”LITERATURA ROMÂNĂ din REPUBLICA MOLDOVA 1991-2025” semnat de Mircea V. Ciobanu, e probabil cel mai consistent volum care vine să recomande literatura română la zi, scrisă în Republica Moldova. Volumul are și o prefață consistentă care explică parcursul sincopat pe care l-a traversat literatura din acest spațiu, recuperează nume și titluri constrânse de regim în anii puterii sovietici, așează la locurile lor valorile și mediocritatea și oferă o hartă pentru cei care vor să recupereze mai ușor valori literare basarabene.
Dacă vorbim de Unire ca subiect al unei opere literare, avem în minte cele două reunificări naționale
VERIDICA: Astăzi se împlinesc 108 ani de la Unirea Basarabiei cu România. În prezent vorbim de o singură literatură română, indiferent de pe ce mal de Prut vine. În realitate chiar așa stau lucrurile, sau se simte, totuși, diferență de stil, conținut, limbaj între ”maluri”?
Mircea V. Ciobanu: Dacă s-ar cere un răspuns grav și solemn, aș zice că pe dimensiunea literaturii Unirea s-a și produs. Vorbim de o singură limbă și o singură literatură. Eugeniu Coșeriu ironiza pe seama diferențelor cvasiinexistente, dar pe care se pedalează poate prea des. Dacă totuși insistăm pe nuanțe, răspunsul simplu ar fi acesta: dacă și există diferențe, ele nu mai sunt determinate de hotarul fizic, geopolitic, care există între România și Republica Moldova. Altfel spus, dacă într-o zonă a Basarabiei, într-o localitate sau pe teritoriul literar particular, care este cartea unui scriitor anume, ajung mai încet însemnele scrisului românesc normativ și comun, vina nu e a hotarelor. Mai mult, cred că și după lichidarea fizică a acestor hotare (sperăm să se întâmple cât de curând), niște linii de demarcare vor mai rămâne în mintea și inima literaților din aria limbii române. Iar cineva va apăsa forțat pe aceste particularități dialectale pentru a-și localiza discursul, în scop literar.
Șansele, azi, le văd egale, incomparabile cu cele din tinerețea noastră, când cărțile românești ajungeau rar și sporadic-ocazional, astfel încât integrarea firească în spațiul literar și spiritual comun se producea pe căi diferite și, natural, cu viteze diferite. În lipsa cărților românești, noi recuperam literatura română pe fascicule mici, uneori în formă de cântece, de la cele populare, la cele din repertoriul formațiilor Phoenix, Mondial, Roșu și negru, Sincron sau a cântăreților, pe care îi ascultam la posturile românești. Iar cei mai insistenți dintre noi se culturalizau ascultând nu doar Metronomul lui Cornel Chiriac de la „Europa liberă”, ci și emisiunile Monicăi Lovinescu.
Literatura scrisă în limba română în Basarabia din epoca URSS evolua pe două paliere distincte: unii aveau ca model literatura rusă și sovietică (numărul lor e mare, iar numele lor, azi, nu și le mai amintește nimeni), alții scriau după modele românești consacrate. Textele unor autori din epocă, precum Aureliu Busuioc, Grigore Vieru, Ion Druță, Gheorghe Vodă, Liviu Damian, Ion Vatamanu, Arcadie Suceveanu, Vasile Romanciuc, dar și alții pot fi testate și azi cu exigențele limbii române și, implicit, li se pot depista influențele diversiunii „străine”, adică ale literaturii române literare.
VERIDICA: „Cartea poate fi un detaliu necesar la biografia timpului”. Am senzația că nici actul Unirii în sine, dar nici efectele acestei perioade nu au prea fost recuperate de scriitorii din stânga Prutului, indiferent de generație. Or, literatura are, totuși, forța de a da greutatea cuvenită anumitor evenimente istorice. Cum vă explicați că Unirea deocamdată nu e o ”sursă de inspirație” consistentă, nu e ”relevantă” pentru literați?
