Relatările lui Ion Iovcev despre cei 30 de ani în care a condus Liceul „Lucian Blaga” din Tiraspol parcă ar fi desprinse dintr-un thriller, pe care el, de fapt, l-a și relatat în cartea sa, „Ostatic în propria țară”. Mai bine zis, viața sa deconspiră o istorie mai puțin cunoscută a Republicii Moldova și interesul ascuns al Chișinăului față de conflictul transnistrean. Chiar și în interviul de mai jos, pentru Veridica, Ion Iovcev răspunde la mute întrebări prin exemple cutremurătoare din propria sa experiență.
„A scos o grenadă și mi-a pus-o în mână, apoi a luat-o, i-a scos cuiul și iar mi-a dat-o”
VERIDICA: Dle Iovcev, în ce limbă vorbiți în locurile publice din stânga Nistrului?
ION IOVCEV: De obicei, vorbesc româna, dar, dacă văd că nu mă înțeleg, trec la rusă. Nu vreau să-i provoc, că aici lumea știe cine sunt și ce păreri am. Recent, cineva m-a rugat să cumpăr ceva de la un magazin, unde întotdeauna când intru zic „bună ziua” și mi se răspunde cu „добрый день”. La alte întrebări, vânzătorul spune că nu mă înțelege. Și acum îl întreb: „Ce notă ați avut în școală la limba moldovenească?”. „Пять” (cinci – nota maximă în învățământul sovietic și cel transnistrean – n.r.), îmi răspunde. „Cum пять, zic, dacă tu nu poți schimba două cuvinte în limba moldovenească?”.
VERIDICA: Nu aveți parte de scandaluri în astfel de situații, nu sare nimeni la bătaie?
ION IOVCEV: Multe au fost, când eram mai tânăr. Odată, în troleibuz, auzindu-mă cineva că vorbesc româna, a vrut să mă apostrofeze: „Ce tot ciripești acolo?”. I-am răspuns tot în rusă: „Scuzați, eu n-am spus că dvs. grohăiți”. Sau am intrat să beau un suc într-un bar din satul Caracaș de lângă Tiraspol, la vreo 40 de metri de casa mea. Niște bărbați beau bere la o masă și mă strigă: „Ivan Ivanovici, veniți încoace”. M-am apropiat, am mai vorbit și deodată unul din ei zice: „Da` tu ești un tip de treabă! Dacă ai ști de câte ori ne gândeam să te găsim și să te rupem în bătaie!”. Iar nu demult, soția mea a auzit un moldovean, care trecea pe lângă casa noastră și-i spunea nevestei sale: „Uite, aici trăiește românul cela. De-aș avea o grenadă, i-aș arunca-o pe fereastră”. La o ședință a primăriei Tiraspol, un consilier, care a luptat pentru ruși în 1992, m-a strâns de gât și striga: „N-am luptat ca să mă pup cu tine!”. Dar cea mai mare spaimă am tras-o în 1998, când a venit la mine acasă un cunoscut și m-a chemat la el în mașină. Mă înjura că apăr școlile românești și zicea că mă împușcă. Se vede că era drogat. A scos o grenadă și mi-a pus-o în mână, apoi a luat-o, i-a scos cuiul și iar mi-a dat-o. La un moment dat, venea o mașină în întâmpinarea noastră și el a luat grenada, i-a pus cuiul și a încercat să elibereze drumul. Eu am sărit afară, iar, când am ajuns acasă, tremura totul în mine. A doua zi, el mi-a propus bani și o întâlnire între „bandiții mei și bandiții tăi”. „Eu n-am bandiți și n-am nevoie de banii tăi, i-am răspuns. Dumnezeu să ne judece”. Peste o lună, mi-a pus în fața ușii o cutie de bomboane și o șampanie, pe care le-am aruncat la gunoi. Mai târziu, mi-a desenat pe preșul de la intrarea în casă o cruce.
VERIDICA: Cine era el?
ION IOVCEV: Era din partea Transnistriei, se vede că a primit indicații. Dar m-am speriat și i-am promis că n-am să divulg cine-i. Nu pot să-mi calc cuvântul. După ce a început războiului din Ucraina, casa mea a rămas la Caracaș, dar m-am mutat la Chișinău.
„Credeam că se va apropia de mine, dar s-a îndreptat în direcția opusă”
VERIDICA: Când și cum l-ați cunoscut pe Ilie Ilașcu?
