Patimi politice peste linia Prutului: după ce au blamat-o pe Maia Sandu că ar fi influențat rezultatul alegerilor prezidențiale din „țara vecină”, atunci când a spus cui îi va da votul său la 4 mai, a venit rândul lui Nicușor Dan, căruia pretinșii „suveraniști” de pe ambele maluri i-au sărit în cap pentru că ar neglija „prioritățile” din propria țară de dragul Maiei Sandu care luptă să-și păstreze puterea în Republica Moldova. Președintele României a fost văzut împreună cu Maia Sandu, în zilele de sâmbătă și duminică, la Orheiul Vechi, la Sipoteni, Mașcăuți și Ciuciuleni - localități basarabene unde s-au organizat diverse manifestări culturale.
O vizită privată, legală
A fost o vizită privată, președintele Nicușor Dan era însoțit de membrii familiei sale, nu s-au rostit îndemnuri electorale (decât că a fost menționată în treacăt importanța zilei de 28 septembrie pentru cursul european al Republicii Moldova), cu toate astea supărarea „suveraniștilor” mioritici e fără margini, căci impactul electoral al unei întâlniri amicale, frățești, în mijlocul mulțimii de melomani sau gurmanzi, iubitori de folclor, tradiție și bucătărie autohtonă, surprinși să-i descopere alături de ei, ca spectatori, turiști, pe președinții statelor românești, poate fi mult mai eficient decât declarațiile directe de la tribună sau de pe ecran.
Culmile jelaniei suveraniste au fost atinse totuși de un ilustru putinofil de peste Prut: „Nicușor Dan sacrifică interesul național de dragul Maiei Sandu? – a titrat el în culori dramatice, aproape shakespeareane, deși un pic cam lăbărțat. Pare amuzant, am râde copios, dacă nu s-ar crea impresia că oamenii aceștia chiar suferă serios din cauza președinților noștri.
Ceva e în neregulă cu „auriții”
Relațiile normale, prietenești între doi președinți ai unor „state vecine” nu pot decât să bucure. Dacă Maia Sandu și Nicușor Dan nu erau compatibili în spirit, nu se suportau unul pe altul sau nu găseau teme comune de discuție la întâlnirile lor, cine câștiga? Escapada lui Nicușor Dan e legală. Că a fost întreprinsă de dragul Basarabiei, într-un moment crucial al ei, sau din impulsul unei curiozități firești, a unei necesități patriotice sau pragmatice de a o cunoaște mai bine, contează mai puțin. Mai important este faptul în sine, căci semnificația, efectul vizitei depășește cadrul formal în care s-a desfășurat. Nu e nevoie să hiperbolizăm contextul politic, să politizăm totul.
Până acum, doar Traian Băsescu și Mihai Ghimpu (ultimul ocupând înalta funcție temporar, un singur an) au încercat și au reușit parțial să confere relațiilor bilaterale ceva culoare sentimentală, care să reflecte esența lor „specială”, „frățească”, „comunitatea de limbă, istorie și cultură” a majorității de pe ambele maluri ale Prutului. Chiar dacă s-au rostit uneori cuvintele necesare, și la Chișinău, și la București (cum ar fi „să ne ținem de neamuri”), acestea nu puteau înlocui deficitul de sinceritate. În loc să aprecieze faptul ieșit din comun, înduioșător într-un fel, că, în sfârșit, Nicușor Dan și Maia Sandu se comportă adecvat funcției de președinți ai două state românești, „suveraniștii”, care strigau ieri că „Basarabia e România”, manifestă cea mai fățișă ostilitate, concurând în propagarea urii cu adepții „lumii ruse”. Ceva nu e în regulă cu ei.
Pe cine preferă „suveraniștii”?
La urma urmei, putem înțelege antipatia lui George Simion pentru Maia Sandu, rușinosul eșec din campania prezidențială, în condițiile unui avantaj numeric impresionant, după primul tur trebuia cumva justificat în fața simpatizanților săi. Căutarea unui țap ispășitor e în firea politicienilor, nu numai români. Dar nu ar trebui să existe o limită de bun-simț în acest caz? Dacă nu o votăm pe Maia Sandu și PAS, cum ne cheamă el, atunci pe cine dorește să aducă la guvernare în RM? Cine crede el că vor ține cont mai bine de interesele României? Ceban, Dodon sau poate Renato Usatîi, Voronin și Tarlev, cu Irina Vlah? Cele 100 de mii de voturi pe care liderul AUR le vrea scăzute din bazinul electoral al PAS către cine ar trebui să meargă? E timpul să o spună deschis!
Sau se dorește ca alegătorii unioniști să stea acasă? Dacă vor proceda așa, vor avantaja în mod automat partidele proruse – acesta să fie scopul adevărat al demersului aurist împotriva PAS? La aceeași întrebare ar trebui să ne răspundă și „suveraniștii” locali (alții decât Dodon) : noi cu cine votăm? Care e partidul preferat de ei. „Oricine, numai nu PAS sau Maia Sandu?” nu e un răspuns potrivit. Pot fi comuniștii, socialiștii sau Alternativa lui Ceban, Stoianoglo, Chicu, Tkaciuk? Pe cine să preferăm dintre PL, PNM, BUN, Blocul Împreună, LOC, CUB, ALDE, AUR, PSDE, Respect Moldova, PDM, Partidul Nostru etcetera? Sau împărțim cele 100 de mii de voturi în mod egal între partidele de opoziție?