Mircea V. Ciobanu: Mai întâi, dacă vorbim de Unire ca subiect al unei opere literare, avem în minte cele două reunificări naționale de la 1859 și de la 1918, evenimente la care scriitorii contemporani nu au fost prezenți și pot doar să fabuleze. Mai este și o (nouă) Unire, ca ideal, aici se pronunță, mai întâi, poeții. Deși e posibil și vreun scenariu SF, de anticipație. În schimb, există o suită de subiecte care reflectă ruptura dramatică, deznaționalizarea metodică, deportările, disidența politică sau estetică, antisovietică.
Revenind la întrebare, mai precis la citatul meu. Spuneam că, dincolo de subiectul social, surprins literar, cartea însăși e un subiect și că ea poate fi un detaliu necesar la biografia timpului. „Iliada”, explica într-un interviu Eugeniu Coșeriu, nu povestește o istorie, ea este o istorie. Vorbim de epoca lui Homer (în alt caz, de epoca lui Vergiliu), nu de era războiului troian. Literatura în sine constituie o istorie cu impact. Libertatea de expresie și eliberarea de clișee a produs consecințe estetice. Nu descrierea „libertății” este consecința demolării sistemului totalitar, ci faptul libertății în sine. Abordarea istoriei, până atunci atacată doar în mod solemn și respectând ideologia de stat, acum putea fi substituită printr-o interpretare ludică și ironică (mai ales, pe panta avântului patriotic), precum în romanele sau în prozele ultrascurte ale lui Aureliu Busuioc. Deconstruirea istoriei turnată în beton ideologic era o urmare a libertăților obținute. Pe de altă parte, dacă ne ducem în istorie, vedem că și temele unirilor înfăptuite au fost realizate literar în mod paradoxal. „Moldoveanul” (în taxonomia școlară din RSSM) Vasile Alecsandri scrie „Deșteptarea României” în 1848 și „Hora Unirii” în 1857, iar basarabeanul Alecu Russo compune „Cântarea României” în 1850 (la Paris, în limba franceză). Or, la aceste date istorice încă nu exista nici Unirea, nici România ca stat. Aceste texte au creat Unirea, au creat România. Așa funcționează limbajul performativ: faci fapte cu vorbe.
Pe de altă parte, în contextul luptei de emancipare a românilor din Basarabia vremurilor noastre, sunt publicate texte care etalează atașamentul la ideea națională, la sensibilitatea națională românească. În primul rând, previzibil, vorbim de poezie. Adevărat, atunci când această poezie devine cantabilă și se asociază cu demersul patriotic păunescian, tema devine irelevantă și dispare apoi, ca apa în nisip. Al doilea val e deja absolut integrat, nu mai sparge ziduri, e uneori liric și ironic. A nu uita memorialistica, un gen frecventat în epoca de tranziție, ca să amintesc doar „Basarabia în Gulag” a lui Serafim Saka sau memoriile lui Vladimir Beșleagă. Nu lipsește nici romanul istoric la acest subiect, de la „Hronicul Găinarilor” lui Aureliu Busuioc (cărui i se adaugă și pagini evocatoare memorialistice ale aceluiași autor, care a trăit în interbelicul românesc), romanul lui Val Butnaru „Patimile după Iov” (dar și celelalte romane istorice ale sale), romanul Lilianei Corobca „Capătul drumului” sau romanul lui Dumitru Crudu „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici”... Iar fiindcă vorbim, la o extremă, despre incursiunile în istoria mai îndepărtată, care ne-a marcat destinul, nu putem să evităm un roman precum „Insomnia” lui Val Butnaru (Basarabia sub imperiul țarist, un subiect cvasinecunoscut) sau, la altă extremă, romanele și nuvelele tranziției noastre, a măcinărilor noastre actuale, scrise de Vitalie Ciobanu, Alexandru Popescu, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan.
VERIDICA: Scriitorii de după independență sunt mai relevanți în cărțile lor decât cei din perioada Moldovei comuniste? Libertatea ce-a adus în literatura noastră?
