Tamara Cărăuș e cercetătoarea în filosofie care a plonjat adânc în problemele existențiale și esențiale ale oamenilor ce căutau punctul de reper al unei Țări în derivă. Evident, după un sistem prăbușit, haosul oferă alternative, pe care să le intuiești, oportunități pe care trebuie să ai înțelepciunea să le valorifici, libertatea de a fi orice, chiar dacă această libertate a fost grav constrânsă de factorul economic. Oricum, avansa în filosofie într-o lume căreia numai de filosofie nu-i ardea. Un interviu pentru Veridica cu Tamara Cărăuș despre prima ei carte, „tzara mea”, reeditată la o distanță de 25 de ani, la pachet cu „Capcanele identității”, o altă carte care venea să ducă mai departe temele celei dintâi.
Avantajul unei generații se stabilește, la fel, doar prin comparație
VERIDICA: Pentru că ați trăit pe propria piele tot ”dezmățul” sălbaticilor ani ’90, în ce fel v-a ajutat filosofia să le rezistații? Există o formulă de a aborda ”filosofic” timpurile grele?
Tamara Cărăuș: Anii ’90 au fost într-adevăr ani grei și “dezmățați”. Totuși, pentru partea aceasta de lume, anii ’90 vor avea mereu și un anume farmec. În ciuda traumelor și a umilinței – de exemplu, trecerea frauduloasă de la proprietatea colectivă la cea privată - au fost ani în care totul părea posibil. Paradoxal, pentru mine, filosofia a venit la pachet cu „dezmățul” anilor ’90. Sunt, într-un fel, co-substanțiale. Filosofia nu prea poate exista în locuri și regimuri autoritare. Când am aflat, abia în 1992, că există ceva numit filosofie și că e o disciplină care se predă la universitate, mi s-a părut de necrezut: cum să existe o disciplină în care să-ți pui întrebări fără obligația de a găsi un răspuns, să te întrebi despre sensul vieții, despre ce este adevărul, dreptatea, de ce există ceva mai degrabă decât nimic – și toate acestea să poată deveni o facultate și chiar o meserie? Deja în anul academic următor m-am înscris la Facultatea de Filosofie din Chișinău – o facultate proaspăt deschisă! – iar apoi am plecat la București și m-am înscris din nou la facultate, am luat-o de la început. Și acum, uneori, încă mi se pare neverosimil că filosofia există la nivel instituțional – și e un privilegiu că am reușit să rămân în (sau întru) filosofie până acum.
VERIDICA: Vorbiți de generația Dstră care a avut șansa și privilegiul educației adevărate, fără a valorifica pe deplin ”particula de noblețe”. Pe unii din această generație i-am auzit deseori revendicându-se ca o generație de sacrificiu, alții consideră că sunteți generația care a ratat șanse la greu și o a treia parte înclină să creadă că sunt generația care a produs schimbarea, dar s-a lăsat păcălită și furată de vechii nomenclaturiști. La distanță de 20—30 de ani, cum poate fi considerată, totuși, generația Dstră? Care sunt avantajele ei?
Tamara Cărăuș: „Generația noastră” sunt toate trei generații din două motive. Primul depinde de generația la care o raportăm – dacă o raportăm la generațiile anterioare, atunci este o generație salvată; dacă o raportăm la cele care au urmat, atunci este una de sacrificiu. Dacă o raportăm la ambele deodată – și la cea care a precedat-o, și la cea care a urmat-o – pare generația cea mai îndreptățită să afirme că a schimbat ceva, și ar avea și o confirmare, dacă ne-am uita statistic și sociologic la ceea ce s-a realizat. Al doilea motiv pentru care „generația mea” este toate trei la pachet este că unii au fost salvați, alții s-au sacrificat, și au dreptate și cei care cred că au produs schimbarea. Și astfel, noțiunea de generație se dizolvă, pentru că din aceeași cohortă de vârstă, persoane diferite au avut opțiuni diferite.
