Igor Cobileanski e cineastul care în 2025 contabilizează trei premiere de film. Serialul „Plaha”, care a generat emoții multiple, lungmetrajul „Comatogen” și „Nebunul”, un film de metraj mediu. Povești absolut diferite, de consistență impresionantă, cu personaje fabuloase și toate acestea recreează profilul cinematografic al regizorului, perceput de cele mai dese ori ca fiind un regizor al comediilor dramatice.
„Producătorii au decis lansările astfel încât să nu deruteze distribuitorii”
VERIDICA: Trei premiere într-un singur an. Hit după hit?
Igor Cobileanski: Dincolo de aparențe, să știi că nu e neapărat efortul unui singur an. Doar că s-au adunat toate ca într-un ambuteiaj. Dar în spatele acestui conglomerat de premiere stau, de fapt, ani buni de muncă. La „Comatogen”, de exemplu, am adunat cam vreo zece ani de muncă, din momentul când am copt ideea, scris scenariul și până la premieră. „Plaha” m-a solicitat mai puțin, a avut o evoluție mai accelerată, dar mi-a luat vreo trei ani. „Nebunul” mi-a ținut mintea ocupată vreo opt ani cât i-am scris scenariul, l-am filmat apoi în opt zile, urmate de trei luni de post-producție. În proiectele cinematografice nu se ține cont neapărat de voia regizorului. De regulă, producătorii sunt cei cu strategiile, cei care decid momentul și locul lansării. Și așa cum fiecare film din astea trei are un producător diferit care a decis data lansării fără a se raporta la ceilalți, se întâmplă că lansările s-au sincronizat doar pentru mine, nu și pentru ei.
VERIDICA: Nu se calcă între ele? Și dacă vorbim de viața filmului în cinematograf, nu s-ar arăta nimeni deranjat? Atâta Cobileanski?
Igor Cobileanski: Nu m-ar deranja neapărat. Dar am avut o experiență de acest fel și atunci producătorii au decis lansările astfel încât să nu deruteze distribuitorii, dar mai ales, publicul. Filmele din acest an sunt foarte diferite, așa că loc de „canibalizare” între ele nu există. Plus că „Nebunul” deocamdată nu poate intra în cinematograf, ar trebui „cuplat” cu vreun alt film, că nu vine nimeni să vadă doar un film de 45 de minute. „Comatogen”, care e lungmetraj, poate merge în festivalurile la care „Nebunul” nu ar fi eligibil pentru durata sa. Deci, nu au cum să se intersecteze. Iar „Plaha” e un serial și aici e cu totul altă poveste. Așa că nu, nu-mi fac griji.
„Chiar n-am așteptat ca publicul să rezoneze atât de puternic”
VERIDICA: Chiar dacă acum în scenă a intrat „Comatogen”, presupun că mai putem vorbi despre „Plaha”. Au fost destule voci influente care au susținut că era bine să mergi pe la ei, să-ți povestească detalii picante din viața acestui personaj pe care în povestea ta le-ai evitat. La tine personal cu pretenții a ajuns cineva, sau toate s-au consumat pe facebook?
Igor Cobileanski: Amenințat nu am fost în niciun fel, de nimeni. Nimeni nu a exprimat vreo supărare sau să mă ”invite la discuții”. Știu că în mediul on-line ele au fost multe: ba că pe alocuri am exagerat sau că, din contra, amploarea celor întâmplate în realitate a fost mai mare, ba că anumite situații sunt departe de realitate. Și toți uită cumva că eu nu am făcut un documentar, ci ficțiune pură, inspirată din anumite realități, dar ficțiune. Și eu am avut la dispoziție toate instrumentele necesare pentru a crea această poveste. Ingredientele pe care le folosesc pot fi considerate speculative, dar asta face parte din bucătăria filmului de ficțiune sau a unui serial. În fond e absolut firesc și de așteptat ca publicul să nu aibă o părere unanimă legată de cronologia unor evenimente pe care și le amintește din realitatea nu foarte demult consumată și transpunerea lor în serial, dar insist să nu uităm că vorbim despre ficțiune. Doar în cazul unui documentar reproșurile, scepticismul, sau chiar atitudinile negative, ar fi avut temei.
VERIDICA: Vladimir Plahotniuc, prins acum în lectura dosarului său voluminos, cu ce ochi crezi că s-ar vedea în „Plaha”?
