Festivalul de literatură CHILL l-a adus anul acesta la Chișinău pe regizorul ucrainean Serghei Loznița, unul din cei mai importanți regizor ucraineni, primul care a ajuns să-și reprezinte țara la Cannes, unde a și obținut premiul Un Certain Regard pentru filmul Donbass, constituit din 13 istorii de mare impact emoțional, create în baza videourilor postate pe internet de către locuitorii regiunii (din ambele tabere) din vestul Ucrainei, aflat în cea mai mare parte sub ocupație rusescă. La Chișinău au fost proiectate cel mai recent film artistic ”Doi procurori” și documentarul ”Babi Yar. Context”.
„Eu aș arunca o privire către cultura chineză”
VERIDICA: Festivalurile literare sau muzicale din ultimii ani arată clar că toți cei care altădată vorbeau în limba rusă, după declanșarea războiului împotriva Ucrainei de către Federația Rusă, aleg acum să vorbească în engleză, indiferent de nivelul la care o posedă. Acest război marginalizează doar limba, sau și cultura rusă în general?
Serghei Loznița: Mi se pare că acum această problemă este privită mult mai calm. Inițial au existat tentative de a reduce programele compozitorilor ruși, dar de la asta nici Șostakovici, nici Stravinski, Ceaikovski nu devin mai puțin valoroși și ei continuă să răsune de pe mari și importante scene la nivel mondial. Chiar dacă în Kiev, de exemplu, a fost demontată statuia lui Bulgakov, în librăriile din Londra, Berlin și nu doar, „Maestrul și Margarita” sa a rămas pe raft și e în continuare căutat. Bulgakov, născut la Kiev, chiar dacă a scris în limba rusă, rămâne un scriitor de calibru, bine cunoscut la nivel mondial, care aduce, totuși, faimă locului în care s-a născut, dincolo de excesele în raport cu el. Sunt convins că în timp vom reveni la normalitate.
VERIDICA: Mereu ni se spunea că educația și cultura pot edifica un om valoros. Despre cultura rusă mereu s-a vorbit ca despre o Mare Cultură. Cum s-a ajuns aici, sau totul nu e decât un mit?
Serghei Loznița: În primul rând nu e cazul să se ridice prea sus nasul, chiar dacă vorbim despre o cultură serioasă care a influențat și anumite procese la nivel mondial, dar când faci uz de termenul MARE, eu aș arunca o privire către cultura chineză, care i-ar surclasa ușor pe mulți din cei care pretind că-s Mari. Când ai pus la punct ieroglifele încă în secolul trei î.e.n. și la fel de exact poți citi ce a fost scris acum două mii, trei mii de ani, uite aici există motiv să vorbim despre civilizație cu cultură Mare. În cazul culturii rusești vorbim, totuși despre o cultură serioasă care a influențat mai multe domenii și are reprezentanți valoroși în muzică, pictură, literatură, dar când studiezi fenomenul în detalii, descoperi lucruri interesante. Cultura a fost creată, mai întâi de toate, de nobilime. Iar nobilimea avea rădăcini absolut diverse. De exemplu Dicționarul explicativ al limbii ruse vii a fost creat de Vladimir Dal, un danez. Istoria, inițial era scrisă de nemți, la solicitarea Ecaterinei II-a. Learmonth, sau Mihail Lermontov, din scoțieni se trage. Pușkin în general are origini africane, iar Dostoievski își are rădăcinile în Ducatul Lituaniei și Poloniei. Străbunii lui Ceaikovski veneau din Ucraina, iar de originea lui Gogol nici nu mai are rost să amintesc. Deci, vorbim despre un consistent amestec care generează această cultură.
VERIDICA: Ați crescut în Kiev, dar v-ați educat în cultura rusă, spuneați.