ION IOVCEV: Am fost numit director al școlii românești din Tiraspol nr. 20, ulterior Liceul „Lucian Blaga”, la 27 mai 1992, iar pe Ilașcu l-am văzut peste câteva zile, pe 1 iunie, când mă apropiam de școală. El avea două fetițe la noi în școală și ieșea din curte. Credeam că se va apropia de mine, dar era foarte agitat, se vede că presimțea ceva și s-a îndreptat în direcția opusă. L-au arestat a doua zi, pe 2 iunie. După aceasta, eram chemat pe la diferite instituții, unde mă acuzau că educ în școală „viitori Ilașcu și viitorii ucigași ai copiilor lor”. Unii părinți ai elevilor noștri sau prieteni de-ai lor lucrau pe la pușcării și astfel primeam informații despre soarta grupului Ilașcu, iar unele scrisori ale lui Ilie ajungeau la mine și le transmiteam la Chișinău. Am vorbit prima dată cu el în 2001, a doua zi după ce l-au eliberat, în apartamentul din capitală al familiei sale. Era obosit și n-am întins vorba. Mai târziu, când era senator român, am participat împreună la mai multe emisiuni televizate din România despre problemele școlilor românești din Transnistria. El se afla în studio, iar eu vorbeam prin telefon.
VERIDICA: Cum ați reușit să numiți o școală din regiunea transnistreană „Lucina Blaga”?
ION IOVCEV: Până în 1989, nimeni nu a învățat la Tiraspol în limba română sau moldovenească, cum îi spun ei. De aceea școala românească, nr. 20, deschisă în 1991, era la început una incompletă. Ea a apărut și datorită lui Ilie Ilașcu, care își dorea ca fetițele lui să nu învețe în limba lor. În 2004, m-au anunțat de la Chișinău că școala își schimbă statutul în liceu și m-au întrebat ce nume va avea. O voce lăuntrică m-a îndemnat să răspund: „Lucian Blaga”, deși recunosc că nu prea citisem operele sale. Apoi i-am cunoscut mai bine poeziile și am înțeles cât de apropiat a fost Blaga de noi. Când el învăța în Ardeal, nici acolo nu existau școli cu predare în limba română. Ei învățau în germană, iar noi – în rusă.
„Am făcut legătură cu generalul Lebed și el ne-a venit în apărare”
VERIDICA: Ați fost și dvs. reținut de mai multe ori de către autoritățile neconstituționale de peste Nistru. Ce vi se cerea atunci în schimbul libertății?
ION IOVCEV: A fost foarte anevoios drumul ăsta de 30 de ani. Pentru că numele meu de familie este de origine bulgară, până la războiul din 1992, ei credeau că mă vor convinge să ne dezicem de grafia latină și să trecem școala sub jurisdicția Tiraspolului, dar n-a fost să fie. Apoi m-au chemat la o ședință a ministerului educației lor, unde era și Vasile Iakovlev, ideologul Transnistriei în primul parlament al Republicii Moldova, care făcea presiuni deschise la adresa mea. În 1994, m-a destituit din funcție. Jumătate de an n-am primit salariu, în timp ce părinții organizau greve în sprijinul meu. În noaptea spre 25 octombrie 1994, un grup de studenți de la Universitatea din Tiraspol a lui Iakovlev, membri ai grupului neonazist „Russkaia pesnea”, au spart ușa școlii, au arestat paznicul, au baricadat ferestrele, au stricat mobilierul și ne-au sustras documentele. A doua zi, am făcut legătură cu generalul Lebed, care pe atunci nu se înțelegea cu Smirnov, și el ne-a venit în apărare.
VERIDICA: Alexandr Lebed era comandantul armatei a 14-a ruse în Transnistria, care, în timpul războiului, a amenințat că va ajunge până la București. Cum putea să vă ajute el?
