De cele mai dese ori în spațiul nostru cultural se vorbește în termeni elogioși despre scoala de vioară. Argumentul e numărul deloc mic al celor care dezvoltă o carieră solistică la nivel internațional, sau care ocupă funcția de concertmaistru în orchestre simfonice europene, în condițiile unei concurențe enorme la nivel mondial. Noi însă vom analiza calitatea scolii de pian din Republica Moldova, într-un interviu oferit pentru Veridica de către Vitali Gavrouc, pianist-solist al Filarmonicii Naționale „Serghei Lunchevici”, absolvent al Conservatorului din Moscova și fost deputat în Parlamentul Chișinău.
VERIDICA: Școala de pian ține pasul cu cea de vioară? Pentru că avem această percepție că pianiștii sunt crescuți la liceul „Rahmaninov”, iar violoniștii la liceul „Porumbescu”.
VITALI GAVROUC: Cred că această percepție e prea simplistă și chiar stereotipizată. De fapt, putem menționa și școala de pian de la noi în aceiași termeni superlativi. Bazele ei au fost puse cândva de doi mari profesori: Ludmila Vaverco și Victor Levinzon, care la rândul lor au studiat la renumita școală Stolearski, la nu mai puțin celebra profesoară Berta Reingbald. Printre elevii ei se numărau asemenea titani ai pianului precum Emil Gilels și Svyatoslav Richter. Noi, când eram pici la liceu, ne înghesuiam la concertele catedrei pian, urmăream concertele adesea cu partitura în față și puneam note fiecărui student în caietele de sală. Deci, cei care au pus bazele artei pianistice academice de la noi, au moștenit o tradiție muzicală de invidiat. Dacă e să urmărim „arborele genealogic” din elev în profesor în lanț, ajungem la Beethoven, prin Czerny, Liszt, Moszkowsky, Siloti, cu o sumedenie de ramificații în practic toate capitalele europene. Dar și din profesorii mai tineri, inclusiv cei care activau deja la conservator, putem spune că s-a format o puternică școală de pian, referindu-ne la toate nivelele. Azi sunt tot mai puțini mohicani, din păcate, dar ei au reușit, totuși, să formeze câteva generații.
Tradiția școlilor muzicale de altădată trebuie menținută, dacă ne dorim performanțe
VERIDICA: Prima dată despre acest „arbore genealogic” auzeam de la pianistul nostru Sorin Creciun stabilit de mulți ani la Berlin, care prin profesorii lui din România se trăgea ca pianist din școala franceză, iar prin profesorii săi din Germania ajungea la Liszt. Cât de relevantă mai rămâne azi pentru tine prima profesoară de pian, Tatiana Sviridova?
VITALI GAVROUC: Total relevantă! Cum îmi spunea Natalia Troull, dascălul meu de la conservatorul din Moscova: noi aici doar vă cizelăm. Talentul, muzicalitatea, artistismul, profesionalismul - le aveți de acasă, din anii de liceu. Acolo vă formați ca muzicieni. Și din elevii d-nei Sviridova vreo șapte au ajuns să studieze la conservatoarele „Ceaikovski” din Moscova și „Rimski-Korsakov” din Sankt Petersburg, dacă vorbim de școala rusă. Mulți elevi ulterior au urmat universități europene – la Viena, Paris, Varșovia, în Germania, Italia și nu doar. În general, pianiști de excepție au ieșit atât de la liceul „Rahmaninov”, cât și de la „Porumbescu”. În anii mei de școală, concurența între pianiștii acestor două licee era una acerbă, la fel și între pedagogi - era un număr bunicel de profesori extraordinari care au educat, fiecare din ei, pianiști de calibru. De câțiva ani în joc intră și școlile de