Mircea V. Ciobanu: Scriitorii adevărați se manifestă sub toate regimurile, chiar dacă uneori scriu în van, fără posibilitatea editării, ori adună manuscrisele în sertar, în așteptarea vremurilor mai bune. Avem cel puțin câțiva autori de cărți bune, scrise în epoca cea mai proastă: Aureliu Busuioc, Vasile Vasilache, Vladimir Beșleagă, Ion Druță, Serafim Saka, Grigore Vieru; apoi câteva cărți date la topit înainte de apariție sau imediat după, ale lui Petru Cărare, Ion Vatamanu, Dumitru Matcovschi, Gheorghe Vodă, Mihail Ion Ciubotaru. Avem cărți interzise precum „Viața și moartea nefericitului Filimon”, scrisă de Vladimir Beșleagă imediat după „Zbor frânt” și ne-apariția cărei a frânt un destin de scriitor și a înnegurat fața literaturii din ținut, care, cu siguranță, ar fi fost alta, dacă romanul ar fi fost publicat la timp.
Scriitorii de după prăbușirea imperiului nu sunt neapărat mai relevanți, dar ei sunt mai liberi, iar asta contează. Ei abordează subiecte fără restricții, ei experimentează, și experimentele lor devin fapt public, realitate estetică, nu doar exerciții de laborator. Mare lucru libertatea. Or, tot ea impune exigențe: nu mai poți spune că nu ai acces, că nu ești publicat/ editat/ promovat. Șansele, azi, sunt enorme: de la accesul la ultimele experimente literare din tot spațiul literaturii universale (nu doar românești), la posibilitatea de a accesa butoanele concursurilor literare internaționale, la șansa de a te edita în tot spațiul limbii române și nu numai; șansa de a fi prezent la evenimentele literare, editoriale din toată aria românității și umanității.
VERIDICA: Constatați câteva categorii de literați în perioada sovietică: oportuniștii și conformiști, evazioniști, subversivi și disidenți: cât de mult schimbă „rafturile” această a fața scriitorilor. Câți sunt în realitate ceea ce păreau a fi? Și cât de mult a fost alterată literatura de către primele categorii?
Mircea V. Ciobanu: Categoriile acestea le-a numit Ion Simuț și eu le-am aplicat pentru respectiva epocă literaților din Basarabia. Se potrivesc perfect. Nu judec, doar constat; nu e cazul să le dăm din deget scriitorilor din diferite categorii, retrospectiv; i-a pedepsit cumva istoria. Or, dacă unii poeți erau nevoiți/ obligați să publice vreun poem despre Lenin, partid, patrie sovietică, numai pentru a-i fi tipărit volumul, e una. Dacă unii poeți au comis texte relevante chiar și în acest context, e un caz aparte. Dacă însă unii scriitori s-au înrolat în slujba regimului, respectând toate cutumele conformismului și conjuncturistului, beneficiind de onoruri și remunerări pe potrivă, timpul i-a radiat nemilos din istoria literaturii. Pe contrasens, restricțiile au creat stiluri literare interesante, pe palierul riscant al literaturii evazioniste și subversive, cu ironii, persiflări discrete, alegorii fine sau transparente. Exercițiile de ocolire a restricțiilor au creat și un limbaj special, apreciat ca atare, vezi cazul Aureliu Busuioc în „Radu Ștefan, Întâiul și Ultimul” (parțial, în Singur în fața dragostei) sau volumul lui Petru Cărare „Săgeți”.
VERIDICA: Pe cine ar trebui să recuperăm obligatoriu dintre disidenți? Literatura de sertar echilibrează situația?
Mircea V. Ciobanu: De nevoie, literatură de sertar a devenit romanul interzis al lui Beșleagă „Viața și moartea nefericitului Filimon” sau volumul de debut al lui Eugen Cioclea. Ambele au fost tipărite cu mare întârziere și au fost recuperate ulterior. Un caz aparte este Nicolai Costenco, care a ținut în sertar romanul „Povestea vulturului”, descriind arestul, închisoarea și deportarea în Siberia de Nord, dincolo de Cercul Polar. Din păcate, nici romanul, nici poeziile adiacente nu au fost publicate în timpul vieții scriitorului. Acum ele servesc mai mult ca mărturie, ca document istoric (mai ales că romanul este autobiografic). Îmi imaginez ce impact ar fi avut, dacă ar fi fost publicate atunci când au fost scrise (se întâmpla înaintea celebrei nuvele „O zi din viața lui Ivan Denisovici”, care l-a consacrat pe Aleksandr Soljenițîn). Din păcate, recuperăm aceste scrieri dintr-un fel de întregire a tabloului și de datorie față de disidenții noștri. Ar fi avut un alt efect dacă le citeam la timp.
