Lucia Elekr a locuit timp de douăzeci de ani în Gaza și a fost evacuată în Moldova natală în prima lună din războiul dintre Israel și Hamas, adică în noiembrie 2023, însă sora sa a revenit abia acum câteva săptămâni din Fâșia Gaza — deși copiii, neavând cetățenie moldovenească, nu au putut să o însoțească. Amândouă au trecut prin foame și spaimă. Casa Luciei a fost, între timp, distrusă. În fotografii, fiica sa adolescentă, Raja, îmi arată jurnalul ei roz între ruine.
M-a invitat în apartamentul pe care îl închiriază la Ciocana, pentru că nu-l poate lăsa singur pe Aisa, fiul său cu autism sever. M-a primit cald, cu capul descoperit, în leggings. N-a fost nevoie să pun prea multe întrebări, pentru că e o povestitoare înnăscută.
În anii 2000, multe fete se căsătoreau în țări orientale
VERIDICA: Mi-ați spus că sunteți născută în Rădoaia, Sângerei. Care e povestea familiei dvs.? Cu ce se ocupau părinții dvs.?
Lucia Elekr: M-am născut în 1978 într-o familie simplă, de țărani, lucrau la colhoz. Am avut niște părinți foarte buni, care s-au străduit să îmi ofere totul. Eram patru copii. Mai am o soră, dacă știți, care a fost și ea evacuată din Gaza. La școală am fost printre primii. Am fost elevă eminentă. Am terminat opt clase la Rădoaia, apoi liceul în Sângerei, la profilul uman. Pe urmă am finisat studiile la Universitatea Creangă, filologie dublă, română-franceză. Am amintiri plăcute din copilărie, cu bunei…
După ce am plecat în Palestina, în 2006, la 26 de ani, mi-era dor de Moldova… Cu toate că veneam, dar nu în fiecare an. Nu ținea de posibilitate financiară, dar se întețea conflictul ăsta și trebuia să venim prin intermedul ambasadei…
VERIDICA: Nu se putea merge pur și simplu în vacanță acasă, ca din alte țări?
Lucia Elekr: Nu, că el e un sector blocat. Când era mai liniște, veneam. Toți copiii mei au fost născuți în Moldova. Trei am. Noi eram mai multe moldovence în Gaza, ne adunam în ospeție la cineva în fiecare vineri și făceam bucate… Măliguță… Mai găseai ingrediente, dar nu ieșeau bucatele chiar așa ca acasă. Ne aduceam aminte de satul natal, de părinți.
Sunt și în bucătăria palestiniană bucate care seamănă cu ale noastre: sarmalele, chiperii umpluți cu orez. Mai făceam clătite. Vișină, cireșe nu puteai găsi. Dar ne acomodam.
În timpul acela, în anii 2000, multe fete se căsătoreau, se duceau în țări orientale. Eu prima dată când am plecat acolo aveam totuși o frică. Părinții mei, când m-am căsătorit, nu erau contra soțului meu, dar își făceau griji: „E o altă religie, o altă cultură, cum vei fi primită? Va fi familia de acolo de acord cu prezența ta? Cum ai să te încadrezi în societatea asta? E altă limbă, altă climă”… Acolo-s nisipuri, nu-i ca la noi, iarbă verde, un copac… E mai puțină vegetație. În prima etapă, mi se părea ceva străin. Dar pe urmă m-am acomodat. După 20 de ani, mi se părea, cum să vă spun, că Palestina e a doua mea casă.
FOTO: Așa arată acum casa în care a locuit Lucia Elekr.