ION IOVCEV: Voia să arate că armata rusă e pacificatoare. Răufăcătorii au plecat din școală, dar amenințările cu moartea la telefon au continuat. Atunci am vorbit cu Victor Candâba, directorul actualului Liceu „Alexandru cel Bun” din Bender (Tighina – n.r.), să organizăm un marș de protest până la sovietul suprem de la Tiraspol, unde se afla și Smirnov. Copii, părinți, profesori s-au pornit de la Bender pe jos și peste tot erau milițieni și oameni înarmați. Ne-am pornit și noi, eram o coloană mare, de vreo 500 de oameni. Când am văzut pe drum și mașini blindate, mi-am dat seama că va fi o zi fierbinte. În Piața Suvorov, s-au apropiat de noi mulți milițieni. Coloana din Bender era împinsă într-un colț al pieței, iar noi - în alt colț și între noi a rămas statuia lui Lenin. Vine o bătrână și mă întreba cine-i directorul nostru. Îi spun că eu sunt și ea răcnește în rusă: „Mănânci pâinea noastră, transnistreană, și nu ți-i rușine?”. Și mă scuipă în față. În piață, era multă lume, inclusiv jurnaliști. Am cerut să ne întâlnim cu Smirnov, dar nu ni s-a permis. Nouă, directorilor, ni s-a interzis accesul, dar au intrat câte cinci reprezentanți ai fiecăruia. S-au întâlnit cu Volkova, adjuncta lui Smirnov, care a țipat la ei și i-a amenințat cu măsuri drastice. Așa am reușit să atragem atenția opiniei publice din Republica Moldova, România și de peste hotare la problemele școlilor noastre.
Smirnov se uită la mine și zice: „E tare băiatul!”
VERIDICA: Și cum s-au schimbat lucrurile după aceasta? Nu v-ați aprins mai multe paie în cap?
ION IOVCEV: A doua zi, am fost chemat la adjunctul șefului miliției transnistrene, care mi-a spus că a primit ordin să aplice forța și i-am mulțumit că s-a abținut. M-a preîntâmpinat că, dacă se mai repetă o dată, voi fi arestat pe mulți ani. Situația nu s-a ameliorat. În 1995, am fost invitat la o ședință a așa-zisului guvern transnistrean, condusă de însuși Smirnov. Mai erau de față Maracuța, președintele sovietului suprem, Antiufeev, ministrul securității lor, toți miniștrii și președinții lor de raioane. Acolo Gaidarji, așa-zisul ministru al educației lor, i-a raportat lui Smirnov că totul e bine la Tiraspol, în afară de problemele create de școala românească. Smirnov se uită în jur și zice: „Unde-i Ivan Ivanovici?”. M-a chemat în fața lor și, când m-am uitat la ei, erau atât de înrăiți, încât m-am gândit că voi ajunge alături de Ilașcu. Mi-au oferit cuvântul și am vorbit în rusă. Le-am spus că stimez limba lui Tolstoi, Pușkin și Soljenițin, dar vreau să-mi exprim gândurile în limba mea într-o regiune cu trei limbi decretate: moldovenească, rusă și ucraineană. Se uită Smirnov la mine și spune: „Bine, vorbește în limba ta”. Traducător era Karaman, „vicepreședintele” Transnistriei, care m-a rugat să vorbesc mai încet. „Eu vorbesc încet, i-am răspund, vreți să vorbesc mai rar?”. Smirnov se uită la mine și zice: „E tare băiatul!”. Și atunci se ridică unul, Dombrov, fost șef al administrației din Bender, șchiop de un picior (nu mai este în viață), și spune: „Cât o să-l mai suportăm? Știe rusa, dar își bate joc de noi – e un deșeu al societății”. După asta au întrerupt finanțarea școlii și noi am trecut în subordinea Chișinăului. Prin urmare, numărul de elevi a crescut până la 880 și ne-am extins în grădinițele din oraș. Desigur, nu le-a plăcut și ne-au interzis să mai facem lecții în incinta grădinițelor. Vă dați seama ce era atunci? În clădirea școlii, de 935 de metri pătrați, în zece săli de clasă, învățau aproape o mie de copii. Am scurtat lecțiile până la 30 de minute, pauzele erau de numai cinci minute și am împărțit elevii în trei schimburi - începeam la șapte dimineața și terminam la opt seara. Căutând să ne oprească, în 1998, ne-au cerut taxe enorme pentru chirie și a avut loc un atentat la viața mea, cu grenadă.
VERIDICA: Dle Iovcev, în toată administrația separatistă nu puteau să nu existe și oameni cu bun simț. Chiar nimeni nu a încercat să vă ajute?