Igor Cobileanski: Aș fi și eu curios. Poate ar fi supărat, poate nu. Deocamdată habar nu am dacă l-a privit și ce reacție a avut. Oricum, cred că acum e concentrat pe alte lucruri și vizionarea unui serial cu un prototip al său s-ar clasa în zona distracției și nu cred că de asta îi arde acum. Mulți consideră că oricine ar fi flatat să știe că despre el s-a făcut film și, în același timp, ar pune la îndoială acțiunile personajului care i se vrea a fi prototip. Oricum, nu știu dacă avem în spațiul nostru un personaj mai controversat care pare și carismatic. Îl întrece vreo altă figură politică?
VERIDICA: Impactul acestui serial a fost cel așteptat?
Igor Cobileanski: Nu, n-a fost. A fost mult mai mare. Chiar n-am așteptat ca publicul să rezoneze atât de puternic. M-a uimit și isteria care s-a creat în timpul difuzării. Cred că este unică deocamdată pe piața audiovizualului autohton. Nu-mi amintesc să se mai fi solidarizat atât de tare audiența, să insiste să recupereze episoadele pierdute și apoi să discute atât de mult fiecare detaliu din film.
„După pauze foarte mari în producția de film, e complicat să reobișnuiești spectatorul să intre în sala de cinema”
VERIDICA: La scurt timp după „Plaha”, în cinematograf a intrat „Comatogen”. Cum merge?
Igor Cobileanski: Aici am eu frustrările mele. Se pare că proiectul acesta nu umple sălile în măsura în care mi-am imaginat eu. Nu pot să judec audiența și încerc să le înțeleg grijile cotidiene care-i țin, poate, mai departe de cinematograf.
VERIDICA: Poate de vină e „Plaha”, dar și celelalte filme ale tale - comedii triste care creează anumite așteptări în raport cu marca Cobileanski? Și tu îi bagi într-un film serios, într-o poveste cu perspective complexe unde nu e loc nici de zâmbet, nu că de râs. I-ai derutat, i-ai pierdut.
Igor Cobileanski: Aș putea porni de la termenul invocat de tine, dar ca să-i derutezi, trebuia mai întâi să vină în număr impunător la cinematograf. Or, vânzarea de bilete nu prea susține poziția asta. Posibil, comunicarea noastră este greșită sau strategia de mediatizare e una defectuoasă. Și cu un anumit risc de a greși, mai pot presupune un soi de dezinteres sau chiar fățărnicie a publicului nostru pentru premierele autohtone.
VERIDICA: Ciudat. E un film excelent nu doar ca poveste, dar și construcție. Cu personaje relevante, probleme sensibile, întorsături neașteptate, cu actori buni, jucat excelent.
Igor Cobileanski: Unde mai pui că există facultăți de film aici. Mă mir că nici studenții de la cinematografie nu au manifestat mare interes. Nu vreau să fiu înțeles greșit. Nu mă deranjează treaba asta foarte mult pentru că eu ce am avut de zis, am spus în film, dar constat această situație de atitudine la nivel general, mai ales din partea celor care se numesc intelectuali și asta îmi poate strica buna părere despre ei.
VERIDICA: Suna grav! Dar în același timp îmi vin acum în minte desele indignări ale cronicarilor de film din Romania care constată aceiași problemă. Filme românești care se dau în cinematograf pentru un număr rușinos de mic de oameni, chiar dacă filmul romanesc din noul val a devenit un reper la nivel mondial.
Igor Cobileanski: Presupun că asta ține și de o tradiție pe care și-a creat-o fiecare țară. După pauze foarte mari în producția de film, e complicat să reobișnuiești spectatorul să intre în sala de cinema, pentru că între timp multe au evoluat. Azi tehnologiile ne permit să aducem cinematograful în propriul dormitor. Cinematograful azi e mai mult despre socializare si popcorn decât despre actul cultural în sine. Filmul conceput inițial să distreze, astăzi tot cam asta face. Vând filmele cu mesaj mai îndoielnic, de o calitate departe de nivel. Ele portretizează foarte bine nivelul de cultură al societății.
VERIDICA: Dar, pe de altă parte, nu foarte multă lume se simte deranjată să rateze premiera, să aștepte filmul pe platforme și în confort total, cu un pahar de vin, întins în pat să-l poată vedea când are timp și chef. Pierd ei ceva din ce câștigă cei de la cinematograf?
Igor Cobileanski: Pe un ecran imens, detaliile apar foarte diferit. Sunetul va fi foarte diferit, dominanta cromatică iarăși va fi alta. Ecranul mare te implică mult mai mult, îți oferă chiar perspectiva iluzorie de a fi parte din poveste. Dar și atitudinea sau percepția poate fi mai puternică în cazul când raportezi reacția ta la cei de alături.
