Spre deosebire de panourile publicitare care anunțau într-un timp Chișinăul drept cel mai frumos oraș din lume, literatura autohtonă e mai nemiloasă cu orașul. „Ch-ău oraș de cîmpie pleoștit ca o balegă-n drum” scrie Emilian Galaicu-Păun în poemul său, Ch-ău. În romanul Dama de cupă, de Iulian Ciocan, naratorul a „văzut în vis pieirea Chişinăului”, dintr-o groapă, simbol al corupției, care se tot lărgește și înghite toate casele. Însă, dincolo de insulte, e multă viață care se întâmplă în parcurile, curțile, cafenelele, cantinele, bibliotecile sau piețele orașului, consemnată în paginile literaturii noastre. De apartamentele sau casele private nici nu mai vorbim.
În septembrie, la invitația Hărții literare, proiect care a mai cartografiat istoria literară a Bucureștiului, Brașovului, Iașiului și Timișoarei, am realizat un tur literar al orașului, încadrat între două povești despre două orfane: Aglaia, protagonista care dă și titlul romanului omonim, anonim, din secolul XIX și Lastocika, din Grădina de sticlă, de Tatiana Țîbuleac, roman câștigător al premiului UE pentru literatură. Ofer mai jos itinerarul pentru cei care vor să ne calce pe urme și să vadă cum învie orașul în literatură.
Grădina publică
Am început în Grădina Publică, de la Aglaia, un roman anonim din secolul XIX, în care parcul e menționat de pe prima pagină. Cartea a fost publicată abia în anii 90, după ce istoricul Ion Varta a găsit manuscrisul în limba română, scris cu grafie latină, în arhivele de la Moscova ale Consulatului de la București. E o poveste moralizatoare, comparabilă cu alte romane ale vremii, despre o fetiță din Iași care își pierde părinții și e adoptată de un unchi din Chișinău numit Mîrșăvesco, interesat doar de averea ei. Din volum, am reținut unul dintre cele mai haioase „complimente”: „arăta ca o momiță cu o pearjă-n gură”.
Parcul a fost plantat în 1818-1835. Gardul inițial de nuiele a fost înlocuit de unul de lemn, de piatră și în cele din urmă de cel de fontă, realizat de arhitectul Alexander Bernardazzi, căruia îi datorăm mult din ceea ce constituie stilul capitalei.
Cel mai vechi monument al orașului, statuia lui Pușkin, a fost instalat în 1885, cam în aceeași perioadă în care a fost scris acest roman. Pușkin, în exil în 1820-3 în Chișinău, n-a fost prea generos cu orașul, scriind, de exemplu, că e mai rău decât Sodoma, pentru că e murdar, nu are femei frumoase disponibile sau librari.
Tot în Grădina publică au fost instalate primele 12 monumente ale Aleii Clasicilor în 1958, la inițiativa scriitorului Andrei Lupan. Proiectul era parte din lupta de putere dintre scriitorii din stânga Nistrului, care optau pentru o „moldovenească” mai arhaică și mai rusificată, și cei din dreapta Nistrului, care militau pentru o „moldovenească” mai românizată.
Aici, în anii 80, s-au ținut primele întâlniri ale cenaclului Mateevici, de unde a originat Mișcarea de Eliberare Națională. După decenii de cenzură, la acest cenaclu în aer liber, se vorbea despre foamete, deportări, identitate, se citeau și se cântau poezii și cântece patriotice. În anii 90-2000, au mai fost instalate celelalte 16 busturi pe care le vedem până în prezent. În ultimii ani, au apărut mai multe inițiative în spațiul public pentru a adăuga și busturi ale unor scriitoare pe alee. Magda Isanos sau Hortensia Papadat-Bengescu sunt unele nume care au fost vehiculate, alături de scriitoare care au fost în inima Mișcării de Eliberare Națională, precum Leonida Lari sau Lidia Istrati.
Odată, și monumentul voievodului Ștefan cel Mare a stat în interiorul parcului. Aflăm istoria acestuia din romanul Daphnia de Dumitra Râșnoveanu:
„La statuie nu e doar loc de mariaj, ci și de protest. Statuia, ieșită din mâinile sculptorului Alexandru Plămădeală în 1928, a protestat ea însăși de câteva ori în decursul aburit și tulbure al istoriei celor peste șaizeci de ani în care a fost plimbată între Chișinău și Vaslui (în 1940, după ultimatumul sovietic dat României), Chișinău (în august 1942, statuia este reinstalată în fața Arcului de Triumf) și Craiova (în 1944, din nou este evacuată), și iar Chișinău (în 1945, revine ca un bun al URSS). În 1972, Ștefan cel incomod, plămădit din bronzul topit al șase dintre tunurile otomane capturate în timpul Războiului de Independență (1877-1878), se mută 18 metri mai în interiorul parcului, revenind abia în 1990 pe locul unde îl regăsesc acum…”
Tot în Grădina publică încă mai e în picioare Guguță, una dintre cele trei cafenele în care veneau artiștii și intelectualii anilor 80, numită în cinstea personajului lui Spiridon Vangheli, cu imagini murale de pictorul Igor Vieru.