Avantajul unei generații se stabilește, la fel, doar prin comparație. Si cred că există un avantaj: și anume, faptul că în anii formativi, experiența fondatoare pentru ceea ce am numit eu „generația mea” a fost căderea unei lumi – cea sovietică – și începutul unei lumi noi. Desigur, toate cohortele de vârstă existente în acei ani au trecut prin această experiență, dar pentru cei născuți între 1970 și 1980, căderea vechii lumi a coincis cu anii formativi. Iar tocmai experiențele formative sunt cele care deosebesc o generație de alta. Și nu este un lucru minor să trăiești adolescența și/sau începutul tinereții în vremuri în care o lume se destramă, iar alta încă nu s-a constituit. Ca să parafrazez citatul din Kafka care e mottoul tzarii mele: hăul care s-a căscat între aceste lumi putea fi inspirația noastră.
VERIDICA: Relectura cărții ”tzara mea” v-a relevat o dimensiune pe care nu o bănuiați în momentul scrierii: constatați un discurs elitist, adică vorbeați doar despre cei care au avut privilegiul de a fi școliți la universități România sau Occident, ignorându-i pe cei care au rămas să învețe acasă. Pentru că în ultimul timp s-a ironizat mult pe seama celor școliți la Harvard, Oxford, sau Sorbona, în acest context cum vedeți lucrurile? Cine au mișcat mai mult țara înainte – cei cu școli de elită, sau cei rămași acasă?
Tamara Cărăuș: Toți. Republica Moldova nu mai este ceea ce era acum două sau trei decenii. Nici măcar cea de acum un deceniu. Lucrurile s-au schimbat – prin eforturile tuturor, nu neapărat prin eforturi comune. Și nu doar prin ideile elitelor, ci și prin eforturile celor care au plecat să muncească în străinătate, munci manuale sau de îngrijire – oameni pentru care, trebuie să recunosc, cu părere de rău, nu exista niciun loc în discursul meu de atunci despre generații. Vedeam generația doar prin prisma studiilor în Occident – și acesta era, de fapt, un discurs elitist, care îi excludea pe ceilalți. Acest lucru m-a contrariat la lecturile recente. La acea vreme nu aveam o viziune care să-i includă pe toți. Acum aș avea. Dar nu mai cred în generații.
Referitor la hazul făcut pe seama celor care au studiat la Harvard sau Oxford, trebuie să ne amintim că, pentru o vreme, au existat programe care ofereau posibilitatea de a merge pentru un an de studii la una dintre aceste universități. Mizele instituțiilor care ofereau bursele erau clar formulate: se urmărea instruirea și crearea unor elite care să schime lucrurile în țările de unde erau bursierii. În multe cazuri, acest model chiar a funcționat. Avem, de pildă, un exemplu pozitiv – poate chiar fericit – în persoana președintei Republicii Moldova. Lucrurile s-au schimbat în direcția și în spiritul sugerat de finanțatori, doar că a durat mai mult decât se aștepta până să se vadă roadele. Programele respective au început pe la mijlocul anilor ’90, dar schimbarea a fost lentă. I s-a spus „tranziție” – și a avut loc, fără îndoială, deși nu știm exact unde s-a încheiat. La un moment dat, discursul despre tranziție pur și simplu a dispărut.
VERIDICA: Să vedem cum stăteau lucrurile cu cadrele profesorale. Vorbiți în cartea Dstră despre două posibilități: 1. Dacă ai făcut facultatea în România, ai șansă să accezi instant în avangarda speciei universitare și 2. Cel cu facultatea în România poate fi incomod, așa că e preferabil un absolvent „de-al nostru” cu perspective. E o experiență personală?
