După un atac fulgerător al rebelilor sirieni, dictatorul Bashar al-Assad a pierdut puterea, părăsind Siria în mare grabă și fugind la Moscova. Regimul lui Assad s-a prăbușit în doar două săptămâni. Bashar al-Assad a condus Siria timp de 24 de ani. Înainte de el statul sirian a fost condus, timp de 29 de ani, de către tatăl său – Hafez al-Assad. Căderea regimului Assad a pus capăt „primăverii arabe”, care a început mai bine de 10 ani în urmă. În același timp, fuga lui Assad este rezultatul faptului că influența Rusiei în calitate de actor internațional s-a redus considerabil.
Prezența Rusiei în Orientul Mijlociu
Siria, sau Republica Arabă Siriană, a devenit stat independent după cel de-al doilea război mondial, în anul 1946. Uniunea Sovietică a susținut independența Siriei încă din anul 1944, când Damascul încercă să se elibereze de protectoratul colonial francez. Din anul 1946 până în 1971 viața politică din Siria a fost una instabilă și s-a caracterizat prin mai multe lovituri de stat. În martie 1971, Hafez al-Assad, militar de carieră, s-a declarat președinte al Siriei pe care a condus-o până când a murit, în anul 2000.
Statul sirian, de la bun început, a fost implicat în războaiele purtate de către țările arabe contra statului Israel, apărut după războiul doi mondial. În conflictul (războaiele) de durată dintre lumea arabă și Israel, Uniunea Sovietică a fost de partea statelor arabe. Siria a fost unul din statele din regiune cu care URSS a avut cele mai intense relații. Uniunea Sovietică a început să livreze arme Siriei încă din anii ’50 ai secolului trecut. Către anul 1991, când s-a destrămat URSS, armata siriană era dotată în proporție de 94% cu arme de producție sovietică, suma cheltuită de Siria pentru armamentul sovietic fiind de peste 26 miliarde de dolari.
Hafez al-Assad a dezvoltat o relație strânsă cu Uniunea Sovietică. Fiind un militant activ contra Israelului, al-Assad a făcut tot posibilul ca influența URSS în Orientul Mijlociu să crească. La scurt timp după venirea lui la putere, Uniunea Sovietică a înființat în 1971 baza navală de la Tartus. După criza din anii ’90, relațiile ruso-siriene în domeniul militar au fost din nou reluate, de această dată de Bashar al-Assad, care a devenit un aliat fidel al liderului rus, Vladimir Putin. În august 2008, al-Assad a susținut invazia rusă în Georgia, iar în martie 2014 a sprijinit Rusia la Adunarea Generală a ONU în ceea ce privește anexarea ilegală a peninsulei Crimeea.
În schimb, Putin la susținut pe Bashar al-Assad în războiul civil dus împotriva opoziției siriene și contra grupărilor teroriste ale Statul Islamic, care a izbucnit în Siria ca și consecință a „primăverii arabe” din anul 2011. Intervenția Rusiei (ajutată de Iran și gruparea Hezbollah) în anul 2015 a inversat mersul războiului în favoarea lui Assad. Putin l-a ajutat pe Bashar al-Assad să se mențină la putere prin trimiterea navelor și avioanelor de război, instructorilor militari și a mercenarilor de la Wagner. Pentru suportul acordat, Assad i-a permis Rusiei să-și reconstruiască bază navală din Tartus, care exista încă din perioada sovietică, și să deschidă o baza aeriană Khmeimim, în regiunea Latakia.
Pentru Rusia, baza navală de Tartus este (sau poate că a fost?) o modalitate de a-și exercita puterea navală și influența politică în Orientul Mijlociu. Această baza navală este extrem de importantă și pentru susținerea intereselor Rusiei în Africa. În anul 2017, Moscova și Damascul au semnat un acord privind utilizarea bazelor din Tartus și Khmeimim pentru o perioadă de 49 de ani – până în 2066. Înlăturarea lui Bashar al-Assad ridică semne de întrebare privind viitorul celor două baze militare pe care Rusia le deține în Siria.
