Dumitru Crudu e unul din cei mai prolifici scriitori basarabeni. Și abil se manifestă pe mai multe dimensiuni literare, fiind un poet care contează, un dramaturg montat și un romancier ale cărui cărți se vând ca pâinea caldă. Un scriitor de cursă lungă, care niciodată nu pare să cadă din preferințele publicului, cu o imagine distinctă, Dumitru Crudu bifează noi împliniri: „Tu și alte femei” la nici două luni de la lansare epuizează tirajul, generând ediția a doua, iar la Teatrul „Alexie Mateevici” urmează o premieră care-l valorifică pe dramaturgul Dumitru Crudu.
Există un public feminin interesat de literatură
VERIDICA: O perioadă regizorii de teatru din Republica Moldova au preferat să țină distanță în raport cu dramaturgia contemporană, au impresionat, în schimb, dramatizând și montând romane ale momentului. Piesa ta „Și ce va fi cu noi acum?”, vine să spargă această tendință. S-au simțit dramaturgii jigniți de această pasiune pentru roman a oamenilor de teatru? Romancierul Dumitru Crudu cum a reacționat?
Dumitru Crudu: Dragă Victoria, în ultima vreme, literatura română contemporană din Republica Moldova și din România trăiește un boom al romanului, începând de la Alexandru Vakulovski încoace, care, cu „Pizdeț”, a dărâmat un zid al indiferenței față de literatura de azi, ieșind la un public tânăr underground, fidelizat mai cu seamă de cântăreții de rock și de muzică protestatară. Părea că acest public nu avea nicio treabă cu proza sau poezia contemporană. Prin „Pizdeț” și prin celelalte romane ale sale, Sandu a reușit să scoată acest public din sălile de club cu pereții vopsiți în negru, în care urlau la microfon cântăreți revoltați, pe jumătate dezbrăcați, aducându-l dacă nu neapărat în librării sau în biblioteci, atunci în fața unei tarabe din stradă sau în fața unui raft din propria cameră în care se afla „Pizdeț”-ul. Oamenii ăștia s-au regăsit în romanul lui Sandu. Au înțeles că lumea în care ei trăiesc, Vakulovski a descris-o în faimosul său roman. La o distanță de câteva decenii, a venit Tatiana Țâbuleac cu „Vara în care mama avea ochii verzi”, provocând un adevărat țunami în mințile compatrioatelor noastre, care nu se așteptaseră că despre relațiile atât de complicate dintre mame și copii, părinți și fii, poți să vorbești atât de deschis și de franc. Nu se așteptau că poți să întorci cărțile de joc cu fața în sus și toată lumea să vadă că, de fapt, mamele nu-și iubesc copiii, iar copiii, mamele. Povestind că această ură/dispreț/ silă reciprocă poate fi depășită și preschimbată în iubire, dar plătind pentru asta un mare preț: boala mamei. Putea fi însă și boala fiului și tot asta ar fi fost. Trebuia ca mama să se îmbolnăvească pentru ca fiul și mama să-și redescopere sentimentele de iubire unul față de altul. Fără boală, ura ar fi continuat la nesfârșit. Boala i-a pus punct. A fost un capăt de drum, după care ei au revenit la sentimente firești, adevărate, au redevint mamă și fiu, așa cum i-a lăsat Dumnezeu pe lumea asta. Romanul ăsta al Tatianei a provocat o revoluție în psihicul publicului feminin din lumea asta. De mai mulți ani încoace, exista un public feminin (femei realizate profesional și social) interesat de literatură, mare consumator mai ales de romane străine, căruia Tatiana i-a oferit ceea ce aștepta: un roman despre mamele și copiii noștri, despre dramele lor, adevărate și nu supte din deget. Fenomenul Tatiana Țâbuleac nu putea să nu aibă un mare impact asupra acestui public, observați, foarte diferit, altul decât al lui Alexandru Vakulovski. După Tatiana Țâbuleac a venit Valentina Șcerbani, cu un roman înfățișând o lume a femeilor din care lipsesc aproape că în totalitate bărbații, apreciat cu urale de acest public. Acum, toată lumea așteaptă al doilea roman al Valentinei, așa cum până demult așteptase al treilea roman al Tatianei. Va fi la fel de temerar? Va investiga aceeași zonă a singurătății feminine sau ce va face? Să nu uităm și de Liliana Corobca, care, deși e plecată din Republica Moldova, scrie despre fenomene basarabene: deportarea sau migrația, sau femeile traficate. Kinderland, tradus în toată lumea, se adresează nu doar publicului feminin, ci și celui masculin, adică tuturor oamenilor cu o sensibilitate civică și socială foarte puternică. A mai apărut în ultima vreme și romancierul Alexandru Popescu, cu romanele sale despre copilăria sa transnistreană, care și-a găsit cititori printre oamenii cu o conștiință politică și identitară trează, în ciuda tututor schimbărilor din lume. Să nu uităm nici de distopiile atât de neliniștitoare ale lui Iulian Ciocan traduse în Italia, Franța, Germania, Cehia, Olanda, dar