Tamara Cărăuș: Atunci când scriam, nu era încă o experiență personală, pentru că eram doctorandă și nu îmi căutasem încă un loc de muncă. Apoi s-a dovedit a fi o experiență personală – am anticipat-o, aș putea spune. Nu am avut niciodată un job în Republica Moldova, cu excepția unor proiecte temporare ale unor ONG-uri. Doar că, peste ani, aveam să constat că „avangarda speciei universitare” nu era în România. Idealizarea României – cartea se referă la experiențele din perioada 1996–2000 – era firească în acel context. Mă raportam atunci la universitățile din România ca la o șansă reală pentru studenții basarabeni. Și era adevărat – ele reprezentau o șansă. Prin acest fapt, deveneau reperul, standardul, criteriul după care îmi evaluam și îmi criticam generația. Însă, în timp, calitatea de reper s-a diminuat probabil din cauză că standardele mele s-au ridicat odată cu fiecare altă universitate cu care am intrat în contact, în afara celor două țări ale mele. Totodată, sfera academică românească are și unele aspecte negative. Numărul imens de teze de doctorat plagiate – așa cum au arătat jurnaliștii de investigație din România – teze pe care au ținut morțiș să le aibă politicieni, generali și colonei din Securitate și Armată, plus alte „specimene” – a aruncat o suspiciune legitimă asupra tuturor doctoratelor, în special asupra celor susținute acum un deceniu sau două. Ce să mai spunem despre Academia Română, unde mișună tot felul de indivizi cu idei bizare și uneori chiar periculoase, mai ales că susțin și politicieni la fel de bizari și de periculoși. Desigur, fără îndoială, există și foarte multe persoane oneste, inteligente și extraordinare în lumea academică românească – oameni conectați pe deplin la viața academică globală. Dar umbra și suspiciunea legate de plagiatele doctorale vor mai persista o vreme.
Conflictul intre generații e o discuție recentă caracteristică modernității
VERIDICA: Acordați o atenție deosebită conflictului între generații. Din ce perspectivă credeți că e important acest conflict? În ce fel stimulează dezvoltarea unei societăți?
Tamara Cărăuș: Acordam atunci, nu mai acord acum. Conflictul intre generații e o discuție recentă caracteristică modernității. Generația ca identitate colectivă socială, sentimentul de „noi” creat prin experiențe comune a apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea, când a început să fie codificată în manifeste și alte discursuri. Conflictul între generații se referă la o situație în care persoanele în vârstă și cele tinere nu se înțeleg din cauza experiențelor, opiniilor, obiceiurilor și comportamentelor diferite. Această lipsă de înțelegere între generații e rezultată din experiențele de viață distincte, iar experiențele sunt modelate de condițiile istorice, și care sunt contingente. Din acest motiv nu există generații și respectiv conflict între generații dacă nu există schimbări in cursul istoriei și care să ducă la experiențe diferite, îndeosebi în anii formativi, după cum am zis mai sus. Totodată, discursul despre generații și conflictele inerente oferă o imagine a istoriei datând din Europa sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX, avansată de intelectuali și regăsită și astăzi atât în studii sociologice, cât și în discursul popular. În această înțelegere a istoriei generațiile sunt interpretate ca actori colectivi, iar succesiunea generațiilor drept motorul principal al istoriei. Popularitatea acestei perspective asupra istoriei presupune un progres – chiar dacă există și discursuri despre generații pierdute sau de sacrificiu, sacrificiul este considerat necesar pentru cursul istoriei. Și aici discuția devine interesantă, căci nu e drept ca unele generații să se sacrifice pentru altele, precum nu e drept ca generațiile prezente să ia decizii care să împovăreze generațiile viitoare, dar discuția noastră ar deveni prea lungă, așa că mă opresc aici.
Marile teorii și narațiuni au ajuns la un capăt și alte narațiuni și teorii le luau locul firesc
VERIDICA: Un alt capitol e dedicat limbajului care construiește/determină realitatea. În ce epocă trăim noi, posesorii acestui amestec febril de limbaje? Câte tipuri de limbaj sau realități descoperiți în acest spațiu? Un individ poate genera un limbaj eterogen sau vorbim in cazul nostru de anumite hotare distincte ale realităților pe care le trăiește/împărtășește individul. Ele produc în ansamblu progres sau dezbină masa generală a țării?