Când am fost evacuați, nu e că nu voiam să vin în Moldova, dar am locuit 18 ani acolo și ne-am deprins… Închipuie-ți că lași tot ce ai strâns o viață întreagă în urmă. Au mai fost acolo conflicte, dar țineau o lună-două, și parcă ambele părți mai duceau tratative. De data asta era ceva mult mai grav. Noi știam că eu dacă o să ies de acolo, s-ar putea să nu mă mai întorc niciodată, că pe vecini, oameni care mi-au fost dragi, cu care ne-am ajutat, pot să nu-i mai văd niciodată. Dar conflictul ăsta se întețea și eu mi-am dat seama că pot să rămân și fără casă, ceea ce s-a și întâmplat. Când am plecat — vorbeam cu Raja, fiica mea — am cuprins casa mea, toți copacii, ca pe ceva care avea un suflet. Îmi părea foarte rău, parcă strigau: „Nu mă lăsa!”. Dar am ieșit de acolo, am venit în Moldova, cu ajutorul Ministerului de Externe, mulțumesc de ajutor. Ambasada Moldovei lucrează mai mult cu moldovenii din Israel. Fâșia Gaza e mai complicat să o ajute, că trebuie să mergi prin Egipt, să duci tratative cu mai multe state… Când au mai fost alte conflicte, am mers prin Ucraina sau România. Dar în conflictul ăsta, Moldova chiar s-a mobilizat, am fost ajutate mai multe familii. Chiar m-am mirat că am fost evacuați printre primii, înaintea cetățenilor americani, mi se pare. Pe 15 noiembrie noi am ieșit din Fâșie. Pe 17 am venit în Moldova. Eram nouă familii, majoritatea femei cu mai mulți copii. Soții au rămas acolo. Soțul meu are cetățenia Moldovei, așa că lui i-a fost mai ușor să fie evacuat odată cu noi.
Acum ne acomodăm în Moldova, serviciu, studii. Noi am dorit ca Raja să meargă la universitate, dar ea a rămas cu un singur examen de la bacalaureat. La ei nu e ca la noi, au de dat zece examene. În 7 octombrie conflictul s-a întețit, iar în decembrie ea trebuia să susțină bacalaureatul. Noi în noiembrie am venit aici. Ea nu cunoaște româna bine. Peste câteva zile se duce la ambasada Palestinei în București, la o școală privată, să susțină acolo examenul. Aici, în clasa a 12-a ar fi fost imposibil pentru ea, neștiind limba. Ne străduim să ne adaptăm, deși e țara mea. Dar trebuie să începi totul de la zero, după douăzeci de ani. Am primit ajutor de la unele organizații.
E bine că avem și rude, părinți, am stat jumătate de an la ei. Dar ce putea să facă soțul în sat? Trebuie să stăm în chirie… Am găsit apartamentul ăsta prin niște cunoștințe, am mizat și pe faptul că se blochează ferestrele și fiul meu nu le poate deschide. Pentru copii cu autism e important asta. Suntem vizavi de liceul cu nevoi speciale, vin profesorii la noi. Suntem ajutați. Dăm din vâsle.
VERIDICA: Casa din Gaza mai există?
Lucia Elekr: Eu locuiam la sud, la granița cu Egiptul. A fost mai sigur o perioadă, dar pe urmă n-a mai fost. Orașul nostru, Rafah, a fost cel mai afectat. Distrus. Noi eram într-un cartier mai nou. Rămăseserăm cu speranța că măcar o cameră - două o să rămână. Dar, nu, orașul a fost nivelat. După ce am plecat, prietenii ne-au trimis un video în care casa arată distrusă total.
O rudă de-a soțului voia să locuiască o perioadă la noi, că ei nu mai aveau casă. Erau pe stradă, erau și copii, n-aveau nici apă, nici nimic și ei s-au pregătit să vină la noi, dar Rafah a fost încercuit.
Foametea din Gaza mi-a amintit de foametea din Moldova din 1946-1947
VERIDICA: Copiii dvs. au văzut războiul cu ochii lor?
Lucia Elekr: Da, noi am fost evacuați în a doua lună, dar era deja ceva strașnic. Nu era mâncare practic deloc. Nu mai era apă. Havuzurile de apă au fost distruse. Veneau mașini cu apă și eu mă uitam cum lumea se bătea de la sticle cu apă.