care, aici, la noi, sunt receptate ca literatură realistă. Ar fi un lucru de investigat și acesta de ce cărțile sale sunt cu mult mai populare în Occident decât acasă, în Cehia sau Italia ele fiind tipărite în câteva tiraje și toate epuizându-se într-un timp record. Fac coadă jurnaliști din Europa ca să-i ia interviuri în timp ce ziariștii de la noi aproape că nu-l cunosc. Se scrie masiv despre cărțile sale în reviste literare sau în săptămânale influente și la noi sunt trecute sub tăcere. A apărut și Lorina Bălteanu la o distanță de câteva decenii după debutul ei cu „Obstacolul sticlei”, un roman fulminant - o replică fenomenală la „Frunzele de dor” ale lui Durță – „Legată cu funia de pământ”, unde publicul reinventat și creat de Tatiana Țâbuleac l-a îndrăgit din tot sufletul și l-a devorat cu patimă. Să nu uităm nici de Emanuela Iurkin cu „Câinele ei de bronz” despre singurătatea mamelor plecate și a copiilor crescând fără ele. Sau de Alexandru Bordian, primul scriitor de la noi care risipește ceața de pe pogromul de la începutul secolului XX într-un roman suprarealist, dar și foarte curajos. Ar mai fi și Mihail Vakulovski cu „Tovarăși de cameră” sau cu celelalte romane ale sale - foarte curajoase și ele și eclatante - dar care urmează a fi redescoperite de public. Revenirea lui Constantin Cheianu - dramaturg la origine - în proză este mai mult decât spectaculoasă. Scrie o proză la granița cu memoriile, în care se adresează traumelor din copilărie. Mii de cititori s-au regăsit în copilul presat de mama să aibă performanțe la învățătură și să aibă un comportament exemplar. Copilul lui Cheianu hărțuit de mama, asistând la certurile dintre părinți, este reprezentativ pentru o întreagă generație de copii. Traumele lui sunt și traumele cititorilor lui. Numai așa îmi explic marele lui succes la public. Paula Erizanu caută să revoluționeze proza de la noi venind cu o proză document, în siajul lui Truman Capote. Bazată pe interviuri, încearcă să refacă tabloul devenirii noastre ca neam în perioada sovietică sau post-sovietică. Noua ei carte se bucură de un mare succes și, în curând, acest succes va deveni și internațional. Paula Erizanu a descoperit un teritoriu neexplorat în literatura noastră și cred că publicul ei – parcă același cu al Tatianei Țâbuleac, dar totuși diferit - asta și aștepta: o literatură plurivocală, în care realitatea să fie redată prin zeci de voci și unghiuri de vedere, foarte diferite între ele. Ajunși aici, nu putem să nu constatăm că proza noastră este cu un cap deasupra dramaturgiei noastre și atunci cum să nu fie preferată de regizori?
VERIDICA: Există o piesă pe care ai rescris-o aproape în totalitate. A fost ușor să renunți la primul text? Faptul că regizorii au acum tendința de a monta mai curând romane decât dramaturgie, educă în dramaturgi flexibilitatea?
Dumitru Crudu: Piesa aceasta am rescris-o de vreo șapte ori, prima dată am scris-o prin 2000 și pe atunci era o piesă despre războiul ruso-cecen. Apoi am rescris-o, ca să-i conving pe regizori s-o monteze. Dintr-o piesă cu mai multe personaje, a devenit monodramă și nu mai e despre războiul ruso-cecen, ci despre toate războaiele din lume, inclusiv despre cel ucrainean sau despre războiul nostru și nici nu mai seamănă cu piesa mea din 2000. Nu mai seamănă deloc. Sunt două piese diferite. În noua mea piesă pusă în scenă la „Mateevici”, începe războiul și o femeie vrea să-și salveze familia, vrea să se salveze pe ea. Tema asta nu apărea în prima mea piesă: tema salvării. Poate, pentru că războiul ruso-cecen era departe de noi, iar cel ucrainean sau războiul ruso-moldovenesc din 1992 e mai aproape, și ne afectează în mod direct. De asta, am scris o piesă despre salvare, întrebându-mă „Oare salvarea e posibilă?”. Oare femeia din piesa mea își va putea salva familia, se va putea salva pe ea sau nu?
VERIDICA: Vorbești în piesa asta despre diversele forme de război. Mai are capacitate arta de a oferi soluții de pace și, cel puțin, pentru care tip de război (cu sine, cu vecinii, intre puterile mari)?
Dumitru Crudu: După cum spuneam și mai sus, piesa mea nu mai e o piesă despre război, așa cum era în prima sau în primele ei versiuni. Atunci, da, era o piesă despre absurditatea războiului. În ultima variantă este o piesă despre salvare.
„Toate femeile din romanul meu sunt niște întruchipări ale Beatricei”
VERIDICA: La sfârșitul verii a fost lansat romanul tău „Tu și alte femei” – o galerie de războaie și o alta de femei grozav de frumoase, dar fiecare din ele practic cu câte o „sâmbătă lipsă”. Normalitatea nu oferă profunzime literaturii?