Pentru dezbatere de idei e nevoie de o altă anvergură decât spațiul nostru mic
VERIDICA: „În Basarabia este imposibilă o dezbatere de idei. De fiecare dată categorici, niciodată, însă, convingători și... cu argumente proprii. Cu propriile fapte, ca argument”. Cât timp ne-ar mai lua pentru maturitate, sau echilibru, după felul în care ne aruncă istoria în extreme?
Mircea V. Ciobanu: Aici e o poveste mai lungă. Pentru dezbatere de idei e nevoie de o altă anvergură decât spațiul nostru mic și... rarefiat intelectual. Sper că toate cele necesare se vor acumula, în timp, odată cu deschiderile spre lumea largă a ideilor. Învățăm din mers. Or, pentru o dezbatere e normal să ai nu doar idei proprii, construite pe suport sigur, nu doar repere intelectuale comune pentru participare la dezbatere, platforme potrivite pentru confruntare, dar și un public care să fie în temă. Contează arena, ringul, contează calificarea opozanților, dar nu trebuie să neglijăm publicul. Acum această platformă se lărgește, cu accesul la comunitățile intelectuale panromânești sau și mai largi.
VERIDICA: Oportuniștii de după 1991 au rămas la fel de mulți? Cu ce au umplut preponderent paginile cărților?
Mircea V. Ciobanu: Acum putem vorbi de un alt gen de oportunism: de exemplu, ghicirea temelor (eu le zic: ONG-iste) populare, în vogă, susținute de varii reviste, concursuri, edituri. Un fel de satisfacere a gustului cititorului specializat... care comandă spectacolul. Se construiesc platforme, se direcționează politici de reviste și editoriale, se constituie grupuri tematice și chiar stiluri literare potrivite acestor contexte. Nimic de condamnat aici, atât timp cât cursul lucrurilor se pliază pe susținerea textelor talentate. Adesea însă temele propriu-zise sau, mai exact, tezele acestor inițiative prevalează și se produc substituiri ale tensiunilor literare cu tensiuni sociale. Nu am nimic împotrivă, dar asta nu mai este literatură, e scriitură de utilitate socială.
VERIDICA: „Având o evoluție sincopată, cu vectori de dezvoltare haotici și discontinui, proza din Basarabia nu există. Există scriitori care învață să facă literatură pe cont propriu...”. Ce ne lipsește pentru a putea considera literatura de aici altfel decât autosuficientă?
Mircea V. Ciobanu: Poate că am dramatizat puțin, dar lucrurile, în timp, se rezolvă. Experimentele tinerilor (Emanuela Iurkin, Valentina Șcerbani, Alexandru Popescu ș.a.) oferă o șansă în plus acestei zone literare, tot mai strâns racordată nu doar la literatura română, dar și la cea universală; iar mai vârstnicii lor colegi deja se manifestă în spațiul românesc și pe mapamond: Emilian Galaicu-Păun, Liliana Corobca, Dumitru Crudu, Tatiana Țîbuleac... Ne lipsește experiența, iar ambițiile, sper, vor face ca ei să nu fie autosuficienți, după cum nici literatura din Basarabia, în integralitatea ei, nu ar trebui să fie autosuficientă, ci doar în permanentă concurență cu paradigmele cele mai actuale din România și din lume.
VERIDICA: Și totuși, avem și scriitori, și cărți care ne recomandă cu demnitate. Putem face o listă a unui portdrapel pe deceniu, pe „cincinal”?