Serghei Loznița: Kievul a fost un oraș rusesc. Chiar dacă am avut școli cu predare în limba ucraineană, dar ele aveau de cele mai dese ori profil umanitar. Pentru părinții mei era important să-mi fac studiile la profilul real, așa că a trebuit să merg la școală rusă. Asta oricum îți oferea o altă perspectivă. Chiar de-aș fi mers la școală ucraineană, asta nu schimba aproape nimic, pentru că noi toți locuiam într-un mediu profund rusificat. La Universitatea de Stat puteai învăța tot timpul în ucraineană, iar la Institutul Politehnic, se preda în rusă. Limba de comunicare până nu foarte demult niciodată nu a fost subiect de polemici, chiar dacă cineva vorbea în rusă, iar interlocutorul său vorbea ucraineană. Nici măcar nu observam că vorbeam limbi diferite. Problema noastră comună era alta – acest sistem sovietic putred și mincinos.
VERIDICA: După prăbușirea URSS, fostele republici proaspăt independente au încercat să se edifice ca state și pentru multe dintre ele componenta culturală era importantă. Artiștii ucraineni mulți ani la rând au continuat să se raporteze la Moscova, să cânte în rusă. Iar despre literatura ucraineană se aude răspicat mai mult în ultimul deceniu. Cum se explică acest lucru?
Serghei Loznița: E cam dificil acum să emitem judecăți, pentru că nu a trecut suficient timp ca să tragem linii și concluzii. Fiecare își construiește cariera în funcție de perspective și posibilități. Toți cei cu potențial se vor orienta spre marile centre culturale, sau ale industriei artistice. Te duci la New York pentru că e capitală culturală și acolo se învârt banii industriei. Sau dacă tinzi să devii cineva în lumea filmului, țintești Hollywoodul. Scrii, traduci, cânți în limba engleză pentru a beneficia de cel mai mare auditoriu. Limba engleză în sine e ca un imperiu. Acum, să ne întoarcem la fostul spațiu sovietic: Emil Loteanu a ajuns la Cannes cu filmul ”Gingașa și tandra mea Fiară”, iar Eugen Doga a devenit celebru la fel grație acestui film, mai exact pentru coloana sonoră scrisă pentru el. Iar la Cannes ajungeai doar de la Moscova. Chiar dacă URSS a căzut, acest circuit a rămas. Și ca să ai acces la o piață și industrie enormă, Moscova nu avea cum fi evitată.
Cinematografia îți oferă posibilitatea de a înțelege anumite lucruri
VERIDICA: Dvs, apropo, ați pus numele Ucrainei independente pe harta cinematografiei internaționale, fiind primul regizor ucrainean care a ajuns la Cannes și nu o singură dată și nu fără premii. Asta înseamnă să anunți lumea despre existența unei cinematografii naționale ucrainene.
Serghei Loznița: Eu privesc lucrurile dintr-o perspectivă mult mai largă. Festivalul de film de la Cannes rămâne a fi cel mai bun festival de film la nivel mondial. Acolo e locul de competiție a diferitor culturi. Și când ai în concurs în jur de 22 de filme, filmul care vine din Ucraina, reprezintă, de fapt, cinematografia Europei de Est. Pentru că vorbim despre tradiții apropiate, sau chiar similare în film. Nu e atât de departe Andrzej Wajda, Krzysztof Kieślowski, Andrei Tarkovski, Kira Muratova, cineaștii din spațiul Baltic, sau chiar cel românesc, vorbim de un limbaj apropiat care funcționează ca vasele comunicante. Acest fenomen îl poți contrapune cu cinematografia Americii Latine, sau a Americii de Nord, sau cinematografia chineză sau din vastul spațiu asiatic. Și când studiez întregul program de la Cannes, eu de fiecare dată număr filmele Europei de Est, care intră în concurență cu cele ale Europei de Vest, sau cinematografia Nordică, pentru că sunt curente diferite. Nu la fel de diferite dacă ai compara cu cinematografia chineză, sau coreeană, dar totuși, sunt diferențe vizibile. E o concurență foarte interesantă și urmăresc care parte a lumii ia Palme d'Or, adică cine deține întâietatea. Și când apare filmul meu, sau un film de Zveaghințev, de Serebrenikov, sau cum a fost anul acesta filmul leton Ulya, eu mă bucur mult pentru șansa noastră de a contribui la cinematografia mondială. Eu am fost la Cannes de 10 ori cu filme ucrainene, iar asta deschide drumul și pentru alți regizori și alte filme ucrainene. Mulți devin atenți la industria cinematografică ucraineană, așa cum s-a întâmplat în cazul cinematografiei românești. După filmele lui Cristi Puiu, foarte multe filme românești au ieșit la nivel internațional și au obținut premii importante. Și fenomenul devenea interesant și s-a impus prin reflecția asupra trecutului.