„Mai am puterea să explorez zone noi și-mi place treaba asta”
VERIDICA: Presupun că multă lume așteaptă de la tine comedie, fie și în cantități reduse, iar „Comatogen”, cum spuneam, numai comedie nu este. Și unii probabil și-au spus că în „Comatogen” Igor Cobileanski nu e el însuși...
Igor Cobileanski: Hai să spunem că încă nu m-am regăsit, că mai sunt în căutări. Anul acesta am un proiect mai dramatic, iar la anul poate, voi aduce mai multă comedie. Dar ce înseamnă comedie, că niciunul din filmele mele nu e comedie pură. Am încercat odată și au ieșit niște prostii. Că am niște personaje mai neaoșe, nu le face comedii. Toate au nuanța tristă și asta îmi place foarte mult. Dar mai am puterea să explorez zone noi și-mi place treaba asta, încă sunt impresionat de povești mai triste. Și atunci de ce să-mi refuz această opțiune? Nu sunt monocromatic: fac și serial, film comercial, fac și film de autor, dar și de comedie. Nu caut deocamdată un punct de oprire după care să încep a mă replica.
VERIDICA: Cea mai mare popularitate ți-o aduc serialele sau altfel de filme?
Igor Cobileanski: Tehnic vorbind, cred că serialele. Și bani la fel. Da, e zona unde obții mai ușor numele și banii, pentru că au componenta comercială clară, au audiența asigurată de televiziuni. Și trebuie să vii spre ele cu proiecte care ar coaliza în acest demers.
VERIDICA: „Plaha” e un serial susținut financiar de o televiziune. „Nebunul” e făcut doar cu bani românești, iar „Comatogen” e un film susținut de Centrele Naționale ale Cinematografiei de pe ambele maluri de Prut. Dacă studiezi lista proiectelor câștigătoare ale CNC Moldova, partea considerabilă de bani a mers în coproducții care au scenarii și regizori din Romania. Iar noi suntem în perioada când vrem să creștem cinematografia de acasă și profesioniștii din lumea filmului. Or, grosul banilor, fiind obținuți de coproducții, au lăsat fără susținere scenariști și regizori basarabeni. Tu cum ai reacționa dacă ai fi în locul lor?
Igor Cobileanski: Depinde cât de îngâmfat aș fi. Probabil în situația pe care o descrii, dacă aș avea un scenariu și aș miza doar pe o finanțare a CNC din Moldova, posibil aș considera că aceste coproducții îmi reduc șansele mie ca autor moldovean să fac film în Moldova. Nu am să laud și nici nu voi critica CNC moldovenesc, dar voi deschide o paranteză: eu am citit destule scenarii moldovenești. Și nu vreau să exagerez, dar 90 % sunt cu grave deficiențe, iar majoritatea regizorilor moldoveni mai au încă foarte mult de învățat. Noi avem pentru moment poate 3-4 regizori consacrați, dar și ei tind spre coproducții mai curând. Debutanți care să te răstoarne prin talent nu am prea observat, cu excepția filmului „Tunete”.
VERIDICA: E adevărat că în primii ani aveai senzația că CNC susține un soi de laborator din care ieșeau filme destul de mediocre și coproducțiile erau râvnite tocmai pentru a crea mediul în care să crească ai noștri, dar acum mi se pare că s-a virat prea tare în cealaltă extremă.
Igor Cobileanski: E o întrebare la care nu pot formula un singur răspuns. Aici e loc de câteva versiuni. E foarte posibil ca în teorie să existe un scenarist foarte bun, un regizor debutant sau o casă de producție care e la primul proiect, dar să rămână frustrați de faptul că banii au plecat spre coproducții. Dar te asigur că cei care au obținut deja experiență, preferă să meargă în parteneriat cu alte țări, lucru destul de avantajos pentru cinematografia din Moldova care e încă la începuturi. Suntem destul de primitivi deocamdată la toate capitolele. Și în momentul în care ai ocazia să muncești împreună cu echipe străine furând din meserie, vei crește cu fiecare proiect în care ești implicat.
VERIDICA: Cum crești? Că dacă vine Cristi Puiu, de exemplu, dincolo de scenariu și regie, va veni și cu cei mai importanți oameni din echipa tehnică. Și cei din Chișinău rămân la clachetă?
Igor Cobileanski: Să știi că batem prost clacheta! Să nu-ți imaginezi că dacă ne pricepem la funcționalitatea mecanică a clachetei știm și ce trebuie să scriem pe ea. Pare ciudat, nu? Am întâlnit oameni cu zeci de proiecte în spate, dar care încă nu știu să facă bine multe lucruri. Suntem rămași în urmă cu 20-30 de ani. Avem câțiva vlăstari mai răsăriți, dar ei nu sunt suficienți ca să meargă bine o cinematografie.