ION IOVCEV: Ba da, tot în 1998, vine la mine „ministrul” Gaidarji, care a fost și prorector cât timp eram student, și-mi propune să trădez copiii: „Ajunge, Ivan Ivanovici. Treci de partea noastră și vei avea de toate, că ai fost student bun și ai învățat în grafia chirilică”. „Nu, zic, de-aș fi învățat în grafia latină, puteam să ajung la Cambridge, pe când profesorii din universitatea voastră sunt doctori în științe, oameni cu renume mondial, dar trăiesc în cămine”. Mai în glumă, mai în serios, i-am propus că, dacă numele meu e bulgăresc, iar al lui e găgăuz, ar fi bine să întărim școala românească. A dat din mâini, a ieșit din cabinet și peste câteva minute primesc un ordin de-al lui Gaidarji, care mi-a fost de folos timp de cinci ani, până în 2003. Era un fel de licență, prin care mi se permitea să conduc o școală cu predare în limba română la Tiraspol și nu mai puteau să mă tragă la răspundere.
Replica din Parlament: „Nu uita că ești din Tiraspol și trebuie să termini cu limba română”
VERIDICA: Credeți că Ilie Ilașcu putea fi eliberat mai devreme?
ION IOVCEV: S-a făcut prea puțin pentru eliberarea lui Ilie. Chișinăul a avut o atitudine disprețuitoare față de cei care apărau Republica Moldova peste Nistru. Pe timpul lui Lucinschi, când Iacob Popovici era ministru al Educației, eram pe cale să-mi pierd funcția de director. Am fost de față la o întâlnire a acestuia cu Gaidarji și vorbeam în română, iar Popovici îmi cerea să trec la rusă. Faptul că nu l-am ascultat, l-a iritat, iar, la un moment dat, l-a numit pe Gadarji „dle ministru”. M-am sculat și i-am cerut socoteală: „Cum vă exprimați, dle sau recunoașteți „republica moldovenească nistreană”? S-a făcut roșu ca racul și peste două zile o delegație din Chișinău mi-a verificat activitatea și am fost chemat la o ședința la Ministerul Educației, unde s-a pus problema demisiei mele pentru încălcări serioase. M-a salvat viceministru Simion Mustață și m-am ales numai cu o mustrare aspră. Tot pe atunci, l-am rugat pe Lucinschi să cumpere pentru școala noastră sediul unei foste grădinițe din Tiraspol, cu 1,5 mln. de lei, dar el a refuzat, motivând că e foarte scumpă. Nimănui nu-i păsa de noi! Altădată, m-au invitat la ședința comisiei parlamentare pentru educație, când Diacov era spicher, și mai prost decât atunci nu m-am simțit nici când vorbeam cu Smirnov. Unii deputați din comisie au început să vorbească foarte urât și mi-au spus: „Nu uita că ești din Tiraspol și trebuie să termini cu limba română și cu istoria românilor”. Mă întrebați de Ilașcu, el era o legendă și nu le convenea unor astfel de oameni. La Chișinău, vocea sa ar fi fost un clopot, care putea schimba și rezultatele alegerilor.
„Tot ce spuneți dvs. va fi mâine pe masa președintelui Bush”
VERIDICA: Cum explicați totuși faptul că o personalitate, care și-a sacrificat viața pentru Republica Moldova, a fost ignorată de toți conducătorii țării?
ION IOVCEV: La noi, mai marii țării, fiind niște oportuniști, s-au ferit mereu de oamenii demni. S-a început încă de la Frontul Popular și de la trădarea lui Roșca. Ați văzut filmările cu Diacov la întâlnirea cu Ilașcu în pușcărie, unde Ilie se simțea mult mai liber decât vizitatorul său? Guvernările pe care le-am avut ne-au trădat și ne-au vândut. Și problema școlilor putea fi rezolvată, dar ei nu aveau nevoie de școli românești nici la Chișinău. În 2003, când m-am expus în Piața Marii Adunări Naționale împotriva Planului Kozak, viceministrul Educației, Oleg Babenco, m-a amenințat că zbor din funcție, deși apoi Voronin se lăuda că el este eroul care a respins federalizarea. În 2004, cu două zile înainte de primul meu accident rutier, un kaghebist mi-a spus să termin cu românismul, că o să am probleme. Pe 14 iulie, același an, îmi vine la școală o comisie de la OSCE. I-am întrebat dacă se va rezolva problema școlilor și mi-au spus că Smirnov e supărat că nu a fost semnat Planul Kozak, dar a promis că va rezolva problema școlilor în timpul cel mai apropiat. A doua zi, la patru dimineață, au pătruns în școală și ne-au furat tot ce aveam. Au sigilat ușile și documentele le-au dus la KGB. Până la 31 august 2004, veneam zi de zi, împreună cu părinții, profesorii, copiii în fața școlii, în timp ce ei demolau pereții și distrugeau totul în interior. Pe 1 septembrie 2004, am decis să facem careul solemn la