artă, în special „Alexei Stârcea” și „Valeri Poleacov”. Tradiția noastră pianistică e un foarte reușit amestec din mai toate școlile de pian. În perioada României Mari, unii profesori s-au format la Conservatorul din București, la Florica Musicescu, fiica lui Gavriil Musicescu. Cineva învățase chiar la Paris, la Nadya Boulanger. Aici s-a cristalizat un caleidoscop de școli și stiluri care din fericire nu a fost anihilat în perioada comunistă, ba din contra, a dat roade incredibile. În muzică există doua tipuri de clasă – cea obișnuită, unde înveți cu colegii tăi de vârstă, dar și clasa de specialitate, pe verticală, care reunește toți elevii unui anumit profesor, indiferent de vârstă. Deci te formezi atât în concurență cu colegii de an, care cântă la orice alt instrument, dar și, posibil cu un impact mai mare - în clasa pe verticală, la concertele sau lecțiile de specialitate, mereu deschise, și de la care poți „fura” meserie. În clasele profesorilor renumiți, de regulă, e rând de doritori pentru a asista la lecții. Am privit nu foarte demult niște înregistrări de arhivă cu examenele elevilor din anii de cândva și m-a prins o nostalgie! Cred că noi azi avem mult de muncit ca să revenim la nivelul de atunci. Poate nici nu la nivelul, cît la atitudinea, diligența, sârguința de altădată. Adică noi trebuie să depunem azi un efort susținut ca sa menținem interesul copiilor pentru a studia muzica la modul serios. Da, privim în viitor la noile tendințe în materie de studiu, dar tradiția școlilor muzicale de altădată trebuie menținută, dacă ne dorim performanțe remarcabile. E o sarcină care ne revine nouă, generației tinerilor profesori. E răspândit și acest mit, care ar trebui să dispară – precum că profesia de muzician academic este condamnată la sărăcie. Nu e așa. Competența autentică este remunerată financiar pe măsură, atât în domeniul interpretativ, cât și în pedagogie, compoziție, arte plastice, teatru. Doar că acest nivel de performanță necesită - din fragedă copilărie - multă muncă, răbdare și disciplină constantă.
VERIDICA: Poate s-ar cere să le dăm numele celor cu performanțe reale care s-au format în școala noastră de pian?
VITALI GAVROUC: Ludmila Vaverco și Victor Levinzon, pe care i-am menționat, nu au fost doar profesori, ei au avut și cariere solistice. Printre alte nume importante i-aș putea numi pe Serghei Covalenco, Ghita Strahilevici, Alexander Paley sau marele Oleg Maisenberg, care a învățat pianul la Chișinău la școala muzicală Eugen Coca, apoi la Conservatorul Gavriil Musicescu, fiind unul din primii absolvenți ai Ludmilei Vaverco, ulterior, după conservatorul din Moscova, stabilit în Austria. De fapt, din fiecare generație au ieșit câțiva pianiști remarcabili, aș putea continua lista la nesfârșit, ca să mă opresc la cea mai tânără reprezentantă – Martina Meola. Și aici vorbim în special de soliști - în mare parte aceste nume devin mai cunoscute publicului. Mulți însă devin maeștri de concert, formidabili, sau aleg formatul muzicii de cameră, sau îmbrățișează pedagogia. Contează enorm începuturile - anume atunci ți se sculptează imaginea de muzician, viziunea, felul în care mânuiești sunetul („touche-ul”), și aceste aspecte variază în funcție de profesor, anturaj și mulți alți factori.
VERIDICA: Tu ai fost bun din start, sau a fost nevoie de mult timp și efort ca să devii cine ești astăzi?
