„Aicea-i și raiul și iadul”, cea mai recentă carte a scriitoarei Paula Erizanu este un mozaic impresionant de destine ale basarabenilor. Prin această carte Republica Moldova își relevă complexitatea, culoarea, dimensiunea potențialului uman și cultural. Oferă istoria din perspectiva umană și, la fel, poate fi considerată un studiu antropologic. Despre noua sa carte, cu Paula Erizanu, într-un interviu pentru Veridica.
„Am încercat să culeg și să spun povești de rezistență, de reziliență”
VERIDICA: În ce măsură și în ce fel ți-a schimbat percepția despre țara ta și oamenii ei scrierea acestei cărți, pornind de la diversitatea de caractere, destine, greutăți prin care au trecut personajele tale?
Paula Erizanu: Una dintre surprize, pentru mine, a fost să descopăr că divizarea tradițională între vorbitori de română și vorbitori de rusă în Republica Moldova e, de fapt, un rezultat al școlilor la care au mers oamenii și nu neapărat al etniei sau limbii materne a părinților. Părinții Georgetei Pronin, de exemplu, fiind de etnie evreiască și română, vorbeau româna între ei, dar dumneaei și frații dumneaei vorbesc mai mult rusă, pentru că asta au învățat la școală în URSS. La fel a fost și cazul lui Iosif Zambilovici.
VERIDICA: Toate astea luate la un loc crezi că fac din țara asta un loc cu oameni puternici, învingători, sau toate dramele ne-au schilodit și mai mult?
Paula Erizanu: Am încercat să culeg și să spun povești de rezistență, de reziliență, de reinventare, în carte. De exemplu, deși erau deportați în Siberia, părinții Ludmilei Lozan au ajuns să țină în chirie o rusoaică deținută politic. La fel, Gheorghe Roman, bunicul unchiului meu, un negustor harnic, fiind deportat în Siberia, a ajuns să construiască acolo cea mai frumoasă casă din sat — i-au spus-o consăteni care mai mergeau la lucru decenii mai târziu că încă stă semeață casa sa în Tiumen. Victorina Luca, deși a cerșit în copilărie, în anii 90, pe străzile Moscovei împreună cu mama sa, prin sârguință, dar și fiind susținută și încurajată de câțiva oameni cheie, a ajuns să învețe dreptul la New York University. Nu încerc să neg suferința oamenilor și nici să o justific, ci, împărtășind greutățile prin care au trecut generații întregi, să ofer și o rază de speranță.
VERIDICA: Ai admirat țara ta, reieșind din oamenii care o constituie în această carte? Și dacă e să vorbim de aspectele care provoacă rușine sau umilință, la fel deconspirate aici, cât de dificil de asumat sunt?
Paula Erizanu: M-am apropiat de fiecare om cu care am vorbit având curiozitate și deschidere. Pe unii i-am admirat pentru tărie, inventivitate, pe alții am încercat să îi înțeleg. De la fiecare am învățat câte ceva. Mi s-a părut interesant și cum comunică istoriile între ele, cum creează împreună un puzzle, uneori confirmându-se reciproc, alteori contrazicându-se. M-a durut felul în care regimurile totalitare, de exemplu, au încurajat pârâtul între vecini și rude — scenariu care se repetă în Rusia de azi.
Dintre episoadele rușinoase, ce mi se pare că trebuie să ni le asumăm ca popor e faptul că am participat la Holocaust, că am omorât evrei și romi. Din această cauză, am acordat spațiu poveștilor personale despre pogromuri, despre Holocaust, totodată conectându-le și la lunga istorie a antisemitismului european, începând cu expulzarea evreilor din Spania și Portugalia la sfârșitul secolului XV.
Dar niciun grup nu este veșnic doar victimă sau doar agresor, ci poate să își schimbe rolul în diferite situații — lucru pe care am încercat să îl expun și în volum.
„Liderii comunităților, liderii de stat, jurnaliștii, activiștii pot încuraja solidaritatea”
VERIDICA: Dramele sunt generate de anumite regimuri politice prin care am trecut, dar și mai dureroase sunt umilințele la care te supun conaționalii tai, indiferent de perioadă: cum ajungem să înțelegem că astfel ne săpăm singuri gropi, din moment ce au făcut-o alții? Meteahna asta se poate trata?
Paula Erizanu: Citeam la antropologul Vintilă Mihăilescu, dar probabil au mai spus-o mulți înaintea sa, că oamenii, în general, au două porniri: cea socială, de a se integra în grup, și cea competitivă, de a fi mai presus de seamănul lor. Diferite sisteme, diferite situații, scot în evidență diferite trăsături și niciuna nu e intrinsec rea sau bună.