școală. Le-am spus părinților că venim cu flori, îmbrăcați de sărbătoare, chiar dacă dosarele copiilor erau deja împărțite pe la cele mai bune școli din oraș, doar ca să plece de la noi. Cu o zi înainte, viitorul ministru de interne de la Tiraspol, Kopeika, m-a condus la miliție, unde mi-au pus în față Codul Penal al Federației Ruse și m-au amenințat cu pușcăria, dacă a doua zi se vor aduna copiii în fața școlii. „De ce-mi dați Codul Penal al Rusiei? îi întreb. Dați-mi Codul Penal al Republicii Moldova”. Și le-am scris pe o foaie în română că recunosc numai legile statului în care mă aflu. La ieșire, Kopeika a repetat că voi avea neplăceri, dacă mâine măcar un om va veni n fața școlii. Când ajung acasă, mă sună dl Șova, pe atunci ministru al Reintegrării la Chișinău, și-mi spune să anunț la Tiraspol că mâine își încep activitatea toate școlile din oraș, inclusiv Liceul „Blaga”. Las totul și urc în autobuz. Ajung la Kopeika și-i transmit totul, dar el zice că e imposibil. Când plec spre casă, el mă sună și-mi repetă ca nu cumva să apară elevii la școală. Pe la șapte dimineață, mă duc la liceu și găsesc tot cartierul înconjurat de miliție. Nici nu aveam pe unde trece. Când mă apropii pe școală, văd pe trotuar copii și părinți. Am trecut de-a lungul coloanei, le-am mulțumit și le-am spus: „Noi astăzi facem istorie”. Între timp, am aflat de la spitalul din vecinătate că au primit indicații că ceva se va întâmpla la școala noastră, dar în aceeași zi au avut loc și evenimentele de la Beslan și cred că numai ele i-au oprit pe milițieni de la violență. Copiii au recitat poezii, au cântat „Transnistria – lacrima mea” și le-am spus să se întoarcă acasă. Eu am plecat la Ambasada SUA din Chișinău și am obținut o întâlnire cu ambasadoarea. I-am povestit totul și mi-a spus: „Tot ce spuneți dvs. va fi mâine pe masa președintelui Bush”. Iar, pe 3 septembrie, aflu la Tiraspol că sunt căutat de KGB. De-acum ei erau interesați să nu pățesc nimic, fiindcă problema a luat o întorsătură neașteptată. Așa am reușit să primim înapoi clădirea, în care era distrus totul. În două luni, Chișinăul ne-a dat bani și am făcut reparație, deși era Voronin la putere. L-am rugat pe Tarlev, premier la acea vreme, să ne dea un spațiu temporar pentru copii la Vadul lui Vodă sau în altă parte, căci erau amendați, dacă nu mergeau la școală, dar nu m-a auzit. Și atunci m-am înțeles cu fostul director al Liceului „Vasile Alecsandri” din Copanca, de pe malul drept, unde elevii noștri au învățat acolo până am reparat școala.
„I-au deschis dosar penal Ninei Ștanschi, iar pe Șevciuk l-au primit cu brațele deschise la Chișinău”
VERIDICA: Cum anume a reacționat Vasile Tarlev la rugămintea dvs.?
ION IOVCEV: Nu știu ce părere avea el, dar atitudinea guvernării era contra noastră. Un alt exemplu: la 1 septembrie 2004, am fost anunțați că toate școlile din Chișinău se vor solidariza cu noi la careul solemn. Am hotărât să venim la Chișinău, să ne întâlnim cu profesorii și copiii aici. Am ajuns la monumentul lui Ștefan cel Mare și eu am plecat la o redacție, pentru un interviu. Când revin, văd elevii, profesorii și părinții noștri înconjurați și alungați de poliție. Ne-au chemat și în Casa Guvernului, unde mi-au ținut o lecție de morală, ca aș comite încălcări. Au fost mai multe, eu vă povestesc pe scurt, ca să înțelegeți care a fost atitudinea guvernării. Iar după ce, în locul lui Smirnov, a venit Șevciuk cu Nina Ștanski, am avut probleme și mai grave. În 2013, când Republica Moldova se pregătea să devină membru asociat al UE, am fost chemat la miliție, la procuratură și în judecată. Ne forțau să le predăm documentația, să le plătim impozite, mă amenințau cu pușcăria. În februarie 2014, veneam de la Căușeni cu salariile profesorilor, când am fost reținut și învinuit de contrabandă. Mi-au luat mașina, banii, ștampila, ne-au întrerupt energia electrică. M-am simțit pur și simplu ofensat, când, pe vremea lui Plahotniuc, i-au deschis dosar penal Ninei Ștanschi, pentru reținerea mea, iar apoi Șevciuk, alungat din Tiraspol, a fost primit cu brațele deschise la Chișinău. În 2021, după al doilea accident rutier, am fost eliberat din funcție de ex-ministra Pogolșa, după ce am refuzat să-l recunosc ca președinte pe Dodon, care a depus flori la monumentul cazacilor și ne-a trădat pe mine și pe copii, și pe Ilie Ilașcu.