VERIDICA: V-ați gândit la foametea organizată din Moldova din 1946-1947 în perioada asta?
Lucia Elekr: Da, înainte de conflictul ăsta, eu îi povesteam lui Raja că participasem la olimpiada de istorie și luasem locul doi și mi s-a dat o carte în dar, „Fărâma cea de pâine”, de Ilie Lupan, cu istorioare ale oamenilor care au trecut prin foametea din 1946-1947. Eu aveam mătuși care îmi povesteau despre cum mâncau buruiene și făină din ciocălăi, ele erau dovada vie a foametei. Bunica spunea că erau umflați de foame. Și chiar au fost cazuri de omucidere, oamenii își pierdeau rațiunea de la foame. Și eu mă gândeam la cât de strașnică e situația asta.
În Rafah, după o lună nu mai găseai nimic, nici făină. Dar ne ajutam. Vecinii găseau făină nu știu de unde, făceam turte la foc — la noi se cheamă lavaș acum, acolo se numește khobz. Pâinea era arsă de la fum, dar noi ne bucuram, eu le dădeam și vecinilor. Veneau ei, făceau douăzeci de turte, le împărțeam. Știai că ai să mai reziști câteva zile. Dacă găseam undeva fasole, era așa o bucurie. E strașnic să treci prin foame. Stomacul era distrus. Până acum fiica mea are probleme de sănătate. Eu acum mă gândesc și la Războiul Al Doilea Mondial, și la oamenii duși în Siberia cu forța care mureau de foame, și la cuvintele mătușii mele despre foametea din 1946-1947, care spunea mereu să nu irosim nicio bucățică de pâine.
O prietenă îmi povestea că soțul ei nici măcar nu mai poate merge de foame.
Rândul la pâine era de la trei noaptea. La familii mai mari se dădeau câte zece pâini, la familii mai mici, cinci pâini, trebuia să împarți. Mă gândeam la cartea asta, cum oamenii deveneau ca niște animale, își pierdeau controlul. Noi spunem că suntem în secolul XXI, că avem democrație, dar istoria se repetă…
Nu mai spun de sora mea, că ea a venit abia acum câteva săptămâni, n-a putut să ia copiii, pentru că ei nu au acte moldovenești. Ea, dacă a stat în război un an și ceva, are psihicul distrus mult mai mult. Este mereu tensionată. Ea era tot în Rafah, dar mai în centru. Soțul ei a decedat în război, ea nu mai avea de lucru, pentru că era totul distrus, nu se mai putea deplasa în siguranță. Acolo, puteai să mergi, să cadă o bombă și „la revedere!”. Era totul haotic. Sora mea, dacă a suferit de foame, când vedea aici unt, ciocolată, repeta cuvintele astea, se bucura de parcă era ceva nemaivăzut. Acum e la părinți.
VERIDICA: Cum ați ajuns dvs. și sora dvs. să locuiți în Palestina?
Lucia Elekr: Eu am mers în 2006 în Palestina. Deja erau probleme. Trupele Israelului plecaseră, dar mai era violență. În 2008, mă gândeam că nu e sigur să locuim acolo, voiam să revenim în Moldova. Soțul meu avea pașaport de apatrid și, deși mi s-a spus la ambasadă că poate trece liber, grănicerii din aeroport l-au întors în Egipt. Din cauza asta eu m-am întors înapoi. Sora mea lucra atunci la Spitalul Republican, în secția de reanimare septică, ca asistentă medicală. Ea a spus că vine cu mine de-o plimbare în Gaza, în concediu. Ei Egiptul nu prea i-a plăcut. Dar de Gaza s-a îndrăgostit. S-a căsătorit. Are trei copii. Șaptesprezece ani nu a venit acasă. Nu că i-ar fi interzis soțul, dimpotrivă, el a încurajat-o să își vadă părinții, dar ea s-a luat cu copiii.
Rafah e pe malul mării. Eu de la mine la Marea Mediterană făceam zece minute. Era așa frumos, ieșeam noaptea la etaj, mă uitam la mare, simțeam briza asta.