„Uitându-mă la el, mi-am adus aminte cum Serj – un hojmălău foarte agresiv și obraznic – a încetat să se mai ia de mine după ce m-a văzut într-o zi bând o cafea cu Terebnea (personaj bazat pe poetul Eugen Cioclea, n.a.) la o masă de la „Moldova” și asta se întâmpla prin ’88, la câteva săptămâni după ce-l cunoscusem, când numele lui pe atunci era pe buzele tuturor celor care mergeau la ședințele cenaclului Mateevici sau frecventau cafenelele „Moldova”, „Guguță” și „Fulgușor”. (Margareta noastră, de Dumitru Crudu)
Biblioteca Națională
„S-a schimbat alfabetul. S-au deschis granițele. Pentru prima dată după Al Doilea Război Mondial, timp de două zile, oamenii au putut trece frontiera de pe Prut fără acte. S-au îmbrățișat, au plâns, au aruncat flori pe râu de pe ambele maluri. Am devenit țară independentă. A căzut Imperiul. Cozile la Biblioteca Națională creșteau, pline de cei dornici să citească volume în alfabet latin. Pe urmă, doar studenții și cercetătorii o să mai apară.” (Aicea-i și raiul, și iadul, de Paula Erizanu)
„De fiecare dată când îl scot pe Haim în oraș, mă gândesc la tata. La tata tânăr și în putere, la tata în cămașa lui galbenă licărind printre castanii din Chișinău, la tatăl meu frumos mort. Nu cred că ar fi mulțumit acum de mine și de ceea ce am ajuns să fac pe aici, dar nici el n-a mulțumit pe nimeni cât a trăit, așa că suntem pe zero. Oricum, înainte să moară, obținusem acel contract la AFP, și el s-a bucurat. Când l-am sunat să-i spun că voi lucra „cu fotografia” la cea mai mare agenție de presă din Franța, am auzit cum vocea i-a înviat. Până seara fusese deja la Biblioteca Națională, unde a studiat un teanc de albume și antologii. „Notează-ți chiar acum niște nume”, striga el la telefon și-mi dicta repede, cu greșeli, temându-se, ca de obicei, să nu cheltuim banii. Pe atunci, nu erau tehnicării ca azi. Ca să sun acasă, trebuia să cheltui bani. Nu mulți, dar nici puțini, mai ales că nu-i aveam. „Mila, tu scrii sau ce faci acolo? An-sel Adams, Ro-bert Capa, Lanj Doroti, cred că se scrie altfel decât se aude, va trebui să cauți. Tu însă trebuie să începi neapărat cu Henri Car-ti-er-Bresson, părintele fotojurnalismului francez, mă auzi?” „Bine, tată. Bine, tată.” „Mila, tu ai acolo vreo bibliotecă pe aproape, sau doar magazine?” (Când ești fericit, lovește primul, de Tatiana Țîbuleac)
Cafeneaua Délice d’Ange
„Acum nu ar putea spune cine a propus primul să meargă la Délice d’Ange; cert este că la cea de-a doua sau a treia întîlnire aveau deja măsuţa lor, la geam, despărţită printr-o draperie bej de-o alta, și ea pentru trei persoane, din capătul de sală destinat familiilor cu copii mici. Au atîta să-și povestească, din vieţile lor petrecute alături de altcineva, care și pe unde o fi apucat, încît riscă să nu treacă niciodată la fapte; e suficient însă să se retragă-n tăcere, ca două trupuri expuse brusc în toată goliciunea lor de după păcat.” (Times New Roman, de Emilian Galaicu-Păun)
„Vreau să-ţi citesc gîndurile…”, zice bărbatul între două vîrste, luîndu-i ceașca din mînă și ducîndu-și-o la gură, ca pentru a marca trecerea de la ceremonia ceaiului la – dar pentru asta ar trebui s-o dea pe cerc mai departe; or, la Délice d’Ange, mesele nu comunică între ele, iar la o privire atentă, uneori, nici comesenii – Banchetul lui Platon, și acesta pe sfîrșite.” (Times New Roman, de Emilian Galaicu-Păun)
„Pe lângă toate acestea, Inga a descoperit un flirt dintre mine și Ileana, fapt care stârnit scandal în căsnicia noastră. „O vezi ca pe o fecioară sfântă”, mi-a spus soția la Délice D’Ange.” (Idolii inimii, de Alexandru Bordian)
„Cam de aici se trag angoasele mele și încarcerarea mea. Iată de ce în jurul meu apar doar „fiice”. Femeile fără tați mă simt. Sunt de partea lor. Împreună cu ele râdem de bărbații care nu pot fi apărători; râdem de băieții care nu pot fi generoși. Inga știa despre tovărășiile mele, tăcea, iar în după-amiaza aceea la Délice D’Ange, a erupt: „Uită-te la tine, Alex, ai deja un mers de curvar”.(Idolii inimii, de Alexandru Bordian)
„Când tata a bătut în ușă, i-am deschis cu fața mohorâtă, iar el mi-a întins o mână flască. Livicu și mama așteptau să vadă cum se va petrece întâlnirea.
Am comandat clătite cu carne, clătite cu cartofi, brânzoaice de la Délice D’Ange și le-am așezat în farfurii pe masă. Am adăugat miere și dulceață de căpșuni pentru brânzoaice; dar și smântână pentru clătite. Făceam sandvișuri cu somon, tăiam pâine proaspătă, fierbeam cafea, iar ei mă urmăreau în tăcere. Așteptau să sparg gheața. Dar eu continuam să pun pe masă. Am scos olive verzi din frigider, am tăiat în felii cașcaval Tomme des Pyrénées, am decojit mandarine, am turnat cafea în căni și, spontan, mama a spus că a murit câinele lor, bătrân de șaisprezece ani. Tata s-a grăbit să o completeze că a murit în libertate.” (Idolii inimii, de Alexandru Bordian)
„M-am întâlnit cu Inga la Délice D’Ange, am luat două espresso cu lapte și niciunul nu scoteam o vorbă. Disperat de caznele mele, i-am spus că am început să mă rog, dar Inga nu găsea ce să-mi răspundă. După un sfert de oră mi-a zis: „Alex, zece ani mi-ai tot vorbit că nu există Dumnezeu, iar acum îmi spui că te rogi”. Și-a băut cafeaua și, epuizată de zelul meu, mi-a spus: „În fiecare zi parcă o iei de la început”. (Idolii inimii, de Alexandru Bordian)
Palatul Național
„Să încerc acum să-mi asum experiența trăită: în ziua de 14 noiembrie 1988, am stat la coadă la casele Palatului Național și în jurul Palatului Național (care se numea încă „Octombrie”). Sosisem dis-de-dimineață, din provincie, știam, eram la curent că se vor pune în vânzare biletele pentru întâlnirea cu scriitorul Ion Druță. Am stat la o coadă măreață, structurată câte vreo 7-8 persoane în primul rând, 7-8 în al doilea, și tot așa, o coadă de forma unui patrulater în mișcare. La un moment dat, s-a anunțat că s-au terminat biletele. Dar unii din cei ce stăteau la coadă erau informați că nu s-au terminat, ci nu vor să le vândă pe toate ca să fie sala goală. Și s-a creat un fel de protest cerând să ni se vândă toate biletele disponibile. Se tot zvonea că se va vinde o nouă tranșă la alt colț al palatului, ba la celălalt. Și am tot umblat așa să prindem locul și momentul vânzării. Spre seară chiar s-au mai pus bilete în vânzare, și am reușit să cumpăr și eu două, deși venisem să cumpăr pentru mai mulți colegi din comitetul comsomolist și deopotrivă din comitetul sindical al școlii. Era luni, zi de școală, dar eu nu fugisem de la școală, ci fusesem împuternicită de ambele comitete să merg să cumpăr bilete. Și a trebuit să aleg doar o persoană căreia să îi dau prețiosul bilet. (Și am dat biletul unei anume persoane, fremătând de emoții a căror descriere nu ar încăpea într-o prefață.)