VERIDICA: Școala noastră de film are peste 25 de ani...
Igor Cobileanski: O școală încă nu-ți garantează o carieră foarte bună. Până la urmă primele experiențe și munca de jos, cum o crezi tu, sunt cele mai educative și valoroase. N-o să vină Zâna cea Bună să binecuvânteze creatori de film și case de producție. Totul cere timp, cere educație, cere un parcurs firesc. Iar meseria se învață de la cei mai buni, chiar dacă te mai ceartă și tu-i consideri aroganți, dar numai așa înveți să faci film. Noi avem o capacitate mimetică incredibilă și nu vreau să fiu înțeles greșit, avansăm destul de rapid. Faptul că în ultimul timp se filmează mai mult, chiar dacă pe unde mai stângaci, pe unde mai bine, dă o perspectivă cinematografiei, dar mai avem încă tare mult de lucru.
„Despre regizori și scenariști nu poți vorbi în termeni categorici”
VERIDICA: Măcar la scris povești ne pricepem? La regie?
Igor Cobileanski: În ultimii trei ani s-a scris un pic mai bine. Despre regizori și scenariști nu poți vorbi în termeni categorici. În primul rând, avem nevoie de scenarii bune și de scenariști care să guste din autocritică, dar să primească înțelept critica din afară. Eu când citeam scenariile de acum câțiva ani, aveam sentimentul că oamenii care le-au scris nu au făcut gram de școală, nu au văzut niciun film și totodată simțeam în ei aere de artiști. Înveți să mai arăți scenariile, să ceri păreri, să accepți ideea că ai putea fi și criticat. Scenariile stau la baza unui proiect de calitate, iar poveștile trebuie să fie și universale. Nu te rezumi la ceva ce poate fi înghițit doar de moldoveni.
VERIDICA: Regizorii din teatru au montat în ultima vreme mai multe spectacole, chiar foarte bune, unele pornind de la romanele scriitorilor contemporani. Ar fi literatura o soluție si pentru film, pentru scenariști?
Igor Cobileanski: Nu este neapărat cea mai greșită metodă de a face un scenariu. Și în cinematografia românească a existat o perioadă când nu avea buni scenariști. Și regizorii s-au simțit obligați să scrie proprile scenarii. Literatura întotdeauna a servit unor scenarii și filme bune. Azi breasla scenariștilor în România e foarte puternică, dar nu a fost mereu așa. Iar aici avem o industrie la început de cale și, evident, fiecare verigă se dezvoltă în ritm diferit. De asta e nevoie de timp, de exercițiu constant pentru a te maturiza și a atinge nivelul profesionist.
VERIDICA: Hai să vedem ce diagnoză ai și pentru actori.
Igor Cobileanski: Actori cu acte în regulă capabili să înțeleagă cum se joacă în film sunt foarte puțini, cam 15 %. Majoritatea actorilor sunt teatrali. E valabil pentru lumea întreagă, nu doar la noi. Ai noștri sunt destul de buni. Unii dintre ai au demonstrat că neavând experiență, au reușit să prindă din mers nuanțele necesare unui joc reușit în film. Și da, aici stăm mai bine.
VERIDICA: Ai numărat o listă lungă a carențelor din lumea cinematografiei. Nu te-ai gândit să te faci domn profesor la școala de film?
Igor Cobileanski: M-am gândit de două ori. Există expresia asta: gândește-te de două ori înainte de a acționa. Eu m-am gândit de două ori și deocamdată răspunsul meu este nu. Poate mai târziu, când voi acumula suficientă experiență valoroasă pe care s-o împart altora, voi veni la catedră. Până una-alta, toată energia și implicarea mea se consumă pe platou.
VERIDICA: Ex-ministrul Culturii, Sergiu Prodan, e un reputat regizor de film. Cât de favorabil a fost cinematografiei pe durata mandatului său?
Igor Cobileanski: Un ministru, chiar dacă vine din lumea filmului, nu însemnă că trebuie să favorizeze cinematografia în detrimentul celorlalte arte. A venit pe un teren gol și a plecat cu legea cinematografiei îmbunătățită. Despre fondul cinematografiei se vorbea de ani buni, dar nu se făcea nimic. El a mișcat lucruri din loc. Cu siguranță e ministrul care a făcut cele mai multe mișcări pentru dezvoltarea filmului nostru. Ne mai lipsește fondul cinematografiei funcțional. Suntem o țară mică, dar nu suntem unica țară mică. Și atâta timp cât în alte părți fondul cinematografiei reușește să adune bani pentru a crea film, la noi deocamdată situația șchioapătă. Cred că aici ar mai fi de luptat.