FOTO: Marea Mediterană în Fâșia Gaza până la război
VERIDICA: Și vă scăldați?
Lucia Elekr: Da, da, lumea se scaldă. Eu, să vă spun sincer, n-am intrat în apă, dar soțul, copiii, prietenii se scăldau. Mie nu-mi place nisipul, eu am fobia curățeniei. Dar poporul ăsta trăiește pe malul mării, pescuiește. Peștele de mare știe să-l gătească foarte bine.
În Palestina foarte rar am văzut bărbați cu mai multe soții
VERIDICA: Cât ați locuit în casa din Rafah?
Lucia Elekr: Rafah e jumătate în Egipt, jumătate în Fâșia Gaza. Casa soțului meu a fost chiar la graniță. A fost distrusă de tancuri, de Israel. După aceea, am stat în chirie. Diverse organizații au construit cartiere noi și au dat case celor care și le-au pierdut. Noi casa am primit-o în 2014. Zece ani ne-am bucurat de ea. Se repetă istoria Palestinei, că oamenii rămân numai cu cheia în mână.
Cu toate că era o zonă blocată, erau oameni și din Ucraina, și din Rusia, și din America. Mulți primeau cetățenia Palestinei. Am primit-o și eu, totul se face cu acordul Israelului. Soțul meu are rădăcini în Yaffa, mai sus de Tel Aviv. Mama lui are buletin, pământuri a avut acolo. Și el era refugiat în țara lui. Cum aș fi eu din Sângerei, cineva îmi ia pământurile, eu mă duc la sud și la sud mie îmi spun că eu sunt refugiată în Moldova.
Când eram mică, în clasa a șasea, se vorbea mult despre Palestina. Eu l-am văzut pe Yasser Arafat cu ceva în cap și mi se părea straniu, străin, îi spuneam lui Raja. Niciodată nu m-am gândit că o să ajung acolo.
Nu-mi pare deloc rău de anii pe care i-am petrecut acolo. Au fost frumoși. Eram stimați. Ei stimau tradiția ta, că ești moldovean. Nu te impuneau să fii musulman. Eu m-am convertit de bună voie. Mie mi-a plăcut religia asta. Eu am studiat-o. N-am văzut mari diferențe între Coran și Biblie. La noi sunt concepții greșite despre islam. Eu mă gândeam într-un timp că musulmanii au mai multe soții.
VERIDICA: Variază de la familie la familie, de la țară la țară? În Egipt am cunoscut bărbați cu mai multe soții.
Lucia Elekr: Sunt niște legi islamice complicate, am avea nevoie de un interviu separat doar la tema asta. În Palestina foarte rar am văzut bărbați cu mai multe soții, doar dacă nu puteau avea copii sau dacă soția era bolnavă de cancer terminal, se puteau recăsători. Aveau nevoie și de acordul soției însă. Depinde de familie, de cât de religioasă este.
În prima perioadă, aveam o frică, unii îmi spuneau că dacă o să mergem acolo, soțul o să se schimbe. Dar eu, din contra, am văzut că cel mai mult relația ține de legi omenești și de caracter. Nu sunt păduri fără uscături.
VERIDICA: Când ați trecut la islam?
Lucia Elekr: În 2001. Eu, care eram cu șaptesprezece cercei, hippie… nu credeam că o să ajung să mă convertesc la islam. Au fost cunoscuți care nu înțelegeau de ce m-am convertit. A fost și anti-islamismul ăsta din cauza atacului turnurilor gemene din America. Eu simțeam o reținere și în spațiul public din cauza batistei. Dar mie îmi place să experimentez cu diferite batiste, eu mereu am fost modernă. Deja cum te îmbraci depinde de relația ta cu Dumnezeu. Și apoi, și noi avem batiste în creștinism. Îmi amintesc de un caz, când o femeie musulmană îmbrăcată în negru din cap până în picioare a fost confundată cu o călugăriță. Dar familia soțului meu în anii 60 era îmbrăcată exact ca la noi.