Dumitru Crudu: Toate femeile din romanul meu sunt niște întruchipări ale Beatricei, niște ipostaze ale ei, mai mult sau mai puțin îndepărtate. Fiecare dintre ele are câte o trăsătură sau câteva din faimoasa Beatrice a lui Dante sau din fabuloasa Margareta a lui Bulgakov sau a lui Goethe, însă doar ultima femeie din roman, femeia care se mută din Chișinău la Odesa adună în ea toate trăsăturile Beatricei – nu doar una sau câteva - ci toate, ale Beatricei sau ale Margaretei. Fiind o Beatrice în carne și oase, cum nu erau celelalte femei din carte.
VERIDICA: Eroul tău, când Mircea, când Cosmin, prins mai mereu între ciocan și nicovală, răspunde uneori situațiilor complicate ca un laș. De ce apelezi la această trăsătură de caracter penibilă?
Dumitru Crudu: Vorbesc mult în acest roman despre lașitatea lui Cosmin, alias Mircea, care e în stare să-și părăsească marea iubire a vieții lui într-un oraș devastat de război doar pentru a-și salva pielea. La fel va face și cu Iulia, refuzând s-o însoțească la Stepanakert sau cu alte femei. Vorbind despre lașitatea lui Cosmin/Mircea încerc să vorbesc și despre lașitatea bărbaților, în general, iar prin intermediul acestui personaj să-mi cer scuze de la toate femeile din lumea de azi înșelate sau părăsite de iubiții/soții lor atunci când au ajuns la ananghie. Mulți au procedat așa. Au dat dovadă de un mare egoism. Prin intermediul lui Cosmin/Mircea, eu vreau să-mi cer scuze pentru lașitatea lor. Cosmin/Mircea nu va rămâne doar cu scuzele în roman. La sfârșitul cărții, se va schimba și se va întoarce la Odesa –- pentru a nu o lăsa singură pe Beatrice, într-un oraș bombardat de ruși. Gestul lui de mare iubire îl va costa viața.
„Ajutorul statului e esențial”
VERIDICA: Mult erotism, mult sex carnal și război care mușcă la propriu carnea. Despre ce ti-e mai ușor să scrii?
Dumitru Crudu: Da, în romanul meu e și mult sex. Cum să vorbești despre dragoste și să nu vorbești și despre sex? Asta era posibil doar în URSS, unde, îmi aduc aminte de o proză scrisă prin anii 60 ai secolului trecut, doi ilegaliști sovietici, nevoiți să doarmă în același pat, într-o locuință conspirativă, au dormit ea în pat și el pe podea, doar ca să nu se atingă unul pe altul. Minciuni. Eu cred că au făcut sex toată noaptea, dar autorul ne-a păcălit. Eu nu vreau să păcălesc cititorul.
VERIDICA: Deseori în romanele tale, dar și în ale altor câtorva colegi de condei transpar personaje ușor recognoscibile din cotidianul literar sau politic. Aici arunci undițe spre o poetă cu care împarți locul de naștere în mod real. E onest in raport cu colegii tăi? Nu te-au strâns la zid unii?
Dumitru Crudu: Dragă Victoria, chiar din capul locului, aș vrea să clarificăm un lucru. Iulia, din romanul meu „Tu și alte femei”, nu are nicio legătură cu Radmila Popovici. Da, scrie și Iulia mea poezii, iar unele dintre ele sunt dedicate Ucrainei, dar nu e Radmila. Confuzia a apărut însă de aici, că Iulia mea scrie o poezie anti‑ războinică și antiputinistă, iar poezii consacrate Ucrainei scrie și Radmila. Neînțelegerea a fost întreținută și de faptul că foarte puține poete au mai publicat asemenea tip de poezie, iar Radmila a publicat chiar și o carte cu titlul „Și eu sunt Ucraina”. Asta nu ar fi putut spune Iulia, dar alte femei din cartea mea, Oksana sau Beatrice. Pe de altă parte, neînțelegerea nu ar fi apărut dacă mai multe poete ar fi compus poeme despre drama poporului ucrainean? De ce nu au făcut‑o? Cum îți explici? Dacă ar fi făcut-o, nu ar fi apărut nici confuzia asta.
VERIDICA: Romanul e deja în curs de apariție în limba franceză? E prin programul național de traducere? În general, în ce măsură scriitorii simt și în ce fel au nevoie de susținerea statului?
Dumitru Crudu: Alte romane de-ale mele apar anul ăsta cu susținerea statului. Sper să apară și acesta. Ajutorul statului e esențial. Mă bucur că fostul ministru Sergiu Prodan a înțeles că, ajutând romanele noastre să apară în Occident, promovăm și imaginea Republicii Moldova în lume.
VERIDICA: Avem un nou ministru al Culturii care nu vine din zona cultural-artistică. E un avantaj pentru oamenii și cultura din Republica Moldova sau sperie această numire?
Dumitru Crudu: Sergiu Prodan a fost cel mai bun ministru al Culturii de după 1990 încoace și i-a lăsat o moștenire foarte frumoasă. Asta contează. Eu cred că actualul minstru va continua cu brio proiectele începute de Sergiu Prodan. Important e că are ce să continue. Niște proiecte admirabile!