VITALI GAVROUC: La profesoara mea am ajuns la vârsta de zece ani. Sub aspect pur profesional, nu-mi amintesc prea multe despre primii ani de studii în care m-am perindat prin mai multe școli - de exemplu nu țin minte cum mi-a fost pusă poziția mâinilor. Aveam mâinile nu prea dibace, „cârlionțate”. Puteam cânta orice game, în orice tonalități, dar cu niște digitații absolut fantastice, ad-hoc, care-mi trăsneau prin cap. Doamna Sviridova când m-a văzut așa, și-a pus mâinile în cap și nu prea știa ce să facă cu mine. Eram parcă un copil talentat, dar cu o poziție a mâinilor dincolo de orice regulă. A ales să mă corecteze din mers, fără a impune radical schimbarea poziției și fără o revenire la repertoriul elementar, absolut plictisitor pentru etapa la care eram. Disciplinarea degetelor e totuși o chestiune extrem de importantă. În ordinea priorităților urma înțelegerea muzicii ca formă, sintaxă, complexitate. Eu am început să prind filosofia muzicii cu adevărat foarte târziu, abia prin clasa a 11-a. Tehnic - eram impecabil, în rest - mereu mă întrebam ce vrea profesoara de la mine cu toate adnotațiile ei? Ce să mai fac, dacă deja cânt corect fiecare notă, nuanță, ritm. Ea îmi explica și cerea niște lucruri pe care nu le înțelegeam. De fapt, nu pătrundeam anumite nuanțe tocmai pentru că aveam instrumente de proastă calitate, care nu corespundeau cerințelor și nu aveai cum simți anumite particularități. Profa mea a mers mai mulți ani la rând la concursul Ceaikovski de la Moscova unde pianiști din toată lumea cântau la piane excelente. Ea deprindea tehnici, stiluri, diverse subtilități, maniere ale multor profesori, de la care încerca să le preia și să le implementeze aici, în Moldova. Avea o abordare complexă asupra întregului proces de formare a unui muzician. Niciunul din noi nu avea același program, pe fiecare îl modela în funcție de abilități, caracter, personalitate. Doar că noi aveam piane de o calitate execrabilă, și oricât insistai să scoți un anumit sunet din el, nu aveai cum. Din „lemne”, cum numeam noi pianele noastre, nu puteai scoate un legato sănătos, un piano decent, nu puteai obține intensitatea unei fraze în creștere.
Uneori, când mă plictiseam de game, îmi puneam deasupra notelor o carte
VERIDICA: Care era relația voastră cu studiile care sunt obligatorii: nu mereu cele mai frumoase și plăcute ca linie melodica, dar care îți pun la punct tehnica?
VITALI GAVROUC: Eu, care inițial aveam probleme cu motorica, îmi plăcea ori ba, trebuia să exersez necontenit aceste studii. Plus preludiile, fugile care-ți antrenează disciplina degetelor - a propos, ele există și în programul concursurilor internaționale. Bine, sunt și studii mai plăcute auzului. Dacă excelezi, destul de devreme începi studiile lui Chopin, Liszt sau Rahmaninov. Evident, profesoara încerca se ne aleagă un repertoriu care să ne placă. Spre exemplu, o sonată de Beethoven nu e neapărat agreată de copii. Pentru că ai de uniformizat pasaje, ai de alergat de-a binelea pe clapele pianului. E muncă. Uneori, când mă plictiseam și oboseam de game și studii, îmi puneam deasupra notelor o carte - dintr-o parte arăta că studiez, dar de fapt citeam Robinson Crusoe sau Contele Monte-Cristo. Abia acum, când am început să predau, îmi dau seama cât de greu e să alegi repertoriul potrivit. Unul aude foarte bine polifonia, altul are digitație bună, altuia, cu anumite carențe, trebuie să-i alegi repertoriu care să-l ajute să le depășească.
VERIDICA: Deci ai și experiența de domn profesor...
VITALI GAVROUC: Mă simt un pic mai distanțat de pedagogia clasică - în primul rând pentru că am prea puțină răbdare pentru a lucra cu cei mici, trebuie să ai o psihologie aparte pentru asta. Dar îmi place foarte mult să-i ajut să găsească cheia înțelegerii anumitor lucrări complexe pe elevii mai avansați sau pe studenți. Mă văd mai potrivit pentru master-clasuri sau în calitate de consultant. Împărtășirea experienței mi se pare o obligație a artiștilor, iar unul din aspectele pe care insist e felul cum exersezi acasă, adică lucrul individual, fără pedagog - un aspect adesea neglijat. Cum începi lucrul, care sunt detaliile cheie atunci când nu ai alături ochii și urechile atente ale dascălului. Pentru că lucrul individual îți ia zilnic 5-6, uneori și 8 ore. Întrebarea e cum obții disciplina, înțelegerea exercițiului și în consecință – independența și libertatea artistică.