Acum în Moldova sunt și sirieni, lumea parcă se uită altfel, e mai binevoitoare. Ne descurcăm. Sperăm să facem față.
VERIDICA: Cum erau tratate femeile în Palestina?
Lucia Elekr: Eu când am venit acolo, îmi părea că am venit din Europa în lumea a treia, dar când m-am uitat, eu stăteam cu cârpușoara, că geamul trebuia să lucească, iar ele - nu, ele se duceau la manichiură, se îngrijeau, se fardează în casă, ies la plimbare. Aici rudele îmi spuneau că acolo femeile n-au voie să spună o vorbă, că am făcut un pas greșit. Eu am zis că dacă e un pas greșit o să revin. Sora soțului, asistentă medicală, a lucrat în Libia, în Emirate, ea, din contra, îmi spunea: „Mai lasă lucrul, gândește-te la tine, la sănătatea ta, mergi la un coafor”. Eu îi spuneam: „Nu, că n-am reușit să șterg praful”. Ea îmi zicea: „Asta e sănătatea ta, lucrul n-o să se termine niciodată. Trebuie să te gândești la tine”. Dimineața venea la mine, să bem un ceai verde. Eu le spuneam fetelor care mă sunau din Moldova: „Să știți că ele au mult mai mult grijă de ele decât avem noi”.
VERIDICA: Dvs. ați avut și o profesie acolo sau ați făcut muncă casnică?
Lucia Elekr: Am fost casnică mai mult. Aș fi putut să profesez în școală sau să traduc, dar când am venit în Moldova, n-am reușit să-mi perfectez actele. Pe urmă, trebuia să merg și la ambasadă, dar acolo, la Tel Aviv, era imposibil de ajuns din Gaza, doar prin Egipt. Ultima dată fusesem în Moldova cu 12 ani în urmă.
Eu am studiat araba în Palestina, e o limbă foarte grea, la ei litera h e de trei feluri, dacă pronunți diferit, schimbi total sensul cuvântului. Eu, deși am stat douăzeci de ani acolo, n-o vorbesc perfect. Ca să mă angajez, trebuia să știu araba la perfecție. Cu soțul vorbeam în rusă, el a învățat aici, apoi la Odesa.
Uneori, din cauza că se întețeau conflictele, mă mai gândeam să revin în Moldova. Avioanele astea autopilot chiar și pe timp de pace acolo pilotau 24 din 24. Sunetul ăsta e foarte deranjant. Parcă ți se pare că acuș ceva începe.
„De data asta a fost mult mai grav”
VERIDICA: Nu v-a fost frică de război când v-ați mutat în Gaza?
Lucia Elekr: Conflictele astea țineau o lună-două. Mai multe țări interveneau și se atenua mai repede conflictul. De data asta a fost mult mai grav. Ne-a telefonat ambasada Moldovei din Israel și ne-a spus că trebuie neapărat să fim evacuați. Ni s-a dat un termen. Eu mă gândeam că poate să nu plecăm, că ține conflictul o lună-două, să dea fata examenele, să nu lăsăm casa. Dar când am văzut imagini de la nord cum veneau mașini ca ZIL-urile pline cu oameni, cu genți, care îmi aminteau de filmele despre Al Doilea Război Mondial, am simțit că se întâmplă ceva mult mai grav.
Dar noi, moldovencele, ne ajutam și ne vizitam una pe alta chiar și în conflict. Eram rezistente. Cred că de la bunei am luat trăsătura asta. Noi n-o să ne pierdem. Am trecut și prin foame, am trecut prin multe, trecem încă. Fiecare să aibă granițele lui… Sperăm să evităm războiul.
VERIDICA: Cum v-ați cunoscut soțul?