Statul la coadă a creat solidarități de o zi, dar autentice și mișcătoare, încât peste ani, trecând prin acele locuri, îmi aminteam ziua cumpărării biletelor și deloc ce s-a spus pe scenă în seara evenimentului. Și în ziua în care eu stăteam la coadă pentru evenimentul întâlnirii cu „maestrul”, a decedat tatăl meu. Am fost anunțată a doua zi dimineață, la prima oră, care era ora de pregătire militară. Și cum stăteam toți în poziție de drepți, o rudă de-a mea se apropie de instructorul militar și aud numele-mi pronunțându-se militărește: „Carauș, ieși din stroi! A murit tata tău!…” O veste care poate fi transmisă, iată, și așa, deci oricum. Înmormântarea a fost în ziua de 17 noiembrie, în seara căreia aveam eu bilet la eveniment. Nu am putut să nu merg… Peste ani, nu am putut nici să povestesc așa cum a fost… Se vede că a fost prea greu să admit că eu fusesem rătăcita mișcării de renaștere națională, „nutrind” în mine sentimente pe care unii le trăiseră în mișcările de eliberare națională cu 100 de ani în urmă, iar mie mi-au parvenit drept idei second-hand, să le mai trăiesc și eu un an sau doi. Iar defilarea ideilor second-hand abia începea.” (Tzara mea, de eseista Tamara Cărăuș)
Cantina Gălbenuș
„Interiorul cafenelei îmi apărea în faţă asemenea unui vis clar. Atunci intrasem la un Gălbenuş. Vâlcu zisese că i se făcuse foame. De fapt, fusese doar un fel de a spune. Stăteam aşezaţi la una dintre mesele de lângă geam. Cafeaua se răcise. Se uita de parcă nu mă mai văzuse până atunci niciodată. Se lăsase dus de val prea departe. Niciodată nu mai făcuse aşa ceva. Intervenise o schimbare care îmi scăpase. Un înţeles nou, care mă depăşea şi pe care doar îl ajustasem la schemele gândirii mele. Simplificările astea, care-l amuzau şi-l făceau să-mi zâmbească cu indulgenţă şi mărinimie.” (Romanul Câinele de bronz, de Emanuela Iurkin)
„Se așază una în fața alteia, la masa de la geam a Gălbenușului de pe Pușkin. Privirea Sașei trece geamul și se oprește pe un afiș gigantic, cât tot peretele Palatului Național: Novogodnaya noci 2012 so zveozdami russkoi estradî. (trad. Noaptea de revelion 2012 cu vedetele estradei rusești)
- Ap și, mergem la Anu Nou aiși?
- Hai, scoati 2000 di lei...
- Ap' fac videochat două zile și gata, mergem!
- Da' nebună mai ești, fix Sașa!
Xenia are în față in pahar de chefir pe jumătate băut și o felie de pâine neagră mușcată.” (Romanul Dezrădăcinare, de Sașa Zare)
Piața Marii Adunări Naționale
Sub brazii comitetului central, de Vsevolod Ciornei (care e și autorul versurilor piesei Trenulețul, de Zdob și Zdub; Comitetul Central se afla în incinta Parlamentului de azi; brazii au fost plantați în Moldova în perioada sovietică lângă instituții de stat, ca simbol al puterii, după modelul Pieței Roșii)
„Sub brazii comitetului central,
pe iarba tunsă scurt de navetiști,
tu ai ieșit, popor patriarhal,
să-i demonstrezi elitei că exiști;
stau pompierii cu furtunul plin,
stau militarii cu metal pe cap,
ATEM-ul (*agenția de presă de stat, n.a.) stă cu pana în venin –
stă câte-un spân la fiece Harap,
dar împotriva-acestor joase stări,
nepermițându-ne a ne-trista,
de mii de ani stă solu-acestei țări
și cât stă el, avem puteri de-a sta;
a noatră-i pân’ și apa din furtun,
milițianul frate ni-i sau văr
și limba-n care ni se spun minciuni
a noastră-i, și-o-nclinăm spre adevăr;
a noastră-i iarba scurtă de sub pași
și sus în cer, și jos un biet gunoi –
avem și-ATEM, și trădători, și lași,
dar fără ei nici noi n-am mai fi noi –
sub brazii mari, și-albaștri, și centrali
e timpul să-ndrăznim deja să vrem
s-avem și noi eroi naționali,
și dacă-i timpul, cred c-o să-i avem…”
(1988)
Un grup de participanţi la Marea Adunare Naţională din 27 august 1991, sosiţi din raionul Criuleni. Autor: V. Zamşa
„Ajuns, într-un picior, lângă Marx și Engels, nu găsii acolo decât o agrafă, doi nasturi și un pix strivit, care nu au fost în măsură, bineânţeles, să-mi redea liniștea. În acel moment, am remarcat contrastul scandalos dintre clocotul nostru revoluţionar încă viu și calmul burghez pe care îl etalau cei doi bărboși de bronz. Acum ne schimbaserăm cu locurile, de data aceasta noi făceam revoluţie, iar paraziţii de ei păreau să întruchipeze clasa dominantă și reacţionară. Un fel de Ludovic al XIV-lea stând de vorbă cu ţarul Nicolai al II-lea. Tocmai buni de tras în ţeapă! Autorul sculpturii ne complicase fără să vrea situaţia. Era o lucrare vag inovatoare, clasicii nu se aflau undeva sus pe un soclu, cum cereau canoanele realismului socialist, de unde să ne privească, infatuaţi, zădărându-ne astfel cu aplombul lor. Erau impardonabil de accesibili, deloc patetici și, oarecum, inofensivi, acolo, printre noi. Puteai liber să-l apuci de nas pe Marx, ori să-l gâdili la ouă pe Engels. Și ca dimensiuni erau foarte umani, ne separa o proporţie de doar 1 : 1,5. Puteau trece drept niște protestatari, care, pur și simplu, își luaseră o pauză de gândire.