Acum am libertatea să exersez la ore mai umane, îmi permit să mă implic în diverse proiecte muzicale
VERIDICA: Mai nou, ești angajat pe post de solist la Filarmonica Națională. Asta după patru ani în care ai deținut un mandat de deputat. Fiind în funcție publică, ce ai înțeles despre atitudinea statului în raport cu oamenii de cultură, instituțiile, dar și cultura muzicală în sine?
VITALI GAVROUC: În fond, statul suntem noi. Comunitatea muzicală în sine are puterea de a-și decide parcursul. Indiferent de culoarea guvernărilor, ele devin tot mai atente la procesele artistice. Și situația aceasta a devenit mult mai evidentă în perioada pandemiei, când „consumul” (să-i spunem așa) artei a rămas unica bucurie și un adevărat deliciu al oamenilor somați să stea închiși între patru pereți. Pandemia a schimbat atitudinea față de artă la nivel mondial, dar și la noi am observat o prezență mult mai mare a publicului în sălile de spectacol și concerte. Personal, am revenit în albia mea firească, la viața de artist care e mult mai generoasă în stări, în ritm, care are o altă dinamică, unde te poți lăsa dominat de sublim, sau căutări, unde aceleași note pot genera stări diverse, în funcție de tușeu, dispoziție, context. În cei patru ani de mandat trebuia să exersez nopțile ca să rămân în formă. Acum am libertatea să exersez la ore mai umane, îmi permit să mă implic în diverse proiecte muzicale. Asta ca să nu menționez studiile la dirijat simfonic, cărora reușesc să mă dedic plenar! Dacă ne referim la plăcerea de a fi artist, recent am admirat calitatea instrumentelor orchestrei simfonice din Iași, dar și bucuria vizibila cu care cântă muzicienii în scenă. Și mă gândeam la posibilitățile noastre mult mai modeste de a oferi instrumente performante orchestrelor, infrastructură, săli, condiții și salarii competitive. Există o tendință de creștere a salariilor în artă, dar starea de lucruri comparativ cu alte domenii încă lasă de dorit.
VERIDICA: Salariile pentru muzicieni, soliști, artiști ai baletului, actori la noi în general pot fi calificate drept o rușine națională. Sunt oameni care și-au sacrificat copilăria pentru a face performanțe…
VITALI GAVROUC: Vorbim aici de o inechitate socială, când salariile pentru anumite meserii, care nu necesită o pregătire serioasă sau studii superioare, sunt de câteva ori mai mari decât ale unui muzician, pregătirea căruia durează zeci de ani și solicită un parcurs constant. E un efort pe care anume societatea trebuie să-l conștientizeze. Deocamdată, artistul în Republica Moldova încă nu e aclamat după merit. Nici ca statut, nici financiar, având în vedere raportul efort/timp versus remunerarea. Mulți sunt nevoiți să activeze la câteva posturi, să accepte diverse alte oportunități de câștig. Și când te gândești câți muzicieni din țara noastră au ajuns să fie concertmaiștri în marile orchestre europene, sau șefi de partidă. E impresionant!
VERIDICA: Dincolo de postul de solist, mai ești și student la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău, studiezi dirijat simfonic și de operă. O carieră solistică ți se pare prea puțin?