Lucia Elekr: Eu am absolvit filologia în anii 2000. În timpul cela, erau multe fete care se căsătoreau cu arabi. Pentru mine, era absurd. Schimbarea religiei… Dar eram curioasă. Cum e la ei în familie? Aveam două prietene căsătorite cu medici din Siria. Mă duceam la dânsele în ospeție. Mi se părea că era o armonie, un mister oriental, între ei.
Eram anul cinci, primisem diploma deja. Aveam îndreptare ca profesor de franceză la clasele mari la Bubuieci. Mergeam la Biblioteca Hașdeu să mă pregătesc. În timpul ăsta, s-a apropiat un domn să mă întrebe despre școala auto. Domnul a plecat. Eu nu eram genul care să accepte cunoștințe întâmplătoare, cu iubiri de la prima vedere, eram mai sceptică. Dar mi-a trecut un gând, că parcă îl cunoșteam pe omul ăsta foarte bine. Și el s-a uitat lung la mine. Și m-a întrebat și el dacă ne cunoaștem. Dar nu m-am gândit că o să-mi fie soț. Mi-era frică de alte culturi. Dar pe urmă s-a întâmplat. Eu credeam că noi ne facem soarta singuri, dar iată că așa s-a întâmplat, că ne-am căsătorit după trei luni.
VERIDICA: Periculos loc biblioteca!
Lucia Elekr: Da… Dar, ca în orice familie, și eu mai cedez, și el mai cedează. Sunt probleme ca în orice căsătorie. Dar uneori îi spuneam să fie mai oriental, cu o „shishka” în mână, să nu fie exact ca un moldovean! Și la ei sunt și beduini, și oameni mai conservatori, dar în familia soțului e prea ca la noi. Verișorii lui învățaseră în Rusia, Ucraina. Vecinii veniseră din România. La palestinieni, slavă Domnului, că nu este vinul ăsta. Nu se vinde nicăieri.
Vorbeam cu mătușa mea, femeie educată, care zicea că ea nu îndrăznește să îi spună orice soțului, care-i moldovean. Cred că bărbații sunt la fel oriune în lume, care-i bun, e bun, care-i rău e rău. Ține de caracter, nu de religie sau de nație.
„Degrabă se face anul și va trebui să scriem altă cerere”
VERIDICA: Acum cum se adaptează soțul?
Lucia Elekr: Deși e cetățean moldovean, medic de familie, nu a fost primit încă la lucru, pentru că nu cunoaște româna. El când a fost în Moldova în anii 90 a fost încurajat să învețe în limba rusă.
Eu nu pot să merg să predau fără cursuri de perfecționare, dar, oricum, dacă aș vrea, nu pot merge, pentru că am copil cu autism de gradul I, dizabilitate severă.
VERIDICA: Cum vă descurcați?
Lucia Elekr: Cu prieteni, rude, acum fiul meu are ajutor social pentru grad de dizabilitate, autism infantil, cu probleme cu bazinul, el practic nu poate merge. Mie mi s-a dat ajutor ca îngrijitor, deși am vrut să aplic să fiu asistent personal, ca să primesc mai mult. Soțul meu lucrează ocazional, la restaurant, unde îl mai angajează prietenii, dar asta nu e suficient. Până acum aștept în rând la primărie ca să explic situația.
Soțul, cu toate că a lucrat și la Organizația Națiunilor Unite, că a avut grijă și de răniți, de oameni fără picioare, chiar dacă era medic de familie, el n-a tratat doar răceli. Acolo îți dau acul în mână și coase. Dar legea-i lege. Din Gaza certificate care să îi confirme că a lucrat nu mai poate obține. Ca să lucreze în Moldova, el are nevoie de rezidențiat. Am scris cererea asta. Au fost unele probleme. Am scris și la universitate, și la Ministerul Sănătății, și de jumătate de an încă nu s-a rezolvat situația. Degrabă se face anul și va trebui să scriem altă cerere.