Gluma pe care a făcut-o unul dintre demonstranţi a fost să-i ardă un pumn greu, venit parcă dinspre Karl Marx-ul de bronz, altui protestatar, care tocmai îl îmbrăţișase de umeri pe Engels. Băiatul, până a se prinde, începu să se înălbească la chip. Gesturile acestea, ca și acela al unora care se așezau între cei doi clasici, interpunându-se în dialogul lor cu câte o strâmbătură sau un gest indecent, ni se păreau totuși superflue.
Cum s-a văzut mai târziu, acești temerari de ocazie nu erau decât niște kaghebiști puși special să ne aţâţe. O făceau cu un zel oarecum exagerat, și astăzi îmi dau seama că era din cauză că nu se puteau, pur și simplu, bucura ca și noi de protestul, în general, izbutit.
Statul se luase la trântă cu noi
Până la urmă, ne-am lăsat păgubași și o luarăm spre casele cui ne are, discutând în grupuri cum să găsim duminica viitoare ac de cojocul soldaţilor.
În ce mă privește, flegmatic cum sunt, nu m-am grăbit să mă amestec cu ceilalţi, mai ales că îmi lipsea un pantof.
Chiar dacă l-aș fi avut, ideea să mă mai expun în faţa unor soldaţi smintiţi, care Dumnezeu știe cu ce puteau să ne uimească peste o săptămână, nu îmi surâdea.
Statul îmi declarase război deschis, am înţeles foarte bine lucrul acesta, nu aveam nevoie de probe suplimentare. Încă o ciocnire cu soldaţii nu ar fi însemnat decât niște vânătăi în plus, și eu îmi doream un salt calitativ.
Analizând lucrurile la rece, am văzut că se întâmplase ceva epocal, de fapt. Statul sovietic se încăierase cu noi! În loc să ne împuște ori, cel puţin, să ne aresteze, cum obișnuia ori de câte ori i se năzărea că îl tracasăm, se luase la trântă. Nu era acesta un semn clar de respect?!
De fapt, ceea ce vroia statul era să avem o înţelegere: „Nu vă băgaţi”, ne sugera cu referire la Piaţa Biruinţei. „De acord”, i-am zis eu, mai ales că existau atâtea alte locuri de băgat. Chit că tot statul a fost acela care, peste doar câteva luni, la 27 august, avea să zică „Acum, băgaţi-vă!”, cu referire la aceeași piaţă. Și s-a făcut Marea Adunare Naţională. Și piaţa a ajuns să se cheme „a Marii Adunări Naţionale”. Peste alte câteva luni însă, la 10 noiembrie, statului îi veni din nou să zică „Nu vă băgaţi”, cu trimitere la Ministerul de Interne, și fiindcă nu i-am dat ascultare, ne-a cotonogit rău de tot. A lipsit puţin să împuște în noi. Ideea era că, de fapt, nu trebuie să facem nimic, statul își lua totul asupra lui. Se oferea cu toată generozitatea să fie și reacţiune, și revoluţie, la alegere. Ori ambele concomitent.
Adică, făcea tot ce doream noi și încă pe banii lui. Nu trebuia decât să-l privim și să primim. Eventual, să-l aplaudăm. Unora li s-a părut o chestie așa mișto.
Mai puţin mie. Să depind de capriciile unui stat așa de schimbăcios? Ce garanţie aveam că, într-o bună zi, nu îi vine, de pildă, să redenumească piaţa în „a Biruinţei” și să nu mai dorească niciun fel de schimbări? Democraţie pe degeaba se găsește – știţi și voi foarte bine – acolo unde cașcavalul este la același preţ.
Mi-am analizat posibilităţile, mi-am cântărit șansele. Am văzut că redute de cucerit se găsesc peste tot: în ziare, la serviciu, în teatrul naţional, în stradă, în literatură, în blocul în care locuiam. Pentru că peste tot era neadevăr, și peste tot neadevărul acesta era păzit de câte un mic comitet central. Vouă vă place să vă bateţi cu militarii? Foarte bine, eu, vorba lui Lenin, voi merge pe altă cale. Eu voi eroda regimul din interior, ca o carie. Să fii nemulţumit de toţi și de toate, să-ţi exprimi mereu și peste tot dezacordul, să sfidezi, să nu te temi să spui adevărul, să critici, să întârzii la serviciu, să înfrunţi superiorii, să sabotezi locul de muncă socialist, să faci sex la birou!…” (Sex & perestroika, de Constantin Cheianu)
„Și revii la casa ta din Toronto, cu trei bedroomuri și cu basement, și cu backyard cu iarbă tunsă scurt, și cu flori, și cu driveway pe care te așteaptă cele două sau trei mașini curate și mergi a doua zi la serviciu, unde ai 25 de dolari pe oră, în drum spre oficiu îți cumperi cafeaua double-double fără să ieși din mașină, îi zâmbești chelneriței, plătești cu cardul, ajungi la serviciu, intri în birou, le zâmbești colegilor, „Hi, Joe! How are you, Emily?!” și reintri în cotidianul confortabil. Și, treptat, uiți de străzile posomorâte ale Chișinăului, uiți de băbuțele în genunchi, uiți de Moldova…
Ba nu, de Moldova nu uiți. Ci faci un click, apeși un buton acolo în cap și Moldova redevine colorată, așa cum vrei s-o ții tu minte din copilărie, apoi din adolescență, apoi de la facultate, de la nunta Auricăi, de la concertul Cuibului, de la hramul orașului…
Deschizi Facebook-ul și vezi că o duc bine cu toții, copiii cresc și-s sănătoși, Igor a mai lansat o carte, afară a plouat pentru că Botnaru și-a spălat mașina, fata Doinei a luat un job la un minister în Anglia, cățelușul Dianei a ros un pantof și-i foarte, foarte drăguț, din poze te privesc copii la fel de drăguți ca cățelușul Dianei, niște prieteni la o terasă (iar beau fără mine!), prieteni îmbrăcați frumos, un lan de levănțică sau unul de floarea-soarelui, un teasc în lucru, Angela cu Gheorghe au fost la teatru, PIB-ul crește, Toma a mâncat o soleancă (vezi poza), cinci poze cu Margareta în rochii diferite, tu pui laikuri și inimioare, totu-i bine și frumos în Moldova și tu vrei din nou încolo. Pentru că ți-i dor. Te atrag magneții ceia îngropați, unul sub Bălăiești, altul sub Măhrinești, și al treilea sub Piața Marii Adunări Naționale, și tu lucrezi cu și mai mare elan, ca să aduni bani să pleci la vară încolo.” (Auzi cum cântă conestoga de Doru Ciocanu)
Ch-ău
(ragtime)
de Emilian Galaicu-Păun (2004)
Ch-ău oraș de cîmpie pleoștit ca o balegă-n drum
Ch-ău oraș de-ntuneric
oraș-ebonită pe care
un nebun îl învîrte în degetul mic ca pe-un disc și un milion de picioare
merg aleargă mereu de la margini spre centru pe cerc pe spirală
unde golul se cască în locul Clopotniței
ală-
turi W.C.-ul întîiul cu plată-n oraș
iei bilet de intrare și stînd pe closet cerci norocul dar – aș!