Tamara Cărăuș: Probabil e vorba despre capitolul „Teorii și răzvrătiri”, unde constatam că există teorii clasice și răzvrătiri puse în teorii, cum ar fi cele formulate din perspective post-coloniale, de gen, etc. În „tzara mea” folosesc, aproape la nesfârșit un termen care acum a cam dispărut, postmodernismul, care declara că marile teorii și narațiuni au ajuns la un capăt și alte narațiuni și teorii le luau locul firesc. Toate aceste noi discursuri și teorii erau construite în și prin limbaj, dar care desigur exprimau și realității și perspective ignorate până atunci. S-a făcut dreptate teoretică, ca să zicem așa, și a existat un anume progres, ca mai apoi să se constate o dezbinare – fenomen care s-a produs în lumea întreagă – și lumea a ajuns în epoca post-adevăr. Există păreri că vina pentru epoca post-adevăr ar purta-o avalanșa de teorii din deceniile postmodernismului declarat. Totuși, mai mulți factori au dus la epoca post-adevăr și în primul rând tehnologiile digitale, aparent democratice căci au oferite tuturor mijloace de exprimare, dar în esență nedemocratice pentru că atunci când facem click nu știm care sunt algoritmii și codurile făcute de alții și care ne modelează viața de zi cu zi.
Unii au câștigat într-un mod mai onest decât alții
VERIDICA: ”cel care rămâne și cel care se întoarce. Cearta lor e un fenomen al generației mele și nu puteam s-o evit”. Dstră nici nu v-ați întors, nici nu ați rămas. Ați mers mai departe, oprind în locuri diferite. Formați o a treia specie. Cine și ce a avut de câștigat din opțiunile de drum?
Tamara Cărăuș: Ați surprins cu exactitate traseul meu de „nici întors nici rămas”. Înclin să cred că, în linii mari, fiecare dintre cele două plus una opțiuni a avut de câștigat. Doar că unii au câștigat într-un mod mai onest decât alții. Mă refer la cei care au ales să meargă într-un loc mai mare și mai aglomerat, căci este nevoie de mai multe abilități, mai mult curaj și abnegație ca să intri în competiție cu mulți și încă să fii printre cei selectați, pentru un job, de exemplu. Orașul mai mare dă măsura a ceea ce poți, iar acest fapt îl face ademenitor. Chiar dacă inegalitățile sunt mari — cu cât e mai mare orașul, cu atât sunt mai mari și inegalitățile, — orașele mari continuă să promită. Iar mersul spre marea urbe și rămânerea acolo sunt în continuare văzute ca o depășire a condiției.
VERIDICA: „În Republica Moldova merge și așa” – e o viziune cu rădăcini grele cu care ne împăcăm sau vedeți posibilitatea schimbării?
Tamara Cărăuș: Nu mai știu cu siguranță dacă mai „merge și așa”, dar această viziune încă persistă — am observat-o și la tinerii care absolvă liceul acum – e cealaltă parte a opțiunii de a rămâne și de a construi aici instituții funcționale etc. După cum am spus, lumea mare dă măsura a ceea ce poate omul, iar odată ce confruntarea cu lumea mare nu se produce direct, există un risc ca viziunea de mai sus — „merge și așa”, adică „oricum” — să se instaleze pe nesimțite. Desigur, vom putea spune că aceasta este o opțiune individuală, iar instituțiile trebuie să funcționeze indiferent cine deține funcția. Însă și instituțiile, și legile sunt făcute de oameni, și există riscul ca, odată ce unii spun „merge și așa”, să fie afectate și instituțiile. „Merge și așa” e o jumătate de măsura care, paradoxal, nu e compatibilă cu o societate democratică. Drepturile și libertățile nu sunt vorbe goale, sunt ademenitoare - de aici și atracția continuă a Europei, unde acestea au fost gândite și puse la baza instituiților. Însă în buna funcționare a unei societăți democratice nimic nu este dat o dată pentru totdeauna —drepturile și libertățile pentru toți funcționează atunci când oamenii și instituțiile nu încetează să le afirme iar și iar, fără jumătăți de măsură.