Uneori, am avut senzația că sunt a nimănui, că nu sunt ajutată de propriul stat. Nimeni nu mi-a spus nimic de faptul că am batistă. Dar la departamentul de migrație, mi-a zis o femeie: „Aveți mâini, aveți picioare, trebuie să mergeți la lucru!”. Eu m-aș duce cu drag. Nu am nevoie de lecții de supraviețuire, venind dintr-o zonă de război. Dar nu pot angaja un îngrijitor de stat copilului, că fiul meu nu cunoaște româna și nu acceptă pe oricine, poate să fie agresiv cu străinii, să arunce obiecte. A aruncat odată jucării peste fereastră când a venit psihologul. La școala pentru copii cu nevoi speciale mi s-a spus că ar putea să fie maltratat de ceilalți copii, că au și ei ierarhiile lor.
VERIDICA: V-a fost greu să acceptați autismul copilului?
Lucia Elekr: Da, a fost foarte greu. Mai vedeam copii cu sindromul Down sau cu autism sever, cu dizabilitate. Mi se părea o tragedie pentru mamele astea. El a început să vorbească mult mai târziu. Dar sora mea, care lucra ca asistentă medicală și în Palestina, mi-a zis: „Aisa scoate niște sunete stranii, n-ai observat un comporament anormal?”. Eu am zis nu. M-a pus însă în gardă. Am început să îl studiez, cum reacționează. Am căutat informații online despre autism. Eu am înțeles că ea are dreptate când, pe la doi ani, eu îl strigam pe Aisa pe nume, cât el se uita la televizor, și el practic nu reacționa. Asta a fost o lovitură. Atunci l-am dus la teste în Gaza. Am făcut certificate. Veneau și specialiști din Suedia, că în Gaza, fiind în zonă de război, erau mulți copii cu autism. Dar și în Moldova sunt șapte mii, e și o problemă cu creșele.
El trăiește în lumea lui. E hiperactiv. Are o dependență foarte mare de telefon. Unii copii cu autism pot să mai iasă în oraș, el nu. El are 14 ani, dar practic nu are prieteni. Asta m-a afectat și pe mine.
În Gaza, oamenii parcă erau mai empatici cu el. Spuneau: „Aisa, ce băiețel, ce-mi pare rău, să-l lecuiască Dumnezeu!”. La noi, oamenii judecă mai mult. În troleibuz, el, având probleme cu picioarele, dacă nu vede un scaun liber, poate să devină agresiv. Îl apuca pe taică-său. El nu poate să exprime emoții. Se teme. O doamnă a zis că el nu e educat. Din ziua ceea, el nu mai vrea să se urce în troleibuz. A venit acasă și mă întreabă: „Dar ce a zis femeia din troleibuz? Eu sunt psihic bolnav, sunt nebun?” Eu i-am spus: „Nu ești nebun, doamna nu era bine dispusă, tu ai atins-o cu mâna, ea s-a supărat”.
Eu acum tare doresc ca el să iasă din casă. Poate e din cauza durerii picioarelor. Vara e așa frumos, copaci, câinișori… El acolo mergea la școală specială. Aici nu înțeleg de ce nu se adaptează, plânge, că vrea în Rafah, la jucăriile lui, la camera lui. Că aici e o casă străină. Cu toate că la bunica îi place, la pisicuță, la iepurași.
VERIDICA: Părinții cum v-au primit acasă?
Lucia Elekr: Bine, doar că familia este distrusă. Nepoții sunt departe…
VERIDICA: Sunt în siguranță?
Lucia Elekr: Ei sunt la bunică, la moș, și acolo sunt bombardamente, foame… Încercăm prin intermediul ambasadei să îi aducem, să le facem pașapoarte. Dar cum să le facem fotografie? E un lanț complicat. Sora mea doar când le vede portretele poate cădea în criză de plâns… E greu. Cel mai mare copil are 14 ani…
Nu contează de partea cui ești, dar trebuie să înțelegi că copiii suferă și ei nu au nimic cu politica. Tare mult suferă copiii acolo. Suferă oameni care vor o viață pașnică, să meargă la serviciu, să bea un ceai acasă.