1 9 (sînt primele cifre) fac zece și (altele două)
7 1 fac opt – an în care-ai văzut prima dată asfaltul și case cu nouă
și mai multe etaje la numai o sută de pași de W.C.-u
te-a smucit de sub roata mașinii atunci Dumnezeu
travestit în blue-geans ca să mergi peste cîteva zile la școală
să crești mare să-ți bucuri părinții să pleci să revii
capitală
cu un nume de parcă-ai da drumul la apă în timp ce... Ch(iș-
in)ău albă chiuvetă în care se spală pe mîini prim-miniș-
trii schimbați la un an (ah albeața aceasta-i doar plicul
disc-compactului negru the Ch-ău)
în rotirea-i nimicul
își arată de-odat’ lenjeria de spumă precum Dansatoarele
lui Lautrec cu „văzutu-ne-ai abilitatea?”
culcați de-a picioarele
Christ și Iuda se-nvîrt zvîrcolindu-se-n somn pîn’ își schimbă iar locul
jumătate la unu arată-orologiul acele căruia sunt chiar ei doi
ventrilocul
stă alături de dom’ președinte (acesta de-abia-nțelegînd românește
dă din buze estimp ventrilocul vorbește
despre Ce Se I-mportă Republică Independență)
Ch-ău oraș apăsat ca o palmă pe gură nici o providență
nu coboară c-un grup de tovarăși în vizită
ordinară de lucru
obținerea vizei te
fericește asemeni obținerii Clauzei
te închipui Guan Yin așteptîndu-l pe Láo zi
să-ți dedice ‘nainte să iasă pe poarta de vest Despre Dao
și putere
vezi mamele de campioni alăptîndu-și odraslele cu Cola-Cao
ai o palmă întinsă-n stomac care cere pomana
ai untrup osîndit să-l împarți între Ana
și Caiafa ai dreptul la vot Libertatea de-a trage cu pușca
o femeie închisă în propriul corp ca pantera în cușcă
Cimitirul Central de pe strada-Armenească loc bun de odihnă de veci
și plimbare
ai ceva ce ea n-are
și exact pe măsura cerințelor ei
ai orașul pe care-l învîrte nebunul în degetul mic cu viteza de 33
și în care chiar dacă stai locului ești ca un ac pus pe disc
Ch-ău nimb negru ca unghia lovită cu luciu de-onix
descîntat: „soare sec din răsărit de soare
din prînz din amiază
din scăpătat de soare
din miază-noapte
din cîntatul cocoșilor
din revărsatul zorilor
soare sec cu întrupătură
soare sec cu încîntătură
soare sec cu cuțitul
soare sec cu țeapa
soare sec alb negru...”
ai țoapa
națiunii ajunsă-n Senat
ai oroare de antologii ai dureri la ficat
ai să crapi și ce-mi pasă de vreme ce alții cu zile s-au dus
în triunghiul pe disc aplicat vîrsta lui Iisus
îi comunică-acestuia o anumită viteză
te-au văzut cum valsai cu Tristețea femeie obeză
(și pe care-a avut-o fiecare al doilea bărbat din oraș)
deschizi ochii din care pornesc două autostrăzi urmărești pătimaș
circulația-n sensuri opuse
vezi (de mic pîn’ la puci cînd îl duse)
monumentul lui Lenin barbar simbol phalic vezi Arca
de Triumf ca o poartă batantă pe care încearcă
S-O-S(!)educă – aș! Vezi Zece Mii de Ființe
ADAM-ite și EVA-cuate prin uși de mașini cazinouri temnițe
vezi Știuletele gros cît un buncăr teșit ca o frunte
de-agronom unde parlamentarii adesea o pun de
mămăligă clădirea C.C.-ului (fostă) în formă de scoabă
Catedrala căzută-n genunchi ca o babă
sărutînd crucea mitropolitului (nostru?) de Ch-ău Vladimir
întuneric ca-n cur
vezi greșeala din ziarul „S.Þ.”* prima pagină Mir-
cea Snecur
închizi ochii îndrepți circulația străzii
prin tunelele (două) scobite în os asculți Pergolesi
Stabat Mater
oraș disc-gigant în rotirea-i extatică sonorizîndu-l (postum)
Ion Aldea și Doina în ultimul drum
Zece Mii de Ființe-au ieșit să-i petreacă flancîndu-le trecerea
ca pe-o trenă purtată de pajul Neant și subreta Etcetera
Ch(rist să-i aibă în numele S)ău
loc viran unde nu se întîmplă nimic
ragtime
hău
gol lărgindu-se-n mijlocul discului gata să dea peste marginea
plăcii gol grație căruia aceasta se mișcă
tot mai repede: 33 – 45 – 78 – o morișcă:
țac țac țac
pîn’ la urmă-ntorci pagina
(palma
obrazul
biletele
dosul)
întorci placa același final: și în gol și în plin se ascunde folosul
se ascunde folosul ascunde folosul folosul
* „Sfatul Țării”, 17 ianuarie, 1993.
