curând pe platou. La fel era și cu locațiile – le vedeam prima dată în ziua filmării și construiam scenele reieșind din situație. Deci a fost un film bazat pe improvizație. Și mai trebuie să recunosc că pe Tudor Andronache, unul din actorii principali, l-am văzut pentru prima dată în Italia, pe platoul de filmare. Îl cunoșteam din alte roluri și colaborări, dar nu am avut un casting, așa cum se practică în mod normal, ca să alegem. Și, norocul nostru chior, dl Andronache mai și vorbește italiana. Când a înțeles ce rol are, ne-a întrebat ce e cu glumele astea, pentru că el tocmai încheiase filmările la Cristi Puiu, iar noi îi ofeream un nou rol... Pentru mine ca regizor, procesul a fost o mare provocare ce mi-a oferit o rară satisfacție. Mă simțeam ca la facultate când ai de făcut lucrarea de sfârșit de an. Și cinematografia noastră e cam ca la facultate, atât timp cât avem bugetele pe care le avem, piața de desfacere care este așa cum este (un fel de glumă și ea) și condiții de dezvoltate și lucru ca nicăieri în altă parte.
VERIDICA: Pe de o parte, ceea ce povestești cu atâta entuziasm aduce grav a amatorism, pe de alta parte, pare un examen susținut în ciuda presiunilor și provocărilor. Și-mi amintesc o discuție cu Igor Cobileanski care nuanța clar amatorismul și improvizația cu care se lucrează de multe ori pe platoul de filmare. Iar noi ne vrem, sau credem profesioniști...
Ion Borș: Igor Cobileanski are perfectă dreptate. Noi toți suntem învățați să lucrăm așa. Crede-mă, pe platou toată echipa exact sentimentul acesta îl avea – că ne ocupăm cu o chestia amatoricească. Dar ... hai să fim sinceri, nu poți face deocamdată în Moldova cinematografie așa cum vrei, sau cum e viziunea ideală a dlui Cobileanski. Sunt convins că dacă vine mâine un producător și descarcă un vagon de bani și ne dă sarcina să facem un film ca la case mari, eu mă tem că oricât de mare ar fi bugetul, noi nu vom fi capabili să livrăm un produs cinematografic ideal. Noi toți ne vedem deștepți, fiecare are pretenția că știe cum trebuie făcut un film bun, dar problema e că deocamdată nimeni încă nu l-a făcut. Dacă ai văzut cum fac alții, nu însemnă automat că poți și tu. Până nu încerci, până nu demonstrezi cu un film, nu cu vorbe. Tocmai din această perspectivă „Badanta” pentru mine este foarte valoroasă – că m-a pus în fața multor situații de criză pe care le-am depășit. Că am învățat atâtea chestii nu din cărți și din auzite, dar din proprie experiență, că după atâtea cucuie, am mâna bătută și sunt deja pregătit să înfrunt imprevizibilul în timp real.
Pornești de la întrebarea de ce faci film și despre ce vorbești în film?
VERIDICA: Discutam recent cu Serghei Loznița, primul regizor ucrainean ajuns la festivalul de la Cannes. Și pentru el bucuria era nu că e primul din țara sa care ajunge atât de sus, ci că a contribuit prin filmele sale la imaginea cinematografiei Europei de Est. Republica Moldova când va ajunge să contribuie măcar cu un film la greutatea cinematografiei Europei de Est? Nu avem bani, dar poate avem oameni, poate avem idei inedite?