Influența internațională a Rusiei este în scădere
Căderea regimului Assad în Siria este o chestie foarte sensibilă pentru Moscova. Spre deosebire de alți dictatori – Zine el-Abidine Ben Ali, Hosni Mubarak și Muammar al-Gaddafi – Bashar al-Assad s-a menținut la putere cu ajutorul forțelor din exterior, de aceea căderea sa nu înseamnă doar prăbușirea unui autocrat, dar și schimbarea balanței de forțe în regiunea Orientului Mijlociu. Assad a căzut după ce Rusia, împreună cu Iranul, împotriva voinței statelor occidentale, l-a ajutat să-și păstreze puterea. Căderea „întârziată” a lui Assad atestă slăbirea Rusiei și a Iranului și pierderea pozițiilor acestora în regiune. Și, dimpotrivă, a întărit pozițiile Turciei care a susținut noua conducere a Siriei – alianța islamistă „Haiat Tahrir al-Sham” în frunte cu Abu Muhammad al-Golani.
Rusia a pierdut în câteva zile în Siria ceea ce cucerise și păstrase pentru regimul Assad timp de mai mulți ani. Puterea aparentă a regimului lui Assad s-a prăbușit rapid, reliefând cât de fragilă și lipsită de consistență a fost influența Rusiei în zona Orientului Mijlociu. Operațiunea siriană a fost cea mai mare realizare militar-politică la nivel internațional în afara spațiului sovietic realizată de Rusia lui Putin. Dar succesul internațional al Moscovei s-a dovedit a fi unul butaforic.
Pe lângă triumfalismul propagandistic militar, operațiunea din Siria din anul 2015 a fost și o mișcare de ordin diplomatic a Rusiei. Trimițând trupele în Siria, Putin și-a pus scopul să atingă trei obiective: 1) să iasă din izolarea post-Crimeea la nivel internațional; 2) să-și întoarcă influența în Orientul Mijlociu pe care Moscova a pierdut-o după prăbușirea URSS; 3) să readucă Rusia la mesele la care se discută cele mai importante probleme internaționale. În plus, prin intervenția în Siria, Rusia revenea retoric la rolul său tradițional de protector al creștinilor din Orient, pe care statele occidentale încearcă să-i protejeze în mod neconfesional prin promovarea respectării drepturilor omului în regiune.
Sprijinul acordat regimului lui Assad a apropiat ca niciodată Rusia de Iran, punând-o periodic în conflict cu Turcia lui Recep Tayyip Erdoğan. Însă odată cu intervenția brutală a Rusiei în Ucraina, la 24 februarie 2022, Putin a trebuit să meargă la tot mai multe cedări în fața lui Erdoğan, chiar să accepte și umilințe de ordin personal (cum ar fi întârzierea cu 50 de secunde la întâlnirea din iulie 2022 care a avut loc la Teheran). De la începutul războiului în Ucraina, Rusia a pierdut tot mai mult „teren geopolitic” în fața Turciei. În anul 2023, Rusia a suferit un eșec usturător în regiunea Nagorno-Karabah, știindu-se foarte bine ce suport a acordat Moscova Armeniei și cum a susținut Ankara Azerbaidjanul.
Concluzii
Războiul declanșat de Rusia în Ucraina în anul 2022 a dus la localizarea („ucrainizarea”) politicii externe ruse, reducând-o în limitele spațiului postsovietic. Pornind războiul în Ucraina ca urmare a frustrării că Rusia nu are capacitatea de influența deciziile importante la nivel internațional, Putin și-a dorit să readucă Moscova la „masa discuțiilor” unde se decid problemele globale. Rezultatul a fost exact invers. Pe lângă faptul că a devenit „vasalul internațional” al Chinei, Rusia a pierdut usturător pe linia disputei geopolitice istorice cu Turcia – mai întâi, în Karabahul de Munte, și recent, în Siria. Reacția anemică a Rusiei în a-și susține aliații în ambele cazuri atestă incapacitatea Kremlinului de a riposta. Acum Rusia joaca „singura carte” geopolitică care i-a rămas – spațiul post-sovietic. De aici, și ferocitatea cu care acționează armata rusă în Ucraina în eventualitatea negocierii unei păci (eventual acord de încetare a focului) și creșterea intensității ofensive hibride în Georgia și Republica Moldova.