chișinău triquetra, de poetul și rapperul Dumitru Fanfarov (aici e poemul în lectura autorului: https://chisinauorasulmeu.com/2021/08/19/dumitru-fanfarov-la-multi-ani-chisinau/)
o grilă administrativă în care puterile joacă крестики и нолики
în timp ce noi învățăm să nu ne dăm în cap unii altora
în orice caz în Chișinău nu te poți rătăci zic
și aud hohotele exploratorilor din capitală
în Chișinău ești un snake pe mobilul unui demiurg urban
care ne mână fără mari complicații în zig-zaguri și pătrate
te orientezi în cruci și puncte cardinale
nu în rotocoale și șerpuiri zic
și aud hohotele exploratorilor
decât dacă adulmeci sinuos albișoara
decât dacă răscolești bălăriile periferiilor
sau sapi adânc în vintrele cartierelor în căutarea graalului telegramului zic
iar exploratorii râd satisfăcuți și îngăduitori în sfârșit
Chișinău – din graiul moldovenesc sintagma unind cuvintele ,,kișlo”, adică seliște și ,,noua”
din ucraineanul ,,chișeni”, unde avea sensul de buzunar
din tătărescul ,,câșlă” cu sensul de locaș
din tătărescul ,,cheșene” – capelă pe mormânt, cavou apărut pe locul unei seliști tătărăști
din ,,keșen” – baie, feredeu
din maghiară ,,kisjeno” – ,,kiss” și ,,jeno” cu înțelesul de Ioan cel Mic
din tătară ,,keșenaul”- cătun mănăstiresc până la 1420
aparținând Mănăstirii Chișnovărzărești
din cumană ,,kesena” însemnând cimitir, curgan, schit, mănăstire
din graiul moldovenesc, unde era o variantă a cuvântului adăpost, acoperiș, azil,
provenit din persană și adus prin aceste locuri de către cumani și tătari. La ultimii însemna și mausoleu (conform explicației lui Al. Mateevici)
din cuvântul vechi însemnând cascadă sau cădere de apă
din turcă, unde semnifica izvor, fântână
din idiș – undeva foarte departe
Russo mai bântuie pajiștile Bâcului. Și câți alții ți-or mai fi bântuind încă parcurile și străzile, vechile apartamente, Infraroșul instalat în goluri și ruine?
Infraroșul amenințat de demolare.
Îmi pare rău că nu citesc, îmi zice un prieten, în timp ce-o cotim spre Ștefan, prin spatele Bibliotecii Hasdeu, îmi pare rău, dar și mai mult regret clădirile istorice, distruse, fac cât o bibliotecă în plin incendiu.
te iubim Chișinău dar am obosit de cotloanele tale întunecate
plasma în care ne scalzi
lichidul amniotic de care nu ne putem rupe
fiindcă ne hrănești nesaturându-ne
fiindcă tu Chișinău ne hrănești foamea și-o faci mai mare
cu ea ne împingi în lume să-i înfometăm și pe alții
și nu ne pui pe măsea un dram de satisfacție
decât una fragilă și subterană care are nevoie
de-un continuu refuz de o veșnică grevă
tu Chișinău ne transformi în niște street-diveri
o să-mi împrăștii mădularele într-o bună zi Chișinău
și-o să le îngrop în sectoarele tale care colcăie
de diletanți entuziaști de afaceriști mărunți și hâtri de autodidacți de nebuni sacri de monștri de rătăciți de tricksteri de fotografi de exilați de truveri de poeți de vulpi bătrâne de rockeri de rapperi de techno-weirdos de mistici de cinici la patru ace de fourchetnici de taximetriști pe care tre să știi cum să-i iei
de oameni sictiriți și acri pe care n-ai să știi niciodată cum să-i iei
de vădane cu bărbații în viată de gapiare în vârstă
de fâșâitul abia perceptibil afară
a țidulelor transmise prin frânghiuțe din celulă în celulă
de cerneala vânătă-ștearsă impregnată în cozi de sirenă și ancore pe braț
de linii fierbinți de căi eșuate de mâini subțiri și găurite de duhoare și calviție
de contrastele care te izbesc până la dezorientare Chișinău
dumnezeul tău e coincident în contrarii
la tine mă întorc când obosesc de nihiliști și bezbojnici
în tine o să plonjez ca în apele Innsmouthului
ale tale sunt splendorile mirabile și nemaiauzite
al tău e hăul marin și sarmatic
tu ești Cetatea Arborilor
în tine mi-s morții
Cei din Adâncuri
Străbunii
când tensiunea terorii slăbește
atrași spre necunoscutele adâncuri
în loc să ne fie frică de ele
eliberați de ospicii și penitenciare
vom locui de-a pururi
la umbra platanilor tăi augustini
Dacă mai dați de vreun chioșc de reviste
„Stratul de praf de pe teancul cu reviste glamour, liderul politic democrat îmi zâmbeşte de pe copertă îmbrăţişându-şi fiica adolescentă, care râde cu toată gura. Duioasă scenă de familie. Riduri autentice şi puţin photoshop pentru impresie. Ca semnele bucuriei să fie adevărate, liderii trebuie să pozeze alături de cei pe care îi iubesc. E regula care funcţionează. După geam, muncitorii fixează câine-câineşte ultimele pietre de pavaj, care vor rezista până la primele ploi. Trag din ţigări, dar chiştoacele nu pot ţine de cald. Nici supradoza de cofeină, nici tăriile, nici frazele celebre din cărţile ori filmele care merită. Când îşi vorbesc, aburii din gurile lor, amestecaţi cu fumul, se destramă în aer precum gândurile mele despre tine. Se succedă fără nicio pauză. Gerul de aseară a înclinat crizantemele de la intrare într-un gest forţat de supunere. Până la zăpadă mai e mult. Pare că liniştea e acolo. Nu se poate şti. Şi aşa, mai tragem de timp cu o iluzie sau alta.” (Câinele de bronz, de Emanuela Iurkin)
Conacul urban al lui Inglezi
Construit în stil venețian de Bernardazzi, prin 1874-5, pentru familia Inglezi, în 1940, aici a fost Școala normală de fete. În anii '60–'70, clădirea se afla în gestiunea teatrului de operă și balet (acesta era amplasat în aceeași clădire cu actualul Teatru Luceafărul până în anul 1980). Clădirea a dat și titlul unui roman de Alexandru Bordian despre pogromul din Chișinău din 1903.