Ion Borș: Nu știu. Și problema nu e în amatorism sau improvizație. Sunt sigur că și la casele mari pe segmente mici se poate păcătui în acest sens. Eu nu am astfel de ambiții. Am fost pe la foarte multe festivaluri de categorii diferite. Am văzut filme excelente, dar proiectate pentru o sala aproape goală. Si chiar dacă nu am un răspuns clar la dilema asta, eu mereu mă întreb: ce e mai valoros? – un film foarte bun, dar pe care să-l privească doar vreo 2000 de oameni, sau un film fără mari pretenții, dar care umple sălile constant? E o temă foarte complexă. Și mereu pornești de la întrebare de ce faci film și despre ce vorbești în film? Noi acum nu ne dorim să putem face un film foarte bun o dată la 7-8 ani, dar avem nevoie să creștem breasla. Asta înseamnă exercițiu constant, cu greșeli sau mici reușite, noi avem nevoie de infrastructura de producție și distribuție. Numai așa putem deveni buni profesioniști. Noi tindem să facem filme tot mai bune, și poate chiar ne reușește uneori, dar asta încă nu înseamnă că noi ne luam tare în serios. Eu încă mai învăț să lipesc bine cadrele, încă mai insist să creez personaje, poate primitiv, fără ditamai straturi culturale si cosmice, dar clar, relevant, cu replică bună cu intrat și ieșit din cadru corect. Eu nu am aspirații de maestru, știu că încă învăț abecedarul.
VERIDICA: Având impactul noului val românesc, având destui cineaști buni în țările vecine care livrează povești care captează atenția publicului internațional, mă întreb în ce măsură am avea noi povesti relevante pentru un public străin?
Ion Borș: Avem în mod sigur. Daca stai să numeri premiile internaționale revendicate de cineaștii noștri, premii oferite de membrii unui juriu care nu sunt născuți în Republica Moldova, înțelegi că avem cu ce fi relevanți. Republica Moldova, cred, are șanse să obțină premii și în competiții de clasa A.
VERIDICA: Gen Cannes? Sau poate un film de Oscar? Știi că avem voie sa înaintăm câte un film la Oscar și uneori chiar o facem?
Ion Borș: Da, a fost înaintat și „Carbonul” și am fost sunați de la o Agenție de marketing americană care au văzut filmul. Că filmul tău este înaintat de către comisia Oscar de acasă, încă nu înseamnă nimic. E doar o șansă care trebuie valorificată în primul rând de o campanie de promovare megacomplexă. Cum spuneam, ne-au sunat americanii și ne-au explicat cum funcționează treaba și ne-au propus să se ocupe de promovarea filmului pentru o sumă cât se poate de prietenoasă: un miliard de dolari, asta ca pentru nevoiașii din Europa de Est, că pentru casele mari, alte-s prețurile. Și noi am ascultat atent, apoi am zis: Bine, mulțumim. Ne ducem la Florești că avem proiecție.
VERIDICA: Sunt deja niște ani de când au prins a se mișca lucruri în cinematografia noastră. Am ajuns cumva si la etapa când putem vorbi de aparința unei concurențe care, până la urmă, e o motivație sănătoasă de creștere?
Ion Borș: Nu, nu cred că încă putem vorbi despre acest fenomen. Ca să vorbești despre o concurență reală, trebuie să constați mai întâi un număr mare de cineaști. Noi nu suntem mulți. Suntem o mână care lucrează azi la o producție, mâine la alta. Sau, mă rog, unii cam peste tot. Eu îmi amintesc Gala Cineaștilor din 2022, când constatasem ca la cele 5 filme concurente, 3 sau 4 aveau semnat sunetul de Roman Bordei, sau scenografia cam la toți o semnează Elena Porumbescu, așa cum Lilia Ixiari va asigura costumele la 4 din 5 producții și tot așa mai departe. Îți dai seama cât de haios arată asta dintr-o parte?