„Gazul și susținerea din partea Rusiei s-au terminat”
VERIDICA: Dle Iovcev, ce schimbări se observă în mentalitatea transnistrenilor, după ce Republica Moldova a început procesul de aderare la UE?
ION IOVCEV: Mentalitatea oamenilor din Transnistria se deosebește radical de a celor din dreapta Nistrului. Acolo influența rusească are rădăcini adânci, iar televiziunea vorbește numai în limba rusă despre cum Moldova a atacat Transnistria. Tinerii mai au acces la internet, mai văd lumea și războiul din Ucraina i-a pus pe jar. Dacă altădată se înrolau benevol în armata transnistreană sau în cea rusă, acum nu se grăbesc, căci contractele pe care le semnează în această privință se echivalează cu trimiterea lor la moarte. Totuși, marea majoritate a rămas cu mentalitatea ceea veche, sovietică.
VERIDICA: Dar ei își dau seama că lucrurile pot să se schimbe spre bine, dacă aderăm la UE?
ION IOVCEV: Încep să înțeleagă acest lucru îndeosebi cei care demult nu au fost la Chișinău și acum li se pare că descoperă Europa aici. Tot mai mulți se angajează la lucru pe malul drept, căci salariile și pensiile pe malul stâng sunt foarte mici, iar gazul și susținerea din partea Rusiei s-au terminat.
„Dacă Odesa nu va fi ocupară de ruși, Transnistria nu poate fi un nou Kaliningrad”
VERIDICA: De ce nicio guvernare de la Chișinău nu a putut rezolva diferendul transnistrean?
ION IOVCEV: Nu a existat interes și multora le-a convenit conflictul acesta. El este foarte convenabil Tiraspolului, ca să nu fie recunoscut, să fure și să facă ce vrea, Chișinăului – ca să dea toată vina pe Tiraspol, dar să spele bani împreună, și OSCE-ului – ca să aibă unde lucra cu salarii enorme.
VERIDICA: Dacă malul drept va adera la UE, ce credeți că se va întâmpla cu malul stâng?
ION IOVCEV: Oamenii de rând din Transnistria niciodată nu vor fugi de bine. Ei vor vrea să meargă în lumea civilizată, deoarece majoritatea tinerilor, care au lucrat cândva în Rusia, sunt acum în Europa, cu pașapoarte moldovenești. Totuși, în opinia mea, reintegrarea țării ar putea reprezenta un mare pericol în ce privește alegerile. Cred că în stânga Nistrului pot fi deschise secții de votare numai atunci când regiunea va fi demilitarizată, democratizară, când KGB-ul și vămile vor dispărea, școlile vor activa în condiții normale și presa independentă va avea acoperire și pe malul stâng. În orice caz, cred că Transnistria va fi nevoită să meargă cu noi. Totul depinde de soarta războiului din Ucraina. Dacă Odesa nu va fi ocupară de ruși, Transnistria nu poate fi un nou Kaliningrad.
„Dacă îl ascultai pe Smirnov trei zile la rând, începeai să-i crezi minciunile”
VERIDICA: Există vreo cale pentru a fi combătură propaganda rusă în regiunea transnistreană?
ION IOVCEV: E foarte greu. Vedeți ce propagandă au făcut rușii cu războiul informațional și în România, și în alte state europene? Dar în Tiraspol, într-un mediu rusesc, unde există atâția vinovați de războiul din 1992, nu mai contează nicio regulă. Știți ceva? Dacă îl ascultai pe Smirnov trei zile la rând, începeai să-i crezi minciunile. Astfel, ar trebui de oprit toate cele vreo sută de televiziuni rusești, care în fiecare seară fac propagandă cu Soloviov și echipa lui. Rușii sunt foarte iscusiți la minciuni.