„PENTRU GENTELMANI PENTRU DAME SELECTE
LA CASA INGLEZI ARE LOC MARELE BAL MASCAT
CU CADOURI PENTRU CELE MAI ORIGINALE COSTUME
CU PREMII DE LA MAGAZINUL SCHWARTZMAN
CU SURPRIZE DE LA CENTRUL COMERICAL FILATOV (Casa Inglezi, de Alexandru Bordian)
„Vikenti condamnă curtezanele, le numește imorale, dar le invită la Casa Inglezi. Stă în brațele lui madam Liudca, apoi se mută la miss Mărioara. Trecem ne-încrezuți dintr-o cameră în alta. Vikenti schimbă candelabrele de bronz pe electricitate. În vila de un milion și două sute de mii de sesterți. Împrejmuită de arbuști plantați în linii drepte. Abundată cu fl ori în forme geometrice. Cu spații împodobite cu fântâni arteziene. Cu statui din marmură unse cu ulei. Vikenti stă într-un fotoliu mare, de culoarea verdelui de mentă. Îmi citește, mă intimidează cu epigrame sofisticate. Numai gramofoanele îi opresc trăncăneala. Câinii voștri pătează rochiile de barșon ale divelor de operă. Vikenti îmi toarnă din nou. Îl mint că-mi place laptele cu cacao. Mai bine ne-am învineri. O zi obișnuită din viața lui Vikenti. Se preface pios, dar se îndrăgostește de o primadonă de operă. Te crede chibzuită, dar se teme să nu fugi cu o soprană. Închin pahare pentru Vikenti, dar el mă ispitește. Mă întreabă ce cred despre Varlaam, despre dezmățul lui Newman: în arendă, totul în arendă. Rămânem și dormim la Casa Inglezi, cu luminile aprinse.
— Să nu fugi cu soprana. Să nu te legi de baritonul ăla libidinos. [Îți spune Vikenti]
Și stropi de șampanie îți pistruie tenul și frumusețea rarăneagră, ui.” (Casa Inglezi, de Alexandru Bordian)
Alături de conacul Inglezi se afla și cafeneaua Fulgușor.
Strada Ismail / 31 august
„Pogromul l-au făcut măcelarii ruși, pe la strada Ismail, pe acolo. Așa îmi povesteau moșnegii. Părinții și buneii. Când o venit acasă la bunelu’ dinspre mamă, că ei stăteau în centru și toată lumea știa că-s evrei, au dat să atace familia. Erau o familie săracă. Vindeau scrumbie, sare, mărunțișuri la piață… Vai de capul lor, dacă le ajungea de pâine. Și fratele bunelului… Avea 16 ani atunci. Ce să facă? În spatele lui era maică-sa. A luat toporul și a dat în doi-trei… și i-a calicit. Familia și-a dat seama că nu-l așteaptă nimic bun și au strâns mână de la mână și i-au cumpărat șefskarta – bilet pe vapor – și l-au trimis în America. Mai departe, el și-a dres soarta foarte bine. Fiul lui a fost amiral de război. Pe urmă i-am pierdut de veste. Peste ani de zile, prin ’62, mă jucam cu copiii în drum pe lângă casa bunelului meu. Pe atunci, noi toți eram îmbrăcați cam mizerabil, eu acum înțeleg. Dar a venit la noi un bărbat în vârstă, în palton, care nu prea vorbea bine rusa, și a întrebat: copii, poate știți, pe aici locuia Pinea Pătlăjan? Ăsta era bunelul meu. Murise cu trei luni în urmă. Eu i-am zis: așteptați! și am fugit acasă, la două cartiere distanță, la Tolstoi intersecție cu 31 august. Le povestesc părinților că a venit unul din străinătate și caută pe bunelul. Da părinții aveau teamă de ruși, că le-a rămas în minte anul ’49, când ridicau oamenii în Siberia, și tata era din România, și dânșii n-au trăit liniștit, tot timpul aveau teama că o să fie duși ca inostranți (străini), ca mama dracului știe ce. Ascultă, băiete, stai acasă, nu te interesează, nu e voie, așa mi-au zis. Cât aveam atunci? Unșpe-doișpe anișori.” (Iosif Zambilovici în Aicea-i și raiul, și iadul, de Paula Erizanu)
Gara feroviară
„Parada precupeţilor din trenul cu care mă întorc acasă e lungă cât o călătorie de la Moscova. Pahare, alcool, haine, bibelouri şi schimb valutar. Mai nou, îndată ce treci frontiera RM – servicii de taxi. Icoane, lămpi, parfumuri, bijuterii, dulciuri. Toate dulciurile posibile. Şi gândacii de bucătărie ivindu-se de prin cotloane. Şi mirosurile! Şi reacţia însoţitorului de vagon, surprinzător de optimist, când îl expediez la o adresă exactă, ştie el din ce motive. Şi câinele însoţitorului de vagon, un ţânc de rasă caucaziană, alături de care toată lumea ţine neapărat să fie fotografiată.
Şi numai eu sunt o excepţie posomorâtă, deşi mi-s dragi câinii. Şi femeile, vecine de compartiment, care povestesc extaziate despre minunile unei sfinte. Şi doamna de la Făleşti care vorbeşte cu emoţie despre pechinezul ei de acasă. Şi bărbatul băut de vizavi, care sforăie de mi se taie oxigenul. Şi femeia care tocmai trece şi lasă în urmă o aromă sintetică de lăcrimioare. Şi staţia terminus! Și la revedere! Altădată, vreodată, niciodată, o să iau avionul. Cobor în gara de la Chișinău. Îmi simt spatele încleştat, rigid. Parcă aş avea vârsta supraveghetoarei din sala 15 de la muzeu. O doamnă drăguță care, uneori, când îmi povestește despre frații ei mai mici și despre foamete, plânge încetișor și, apoi, dintr-odată, își șterge ochii jenată, își cere scuze şi se îndepărtează grăbită.” (Câinele de bronz, de Emanuela Iurkin)
„Compartimentul nostru semimatinal din Trenul prieteniei spre Chișinău îl împărțim cu încă o persoană. Ne-am salutat. N-am intrat încă în vorbă. Dar tata n-a fost niciodată un timid sau un reținut. Conversația în care-l va antrena pe tovarășul nostru de drum e doar o chestiune de minute. După cum îndulcește și cântă nesigur cuvintele, e basarabean. E cu mult mai tânăr decât tata, subțirel și blonziu, ochi albaștri marcați de bunătate. Tata e așezat pe bancheta din față. În contrast cu aspectul îngrijit al basarabeanului, cămașa i se cască printre nasturii destabilizați de amploarea burții. E boțită și chinuită de toate cutele după mersul de o noapte lungă ca o zi de post cu personalul de la Brăila. Abia zărita curea stă fie prea mult deasupra beteliei pantalonilor, fie mult prea jos. Aceeași curea pe care o mai probează și pe cururile noastre când i se năzare. (…)
Necunoscutul din tren e jovial. Are gust de vorbă. Ne povestește fără nicio formalitate că și-a adus soția și copila în România, acum se întoarce acasă, la Chișinău. Toamna lui 1992 se arată domoală și lungă. Va reveni să le ia peste un timp, când îi vor telefona.