Acum, că tot mă vezi un regizor de comedii, te asigur că asta e o pură întâmplare. Eu nu mi-am propus să lansez comedii pe bandă. În cazul „Carbonului” ideea filmului a venit de la mine, am lucrat-o împreună cu Mariana Starciuc. Următorul film – „Hotarul”. Doar n-ai să crezi că m-am trezit dimineața cu idea fixă să fac un film despre un gard și el să fie comedie. A fost un task de echipă. Facem un film, preferabil comedie. Acțiunea trebuie amplasată în sat, si s-a găsit gardul ca reper pentru toata povestea. Eu nu am ajuns la etapa când pot filma ce-mi doresc. Eu primesc o sarcina și, fie îmi place ori ba, trebuie să o realizez. Și cred că e un foarte bun exercițiu pentru fiecare om de creație care e impus la disciplină, la muncă, randament, creativitate.
VERIDICA: Deci, e un fel de a funcționa a generației voastre. La generația veche de cineaști, care a acumulat reușite și la nivel internațional, vă raportați măcar uneori?
Ion Borș: Sigur, îi privim cu mult respect, le cunoaștem filmele. Și, chiar dacă în cinematografia noastră am avut vreo două decenii în care nu s-a făcut film și noi nu am avut cum ne educa pe platoul de filmare, uneori când avem în echipă un coleg care a prins filmări cu maeștrii de alta dată, ascultăm cu interes poveștile lor de la filmări și experiența de pe platourile de altă dată.
VERIDICA: Dacă tot ți se prinde ușor eticheta de regizor de comedii, am putea face o analiză a tipului de comedie sau a felului în care și despre ce râdea generația lui Gheorghe Urschi, Tudor Tătaru, urmând apoi traseul comediei lui Igor Cobileanski și, în final, poveștile tale. Constat că se râde foarte diferit.
Ion Borș: Păi da, suntem, totuși, generații diferite. Adică asta presupune că noi vorbim despre vremuri diferite, tip de viața diferit, politica iarăși, e diferită, mentalitatea oamenilor funcționează altfel. De asta și istoriile noastre sunt diferite, dar și felul în care ne apropiem de povești sau felul cum le povestim. Și ar fi bine să nu uităm că și școlile noastre sunt diferite. Dl Cobileanski are un umor destul de fin, rafinat, cu atmosferă. Noi nu avem aceste detalii, dar avem mult ritm și mesaje clare, simple, directe, exact cum e acum viața noastră. De ce am ajuns să trăim așa, nu știu.
După ce radem cât e de râs, ar urma să vină și poveștile importante, de impact
VERIDICA: Mai ai multe idei în sertar?
Ion Borș: Ideile regizorului, sau visele regizorului în fața producătorilor nu au mare valoare. În sensul că alături de Sergiu Cumatrenco sunt și eu producător care reduce la tăcere regizorul. Ca producători, noi avem alte scopuri. Lor trebuie să li se subordoneze regizorul. Iar scopul producătorilor e să producă filmele care ar loializa publicul nostru. L-ar educa să meargă la cinematograf și l-ar motiva să cumpere bilet tocmai la un film autohton. Să le oferim încrederea în potențialul cinematografiei noastre. Si după ce descrețim frunțile si radem cât e de râs, ar urma să vină și poveștile importante, de impact. Poți atunci, și e necesar, să vii cu o altă abordare, dar și cu povești despre noi adresate unui public străin.
VERIDICA: Potențialul generației voastre e în idei sau în lipsă de sistem, că si în asta există un farmec?
Ion Borș: Indiscutabil, ca să ai un sistem funcțional, ai nevoie pentru început de un cadru legal adecvat. Nu pot spune că suntem aproape de ideal, dar nici nu mai avem motive să credem că totul e împotriva noastră. Poți munci dacă vrei. De când există CNC, a început să apară și film. Bun, rău, mult, puțin, dar este. Grație CNC, au reapărut cineaștii. Nu că nu ar fi fost până la apariția acestei structuri, doar că mulți au abandonat lumea filmului, s-au reprofilat și viața a bătut filmul. Acum cei tineri au șansa să rămână în profesie, iar cei care s-au retras cândva, au posibilitatea să revină.