VERIDICA: Toate filmele Dvs de ficțiune îl au ca director de imagine pe basarabeanul Oleg Mutu. Cum v-ați cunoscut?
Serghei Loznița: Da lucrăm doar la filmele de ficțiune pentru că el nu are răbdare pentru cele documentare. E altfel construit. Dar e un artist desăvârșit. Văzusem filmul „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” al lui Cristian Mungiu și căutam pe cineva cu aceiași semnătură în imagine. Asistentul meu mi-a zis că Oleg este din Chișinău și că ar trebui să-l caut chiar pe el, iar pentru mine era o mare bucurie acest lucru, pentru că noi ne-am fi înțeles foarte bine, întrucât am crescut în aceiași țară. Eu am venit în 2009 pentru 3-4 ore la Chișinău. A fost suficient să ne privim ca să devină clar că ne vom înțelege perfect.
VERIDICA: Pentru Ucraina ca țară e important să aibă o cinematografie puternică?
Serghei Loznița: Cinematografia, ca și alte domenii ale artei îți oferă posibilitatea de a cunoaște, de a înțelege anumite lucruri. Într-un film puteți pune întrebări complexe, ilustra anumite, realități, care nu țin de rutină, dar de existență. E posibilitatea de a formula și oferi propria perspectivă și viziune. Iar acest lucru e important nu doar pentru Ucraina, dar pentru orice comunitate. Dacă țara are o cinematografie puternică, fiți siguri că și cetățenii au o conștiință mai avansată, și e o platforma de discuții pornind de la un anumit punct de vedere pe care-l poți îmbrățișa si promova, sau din contra, îl poți respinge și argumenta. Cert e că vei avea la ce reflecta, vei avea teme pentru discuție, iar dacă cultura țării tale, sau cinematografia în mod special, nu-ti propune nimic pentru reflecție, atunci nici nu poți pretinde a fi cineva. Știți că la Cannes vin foarte mulți oameni bogați nu pentru a-și etala potențialul financiar, dar tocmai pentru că vânează filmele bune care le pun probleme, care au un impact asupra gândirii lor critice. Pentru că limbajul vizual are un mare impact asupra mentalității umane.
VERIDICA: Întrebam acest lucru pentru că atunci când vine vorba de reduceri la buget, domeniul culturii este primul de la care se taie.
Serghei Loznița: E o enormă greșeală acest lucru. Cultura e unicul lucru care va rămâne după ce noi toți ne vom trece. Cultura la fel e arma cu care te aperi. Orice stat trebuie să înțeleagă clar acest lucru.
„La admitere habar nu aveam ce presupune un scenariu”
VERIDICA: Când ați mers la VGHIK, doi ani la rând ați luat 2 la scenaristică. Azi excelați la capitolul scenarii, atât în genul filmului de ficțiune, cât și in cel documentar. Ce presupune a fi azi un bun scenarist?
Serghei Loznița: La admitere habar nu aveam ce presupune un scenariu. Astăzi știu. Mai întâi trebuie să conștientizăm că un scenariu nu este literatură, dar e un text telegrafic, un text vizual mai curând. O temă bună și conținutul relevant sunt obligatorii. Și ideal este când narațiunea nu se suprapune cu tema. Când ceea ce povestești nu corespunde cu ceea ce arăți. Iar finalul trebuie să fie cel presupus, dar neașteptat.
VERIDICA: Presonajele Dvs, de la un punct, de multe ori merg cumva conștient spre pieire.