Se pare că el e mai aproape de Occident decât suntem noi acum, mergând spre o fostă țară din URSS, chiar dacă în trecut a fost pământ românesc. Entuziast ca florile încă nefanate de pe „Podul de flori” de peste Prut, sporovăiește agreabil cu noi; ne așteaptă multe ore de mers, ca să nu mai zic că la vamă, la Ungheni, trenul va staționa mai mult decât ai bea o cafea negrăbită.” (Daphnia, de Dumitra Râșnoveanu)
„Noi am plecat în vacanță în patrie și n-am mai revenit. Când am ajuns la Chișinău, ne-au întâmpinat mătușa și verișoara tatei. Mătușa ne-a dat cireșe la gară. Prima dată în viață am mâncat cireșe atunci. Foarte bune mi s-au părut. În Siberia erau doar mere pădurețe.” (Ludmila Lozan în Aicea-i și raiul, și iadul, de Paula Erizanu)
Monumentul lui Serghei Lazo & Liceul Iulia Hașdeu, unde a învățat Tatiana Țîbuleac (Botanica)
„Și la școală se schimbaseră lucrurile. Unii colegi, în frunte cu Greta, renunțaseră la uniformă și nu mai purtau cravata de pionier. Spuneau că este a rușilor, ca și Lenin. Eu pe a mea nu voiam să o dau nimănui și continuam să o calc în fiecare seară. Elevii nu se mai temeau nici de profesori, nici de părinți. Nu se temeau nici chiar de miliție. Mulți fugeau de la ore, se adunau în dosul școlii și acolo fumau sau jucau cărți. Aveau și din acelea cu femei goale. Directorul ne amenința pe toți cu exmatricularea, dar nu-l băga nimeni în seamă. Oxanka avusese din nou dreptate: tatăl Gretei era în Frontul Popular și nu doar el. Mergeau la adunări și Raia cu Marina. De la Marina aflasem că Eminescu avea monument în centrul orașului. Erou, ca și Lazo, m-am gândit. Marina nu a știut să-mi spună de ce anume murise Eminescu, dar știa precis că nu fusese ars de viu.” (Grădina de sticlă, de Tatiana Țîbuleac)
Strada Titulescu 22, curtea în care a crescut Tatiana Țîbuleac
„Curtea era plină și toată lumea aceea se adunase pentru mine. Идут, идут!*, a strigat Pavlik cel care nu se juca, ci doar sta, din capătul străzii. Avea ușankă** și doar ochiul stâng, Pavlikul nostru, iar când alerga prin zăpadă, semăna cu un cățel-pirat. Ochiul drept i-l scoseseră copiii cu o țeavă. Straniu lucru – s-au mirat atunci toți – cum ochiul a ieșit din orbită, dar nu a căzut. Și nu era vorba de bani. Însă, până a venit salvarea, până maică-sa a strigat la băieți – Кто?, Уроды!–, rădăcina ochiului s-a uscat. Așa au spus doctorii: rădăcina s-a uscat, și au tăcut trist. Și așa era jale mare, ce să mai spună? Iată și Polcovnicul. Polcovnicul era înalt și bun, cu gâtul gol pe frig, și mi-a întins pe loc o mandarină. Mi-a strâns-o în pumn cu mâna lui și mi-a șoptit la ureche: „tu știi ce avem noi aici, nuuu știii, așteaptă să vină primăvara!”. Mirosea a trandafiri, Polcovnicul, și m-am mirat. Trandafiri, iarna? De unde era să știu cât îi plăcea lui dulceața de trandafiri și cum o mânca el ziua întreagă, cu lingura direct din borcan?
Iată și Ekaterina Andreevna. O poveste în haină de blană, un măr de aur! Am știut pe loc că niciodată, dar niciodată, nu voi întâlni o făptură mai frumoasă în întreg Universul. „Nu se poartă asta așa”, a râs Katiușa de căciula mea și m-a atins pe obraz. Mi-am lipit fața de pieptul ei, iar dintre al doilea și al treilea nasture, unde haina i se desfăcuse ușor, a țâșnit un miros alb, tânăr, ca un norișor de zahăr. Așa miros sărbătorile, m-am gândit.
Iată și Zahar Antonovici. Mereu cu medaliile, mereu cu medaliile, Zahar Antonovici! De parcă un război abia se sfârșise, iar altul tocmai începuse. Dragul de el, bătrânul nostru scump. Cu buzunarul plin de bomboane, cu gura plină de povești. Să mori în casă de frig – nu asta era ultima luptă pe care o așteptase, dar cea de care a avut parte.
Iată și Șuuurocika. Toți o iubeau pe Șurocika, iar Șurocika îi iubea, la rândul ei, pe toți. Fiecare curte avea nevoie de un om pe care să-l iubească cu turma. Nouă ni s-a dat Șurocika. E frumușică, spunea lumea. Говорит по-русски?*, întreba. Parcă nici nu-i de la internat, se mira. Începuse să ningă, mandarina Polcovnicului îmi încălzea mâna ca o flacără. Dacă aș fi avut doar ziua aceea, mi-ar fi fost de ajuns.” (Grădina de sticlă, de Tatiana Țîbuleac)