Consolidare și fragmentare
Observăm o febrilă consolidare și construcție electorală doar pe o parte, cea stângă și estică, a scenei politice moldave, cea care în ultima vreme preferă să se dea „suveranistă” și chiar proeuropeană, pentru a-și camufla întrucâtva cordonul ombilical ce leagă formațiunile respective, și ideologic-sentimental, și geopolitic, de Rusia.
În contrast vizibil, pe partea dreaptă, vestică, domină spiritul egocentric, individualist, intenția de a se avânta în alegeri de sine stătător: dorința de aliere, de cooperare cu celelalte partidele proeuropene și unioniste e mai mult mimată, decât urmărită sincer. În realitate, cu puține excepții, se atestă un continuu proces de fragmentare a electoratului, de creare de noi formațiuni asemănătoare din punct de vedre ideologic și doctrinar, cu lideri „vechi”, care și-au ratat șansele în alegerile precedente, și acum se autoamăgesc că ar reprezenta altceva pentru alegătorii care i-au ignorat data trecută. Perorând despre „necesitatea consolidării forțelor politice sănătoase”, ei nu fac altceva decât subminează, conștient sau nu, propriile șanse electorale.
Ca lucrurile să arate și mai puțin rezonabil, și-au anunțat intenția de a candida independent o mulțime de persoane care țintesc același electorat unionist și proeuropean. Să nu știe ei că șansele lor sunt egale cu zero, oricât de popular și bine finanțat ar fi, că niciun candidat independent nu a reușit până acum să adune numărul necesar de voturi pentru a accede în Parlament? Doar Ambasadorul și ex-deputatul Iurie Reniță a anunțat că nu va da curs propunerilor de a candida independent. De altfel, cine face aceste propuneri? Impresia e că cineva lucrează asiduu pentru înregistrarea în campania electorală parlamentară a cât mai multe partide proeuropene și unioniste, în timp ce partidele pro-ruse sunt forțate să meargă în alegeri într-un singur bloc.
Cine trage sforile?
Bunăoară, cine l-a silit pe liderul PCRM Vladimir Voronin să apară la conferința de presă alături de Igor Dodon (PSRM), Irina Vlah (Inima Moldovei) și Tarlev (Viitorul Moldovei), într-o costumație de vacanțier rătăcit prin Corjova sau Doroțcaia, afișând lehamite și față de tema anunțată și față de viitorii tovarăși de bloc electoral, care l-au trădat cândva, după ce el personal i-a lansat în politică? Să fie oare și veteranul comunist setos de răzbunare, ca George Simion?
Nici socialiști nu au motive de bucurie în legătură cu constituirea blocului „patriotic” cu niște formațiuni care vor parazita pe socoteala PSRM și ai căror lideri nici măcar nu se salutau până ieri cu Dodon. El a și recunoscut că unii colegi de partid nu manifestă entuziasm în legătură cu constituirea blocului: după ce în alegerile din 2021, i-au dus în cârcă pe comuniștii, care s-au comportat în acești patru ani ca și cum ei i-au onorat pe socialiști, nu invers, acum povara se triplează. Ipoteza că constituirea blocului „patriotic” a fost sugerată din afară e cât se poate de plauzibilă, toți acești patru lideri sunt foarte „sensibili” la doleanțele Kremlinului. În afară de Kozak (sau Kirienko?) și Plahotniuc i-ar putea dicta lui Dodon cu cine să se alieze.
Deși gândit mai din timp, nu pare „natural” nici blocul „Alternativa” constituit din MAN-ul lui Ion Ceban, „echipa” lui Alexandru Stoianoglo, Partidul Consolidării și Dezvoltării (al lui Ion Chicu și al Moldovei, firește) și Congresul Civic al lui Mark Tkaciuk. Dacă Ceban și Chicu (MAN și PDCM) abordează integrarea europeană ca pe o „idee națională”, ca pe un obiectiv de „natură existențială”, ceilalți doi adoptă o atitudine mai „pragmatică”, vrând să transforme RM într-un teritoriu „neutru”, unde să se producă „racordarea standardelor Zonei de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător a Uniunii Europene la standardele de Comerț liber în cadrul Comunității Statelor Independente”, unde să se păstreze și să se sporească „bogata moștenire de relații constructive cu vecinii săi - România și Ucraina, partenerii de dezvoltare - Uniunea Europeană, Federația Rusă, Statele Unite ale Americii și Republica Populară Chineză”.
Programatic, locul lui Stoianoglo și Tkaciuk e mai degrabă lângă Dodon, Voronin, Tarlev și Vlah. Combinația dintre Ceban, Stoianoglo, Chicu și Tkaciuk nu putea să se nască decât cu forcepsul. Cine l-a mânuit? Cine a reușit să adune patru „napoleoni” locali, sub o singură caschetă? S-ar putea să fie aceiași strategi ca și în cazul blocului „patriotic”. Nu este exclus ca până la urmă, unul din ele, să obțină și „blagoslovirea” lui Ilan Șor, ale cărui partide nu vor fi admise în cursa electorală.