VERIDICA: Care-i cea mai mare problemă care împiedică o dezvoltare mai sănătoasă a cinematografiei?
Ion Borș: Evit să dau vina pe cadrul legal. Cred că în capul problemelor noastre stă creativitatea.
VERIDICA: În titrele filmului „Badanta” nu am văzut CNC. De ce?
Ion Borș: Am aplicat la concurs, dar scenariul nostru a ocupat locul 54 sau 45. Nu a trecut concursul. Și cred că e ok să fie așa, pentru că varianta de scenariu cu care am mers noi în concurs nu era de mare preț. Nu are rost să avem pretenții. Oricum, noi eram deciși să scoatem filmul ăsta, cu sau fără CNC. Și am reușit. Dar am câștigat în alți ani cu alte proiecte. Ceea ce demonstrează că la aceste concursuri nu te duci așa, într-o doară.
VERIDICA: În același timp, dacă analizezi producțiile care au câștigat cea mai considerabilă parte din bugetul CNC pentru anul trecut, constați că cele mai multe scenarii și regizori sunt din afara țarii. Mai ales la ficțiune. Deranjează acest lucru?
Ion Borș: Nu-s cel mai potrivit om să emită judecăți în acest sens, dar cred cu tărie că bugetele ar trebui separate. Noi avem nevoie de coproducții, dar nu în detrimentul producțiilor autohtone, pentru care probabil, ar fi bine să existe o linie separată de buget. Dar asta e părerea unui om care nu știe foarte exact cum se formează și se distribuie bugetul și încă multe alte detalii care trag greu la cântar. În varianta ideală ar fi să avem bani pentru toți. Prin intermediul coproducțiilor, pe care le consider o necesitate, Moldova nu doar că își crește breasla, dar are și șansa de a ajunge mai ușor la festivaluri de clasa A, alături de nume mari. Coproducătorul din Moldova, automat obține dividente de statut și imagine, care nu-s de neglijat. Mai ales când va dori să obțină finanțare din bugetul altei țări. Și la toate astea, mai e și o experiența valoroasă a felului în care se joacă pe terenul mare la nivel internațional.
Vreau ca generația tânără să se pătrundă de realitățile istoriei, să le cunoască, cel puțin
VERIDICA: Unul din segmentele vulnerabile ale cinematografiei noastre se crede că e lipsa unei istorii relevante – scenariul. Iar literatura contemporană pare să exceleze la acest capitol. De ce nu apelați la scriitori, așa cum observ că o face teatrul în ultimii ani?
Ion Borș: Poate pentru că noi avem, totuși, ideile noastre deocamdată și nu e nevoie să cerem ajutor? Dar eu am un roman care nu-mi dă liniște. Un roman consistent, pe care l-am dramatizat deja. Nu știu dacă-l voi și putea filma cândva. E vorba de romanul „Demascarea” a lui Gherasim Păduraru. Nu știu câți spectatori mi-ar aduce în sală, nu știu când și cum îl voi putea face, dar mi se pare un film din categoria celor importante, necesare pentru cinematografia unei țări. Un om care a fost atât de inventiv și creativ, care atâția ani a reușit să fenteze sistemul. E important să poți povesti modern, pe limba generației de azi despre acele timpuri grele. Un prim exercițiu în acest sens l-am făcut în „Carbon” încercând să vorbesc despre evenimente vechi de peste 30 de ani, despre războiul de pe Nistru. Pentru mine problema era cum să povestesc copiilor de azi despre acel război pe care alte generații îl cunosc fie de la televizor, fie l-au trăit pe viu. Nu vreau să vin cu lecții plictisitoare și moralizatoare. Vreau generația tânără să se pătrundă de realitățile istoriei, să le cunoască, cel puțin. Si când mă gândesc la ce buget ar cere povestea asta, mor de frică. Dar cel puțin să-l dramatizez nu m-a costat nimic în afară de timpul și priceperea mea.