Serghei Loznița: Ele, de fapt, sunt călăuzele. În „Ființa blândă” personajul există într-un cerc închis. E în acel vis în care înghite promisiuni, îndură viol și batjocură, se trezește și apoi o ia de la capăt cu același coșmar. Iar în „Doi procurori” personajul abia spre final începe să realizeze pentru sine dimensiunea în care a ajuns. Fiecare dintre aceste povești urmează o linie a istoriei pe care noi o cunoaștem și așteptăm să se desfășoare întocmai, pentru că noi am trăit în anumite realități care nu ne mai surprind, iar pentru un spectator din altă realitate politică acest tip de poveste și deznodământ poate provoca o stare de șoc. Publicul american, de exemplu, a rămas consternat. În perioada sovietică, victima înainte de arest era frecvent alimentată cu iluzii că ar putea ieși bine din situație. Și exact în momentul când se credea la adăpost, era arestat. La fel trebuie sa fie si un scenariu bun – cu un final deopotrivă de surprinzător ca arestul.
VERIDICA: În ce constau diferențele dintre regimul stalinist și putinist?
Serghei Loznița: Mai întâi de toate unu-l moștenește pe celălalt. Stalin a creat o bază solidă pentru orice tip de regim. Astăzi e suficient să oferi doar un exemplu și toți vor deveni conștienți de amploarea fenomenului. Ca să bage frica în oameni, ei aleg o persoană cu autoritate și vizibilitate pe care o distrug. Ca în cazul lui Alexei Navalnîi. Și această tactică lucrează negreșit.
VERIDICA: Dar după regimul stalinist au trecut atâția ani, s-au schimbat generații care au mai văzut și alt tip de viață în afara dictaturii. Mentalitatea nu le-a fost influențată de aceste schimbări?
Serghei Loznița: Orice le-i fi povestit celor din generația anilor 30, crescuți și educați în Imperiul Țarist, cu anumite valori nobile, ei nu ar fi acceptat bolșevicii cu ideile lor primitive. Iar generația aia demult nu mai este. Între timp s-au schimbat patru generații, educate în alt spirit, cu alte valori, care sunt învățați să accepte viața sub dictatură, pe de o parte. Pe de altă parte, dincolo de control rigid, ei sunt mult mai bine îndestulați – nu trag foame și frig și pentru cei mai mulți dintre ei, tot ce le oferă regimul e mai mult decât suficient, așa că nu au motiv să se răzvrătească. Totul este controlat și oferit cu măsură. Dar se mai întâmplă uneori minuni: cine s-a așteptat la prăbușirea URSS? E important să ne punem întrebările corecte. De exemplu, publicarea romanului „Doctor Jivago” a lui Boris Pasternak. M-am întrebat de ce la un moment acest roman a fost permis?
VERIDICA: Dar el a fost publicat mult mai devreme, pentru prima oară în Italia și a obținut și premiul Nobel.
Serghei Loznița: Corect. În URSS a fost permis abia peste 30 de ani. Iar faptul că s-ar fi permis acest lucru mai devreme, ar fi indicat asupra slăbirii regimului și ar fi produs la un moment turbulențe mai întâi în lagărul fostelor țări socialiste, mai apoi și în interiorul URSS. Instabilitatea sistemului nu putea fi admisă. Iar un sistem care se ține pe control rigid al cetățeanului, pe violarea drepturilor omului, pe umilință și lichidarea cetățenilor în pușcării și lagăre, poate fi unul bine controlat și dur, dar nimeni nu anulează posibilitatea că acest sistem s-ar putea prăbuși de la o adiere provocată de aripa unui fluture. Iar acest sistem e dependent de viața unui anumit om. Un asemenea tip de sistem e amenințat la fel de oamenii din interior. În momentul în care devin conștienți că orice fărădelegi ar face, rămân nepedepsiți, acești oameni pot ajunge foarte departe în nebunia lor. De asta Stalin, la anumite perioade de timp, făcea ordine în interior și lichida fără milă oamenii care neglijau ierarhia. Orice sistem care vine în contradicție cu legile morale ale umanității va cădea neapărat la un moment dat.
VERIDICA: Deci, ne putem aștepta la „Lacul lebedelor” la TV Centrală?
Serghei Loznița: Bineînțeles. Întrebarea e: când? Dar lucrurile uneori se întâmplă atunci când le aștepți cel mai puțin. Chiar și cei din KGB pot pune umărul, așa cum s-a mai întâmplat și în alte situații.