Mircea V. Ciobanu: În principiu, da. Numai nu portdrapel, numai nu canon. O simplă recomandare de lectură.
Din primul deceniu (1991-2000) aș alege o listă de cărți de poezie: Emilian Galaicu-Păun, „Cel bătut îl duce pe Cel nebătut”; Eugen Cioclea, „Alte dimensiuni”; Nicolae Popa, „Lunaticul nopții scitice”; Vasile Gârneț, „Personaj în grădina uitată”; Grigore Chiper, „Aici, în falset”. Dar poate și un roman: „Cubul de zahăr” de Nicolae Popa. Din al doilea deceniu (2000-2010), aș recomanda, în primul rând, două volume de eseuri semnate de Eugen Lungu, „Raftul cu himere”; „Spaţii şi oglinzi”, dar și două romane: Aureliu Busuioc, „Hronicul Găinarilor”; Savatie (Ștefan) Baștovoi, „Iepurii nu mor”. Din al treilea (2011 – 2020), cel mai bogat în performanțe, ar fi bine să nu lipsească din biblioteci Emilian Galaicu-Păun cu dublul CD poetic: „A(II )Rh+eu (poem) /Apa. 3D (poemelnic)”, dar și cu romanul „Ţesut viu. 10 x 10”; Arcadie Suceveanu cu excelentul volum poetic „Ființe, umbre, epifanii”; Ghenadie Nicu cu volumul postum (pregătit de autor, dar nereușind să-l vadă tipărit) „Un link spre nicăieri”; Teo Chiriac cu „Sufletul meu de până la Big Bang”; Liliana Armașu cu „Mâine va fi altfel”, dar poate cu un volum anterior (de ex., „Singurătatea de miercuri”); Silvia Caloianu cu „Narcotango”.
Prozele remarcabile ale acestui deceniu, pe lângă romanul numit mai sus, ar fi: Liliana Corobca, „Caiet de cenzor” (dar și „Kinderland”) și cartea de debut a Emanuelei Iurkin, „Câinele de bronz”. A nu rata niciuna dintre cărțile de eseuri ale lui Eugen Lungu : „Panta lui Sisif”, „Poetul care a îmbrăţişat luna”, „Complexul Orfeu”, „Artă și critic”; dar se vor citi cu plăcere volumele „Idei şi fantasme. Lecturi în hialin” de Adrian Ciubotaru sau „ROCK-ul, „NOROC”-ul & NOI” de Mihai Ștefan Poiată. Din al patrulea, ultimul și neîncheiatul încă deceniu de independență, recomand: Arcadie Suceveanu, „Terasa galbenă” și Nicolae Popa, „Mitrofan plângăciosul”, la poezie ; romanele: Dumitru Crudu. „Margareta noastră”, „Montana” de Alexandru Popescu ; Tatiana Țîbuleac, „Când ești fericit, lovește primul”; Valentina Șcerbani, „Orașul promis”; Lorina Bălteanu, „Legată cu funia de pământ”.
Am fost prea generos ?
VERIDICA: „LITERATURA ROMÂNĂ din REPUBLICA MOLDOVA 1991-2025”, la foarte scurt timp de la apariție a reușit să prindă un loc în lista lungă a nominalizărilor la premiile „Observator Cultural”, un premiu relevant pentru domeniu. Miza acestui almanah literar e cititorul din România, sau e chiar pentru noi un fel de inventariere a ceea ce avem și cine suntem?
Mircea V. Ciobanu: Aș vrea să fie o carte utilă și pentru unii, și pentru alții. Pretextul scrierii ei a venit de la editorul de aici, dar provocarea – de la criticii de dincolo... Miza cărții în spațiul basarabean ar fi provocarea relecturilor retrospective și discuția despre o implicită ierarhie (nu-mi place cuvântul canon, dar accept ideea de listă de recomandări argumentate). Pentru criticul și cititorul din România, cartea, în cazul în care autorul e credibil și argumentele suficiente, ar fi o listă de lecturi necesare înțelegerii fenomenului literar românesc din spațiul interriveran. Dar recomandările mele țintesc și o însumare a lecturilor de plăcere.