VITALI GAVROUC: Muzica nu se oprește la un anumit punct. Ea presupune evoluție și căutare continuă. Să dirijez poate nu a fost un vis din copilărie, însă orchestra îmi părea mereu cel mai frumos instrument, cu siguranță mai frumos decât pianul, pentru că le include pe toate, iar diversitatea limbajului este pur și simplu infinită! Compozitorii preferați erau dintotdeauna anume marii simfoniști - Mahler, Bruckner, Stravinsky, Debussy, Ravel, Rahmaninov, Ceaikovski, Prokofiev, Puccini, Șostakovici. Înainte de războiul din Ucraina intrasem la facultatea de dirijat la Conservatorul din Moscova, însă această epocă s-a terminat abrupt și a rămas în istorie. Revenit acasă, am tot pus idei în sertar timp de patru ani și acum în sfârșit le pot realiza.
VERIDICA: Presupun că în cariera ta ai lucrat cu dirijori mulți și diferiți. Ce înseamnă pentru tine un bun dirijor?
VITALI GAVROUC: Chiar am avut norocul să observ îndeaproape arta unor mari dirijori, precum Rojdestvenski, Yurovsky, Pletnev, Rattle. Un dirijor adevărat este cineva care inspiră, prin gesturi adesea microscopice, neobservate, filigran calculate - zeci sau sute de oameni să simtă instantaneu ceva și să transmită asta publicului - și probabil asta m-a fascinat mereu cel mai mult. Este cineva care se impune, inexplicabil, prin carisma sa, prin psihologia sa în fața atât a muzicienilor, cât și a publicului. Posibil este și un tip de putere, dar care se exercită natural și de la sine, nu se impune și nu se alege. Când în încăpere intră un dirijor, acest lucru nu poate rămâne neobservat, imediat centrul atenției se mută spre el. Un bun dirijor înseamnă și foarte multă muncă, studiu permanent, exigență colosală.
VERIDICA: În Moldova îi avem suficienți? Pentru ca o orchestră să rămână în tonus, cât de des ar trebui să aibă în față un alt dirijor?
VITALI GAVROUC: Este o meserie în care nu cred că undeva vreodată vor fi suficienți dirijori (rectific - buni!). Pregătirea necesită atâta complexitate, încât puțini aspiranți ajung să îmbrățișeze profesia, indiscutabil cea din topul ierarhic a tuturor activitățilot artistice. Iar pentru o orchestră - ca să rămână în tonus - este necesar în primul rând să ajungă la acel nivel de calitate. Iar pentru asta trebuie să aibă un dirijor foarte bun care să muncească zilnic cu orchestra, să-i făurească amprenta sonoră, stilul, să îndrume muzicienii, să le explice, să obțină de la ei idealul pe care îl aude, să-i îmbogățească cu cunoștințe specifice fiecărui instrument în parte. Și așa o orchestră devine pregătită să dialogheze cu oricare alt dirijor, cu orice ocazie, în orice proiect, iar asemenea colaborări nu fac decât să perfecționeze colectivul în continuare.
VERIDICA: Cât timp crezi că-ți va lua până vei ajunge și în acest domeniu un nume de referință?
VITALI GAVROUC: Cum spunea un dirijor celebru, nici la 80 de ani nu reușești să devii un dirijor ca lumea. Mă bucur că am posibilitatea de a învăța minunata artă dirijorală de la maestrul Gheorghe Mustea, și cu siguranță studiile vor dura ani și ani de zile - întâi în cadrul Academiei, ulterior în diverse formate artistice, colaborări. Am deja experiența de a conduce o orchestră, voi persevera să am încrederea deplină în forțele proprii pentru a prelua orice orchestră. Altfel spus, trebuie să fii oricând gata, și atunci cariera va depinde nu numai de oportunități, dar în special de valoarea dirijorului, de profunzimea concepțiilor sale și rezultatul pe care îl obține de la orchestră. Marii dirijori au capacitatea de a transforma orice orchestră într-un colectiv redutabil, deci eu sper să ajung la acele culmi. Și ce-mi place cel mai mult în calea unui artist - învățăm toată viața și nicio zi nu se repetă!