Pârâtul, însă, cum ziceam mai sus, a fost încurajat de regimuri totalitare, pentru a ne pune pe unii împotriva altora, pentru a slăbi comunitățile și a întări puterea. Istoria se repetă în Rusia de azi, cu pacienți care își pârăsc medicul că acesta ar fi împotriva războiului sau vecini care se acuză între ei de faptul că ar condamna așa zisa operațiune specială, când, de fapt, rădăcina problemelor lor e o neînțelegere mai puțin politică și mai mult personală, materială ș.a.m.d.
Liderii comunităților, liderii de stat, jurnaliștii, activiștii pot încuraja solidaritatea, încrederea reciprocă, discursul constructiv în locul hărțuirii, bullyingului și a urii. E o practică zilnică pe care fiecare dintre noi o alege sau nu.
VERIDICA: ”Neamul meu e mic, dar mormântul nostru e lumea întreagă”, spune unul din cei mai impunători eroi ai tăi. E evreu. Ai și romi. Dar și alte națiuni. Acest multinaționalism în ce fel ne-a modelat?
Paula Erizanu: Toate popoarele sunt amestecate, nu e niciunul “pur” — și evoluția încurajează diversitatea genelor pentru sănătatea urmașilor noștri. Și la noi lucrul ăsta a fost politizat. Sovieticii au și coordonat schimbarea demografiei, prin încurajarea venirii cadrelor din alte republici sovietice, și au și promovat discursul că suntem o țară multietnică, în detrimentul populației băștinașe. Românii moldoveni, ca reacție la discriminările pe care le-au suferit în perioada sovietică, și-au afirmat identitatea națională și culturală, uneori cu puseuri naționaliste. Când lucram la carte, mă gândeam că e important să dau voce și românilor moldoveni care au avut de suferit, dar și minorităților etnice, pentru a ne uni, pentru a nu alimenta mai departe această divizare perpetuată de discursul sovietic/rus și de cel naționalist.
„Identitățile noastre se construiesc din tot ce vrei”
VERIDICA: Citind memoriile bunicii, îți pui întrebarea: ”Cum ne construim noi pânza de păianjen care e identitatea noastră?”, ” Câte fraze rămân după noi când nu mai suntem?”. Identitatea noastră se ține pe familia extinsă, sau pe națiunea din care suntem parte? Și în ce fel, în ce măsură ne obligăm să lăsăm ceva în urma noastră? Nu la nivel de familie, dar la nivel de neam?
Paula Erizanu: Identitățile noastre se construiesc din tot ce vrei, și din familie, și din prietenii, și din ce citim, ascultăm, trăim, și din țările în care ne naștem sau în care locuim. Pe parcursul vieții, cred că tot adunăm și scădem identități.
Când mi-am pus întrebarea câte fraze rămân după noi când noi nu mai suntem, mă gândeam la cum o cunosc eu prin bunica prin ceea ce-mi zice și-mi amintesc apoi, prin memoriile pe care le-a scris și unde am redescoperit-o din alte unghiuri. Nu mă gândeam la obligații, ci la cât și cum ne cunoaștem unii pe alții.
VERIDICA: Ce preluăm din filosofia vieții înaintașilor noștri pentru a insista să ne menținem în lumea asta a tehnologiei, a lipsei de comunicare pe viu și a altor dogme ale civilizației și care poate chiar ne-ar salva ca specie umană?
Paula Erizanu: Eu am o mare admirație pentru tot ce au făcut manual strămoșii noștri. Țolurile, covoarele, prosoapele, cuferele sunt tezaurul și bogăția noastră. Mi se pare extraordinar să intri într-o casă și să vezi că ea e decorată de omul care locuiește în ea, care a țesut, a sculptat ș.a.m.d. Claca e o tradiție pe care unii dintre prietenii mei o tot amintesc și încearcă să o mai învie și mi se pare faină.
Pe bunica mea — cu care vorbesc mai mult prin tehnologia de care zici, căci locuim la o sută de kilometri distanță — o admir pentru echilibrul său, care cred că vine din curiozitate intelectuală (lectură, presă), muncă fizică, lucru artistic (țesutul covoarelor e pasiunea sa), conexiune cu natura, cu hrana și cu comunitatea sa, dar și din religia care îi dă sentimentul că nu e niciodată singură. Nu știu dacă aș fi fericită să trăiesc exact ca ea — mai degrabă nu — dar cred că am multe de învățat de la ea.
