Pentru unii cetățeni, aniversările independenței Republicii Moldova nu sunt un motiv de sărbătoare, ci, dimpotrivă, un prilej de a mai boci, de a mai vărsa niște lacrimi după „paradisul pierdut”, comunismul neconștientizat („trăiam în comunism și nu ne dădeam seama”).
„Păcatele” independenței
Unul dintre „păcatele” cele mai mari, „originare”, atribuite independenței, este emigrarea masivă a cetățenilor moldoveni, fie în căutare de locuri de muncă, fie din alte motive. Recluziunea și „stabilitatea” din „lagărul socialist” de până la 1991, în comparație cu deschiderea și mobilitatea de azi, ar vorbi, cred nostalgicii, în avantajul URSS și al „socialismului dezvoltat” construit „sub conducerea înțeleaptă a PCUS”.
Se merge și mai departe: migrația de după prăbușirea URSS este echivalată cu deportările din RSSM, în perioada stalinistă. Pentru că am scris o carte despre anii de copilărie din Siberia, unde a fost deportată familia noastră („O progenitură dușmană”, Editura Arc, 2024), am fost admonestat de un coleg de breaslă că denigrez socialismul, care mi-ar fi asigurat studii pe gratis, și că trec cu vederea „deportările de azi”, mult mai masive decât cele din URSS. Depopularea satelor noastre ar fi un fenomen mult mai grav, din punctul său de vedere, decât strămutarea forțată în taigaua siberiană a basarabenilor neloiali puterii sovietice, cu progeniturile lor.
Legătura cronologică
Probabil, legătura cronologică aparentă între independența Republicii Moldova și valul migrator de după 1991 îl poate deruta pe un fost patriot sovietic care trăiește, asemeni lui Putin, prăbușirea URSS ca pe o catastrofă. Însă o relație cronologică nu presupune neapărat și o relație de cauzalitate. A spune că pricina migrației e independența, e cum ai afirma că obezitatea este consecința alimentării de trei ori pe zi. Surplusul de populație rurală, format în perioada ocupației sovietice, subdezvoltarea accentuată de adaptarea prea lentă a economiei socialiste, colhoznice, la condițiile economiei de piață, și alte motive personale au provocat plecarea cetățenilor peste hotare. În Republica Moldova emigrația era inevitabilă, discutabilă e doar amploarea acesteia. „Buboiul” exista, independența l-a spart.
La fel asocierea monstruoasă a migrației cu deportările din perioada stalinistă se face pe baza aparentelor efecte similare negative: faptul depopulării satelor. Fiindcă veșnicia noastră s-a născut, se știe, la sat, fiindcă satul e centrul universului nostru identitar, sentimental, orice îl afectează, ne sperie, ne alarmează profund. Dar nu poți lega sătenii de pământ, cum a procedat, un timp, puterea sovietică, din propriile rațiuni. Emigranții părăsesc satul de azi, ademeniți de „pământul făgăduinței” din Europa sau SUA, deportații erau urcați ieri în vagoanele de vite sau de marfă și transportați spre tărâmul Gulagului, pe a cărui poartă scria „Lăsați orice speranță, voi cei care intrați” – simpla lor lipsă din satul natal le egalează destinele?
Din cauze economice și sociale, migrația este un fenomen cvasigeneral, la diferite etape ale dezvoltării l-au cunoscut aproape toate popoarele. Există state independente în care numărul imigranților îl depășește cu mult pe cel al emigranților și viceversa. Deportările în masă sunt acțiuni criminale, caracteristice doar unor regimuri inumane. A le pune pe același cântar e cum ai compara violul și sexul pe bani, un abuz, o crimă și o opțiune individuală, condiționată de starea social-economică uneori, e adevărat, dar e totuși o opțiune.
Foștii țărani nu încap în orașele noastre
Nu putem nega: cifrele migrației sunt într-adevăr alarmante, relevând o catastrofă demografică. Se estimează că din 1991 până azi Republica Moldova a fost părăsită de peste un milion de cetățeni. Dar e tot atât de adevărat că la acest fenomen au contribuit și politicile economice din perioada sovietică. Dezvoltarea RSS Moldovenească a fost îndreptată intenționat în așa fel încât „aborigenii” să rămână în sat, cu ocupații rurale, în timp ce în orașe locurile de muncă erau completate, imediat după 1944, cu cetățeni recrutați din Rusia, Ucraina și Belarus. Satele de acolo se goleau și alimentau orașele și orășelele noastre. În chiar anii de înaintea independenței la Chișinău a început construcția unei uzine de calculatoare pentru care era planificată aducerea a 60 de mii de oameni din afara RSSM.
În condițiile unei agriculturi intensive, populația rurală este prima care își pierde locurile de muncă. Iar Republica Moldova este singura în Europa cu populație majoritar rurală, cu o pondere de 53,6% în 2024, ca în 1991.
Dacă nu ar fi stat la frontieră grănicerii sovietici cu mitraliere să păzească, nu se știe câți cetățeni sovietici ar fi fugit din primul „stat al muncitorilor și țăranilor”. Nu neapărat din cauza condițiilor economice. Există oameni care prețuiesc libertatea, care nu suportă discriminarea, care vor să vadă lumea, le plac călătoriile. Cu certitudine, ar fi plecat și mulți cetățeni din RSS Moldovenească, măcar și pentru a vizita România de după cortina de fier, patria noastră, mai puțin accesibilă, spunea Grigore Vieru, decât cosmosul.
În mod normal, populația rurală migrează spre orașele din apropiere, mânați nu numai de faptul că agricultura modernă are nevoie de tot mai puțini oameni, ci și de condițiile mizere de trai: drumuri rele (abia în ultimii douăzeci de ani au fost pietruite și asfaltate drumurile din satul meu natal), spitale și școli degradate, lipsa de apă și canalizare. Numai că foștii noștri țărani nu încăpeau în orașele noastre. Azi, în orașele din Republica Moldova, cu excepția Chișinăului și altor câteva, lipsa locurilor de muncă e și mai acută.
Atunci când o parte a lumii se dezvoltă mai repede și e mai prosperă, mai liberă, decât altele, spre ea se îndreaptă aspiranții la o viață mai bună, la libertate, din alte părți ale lumii. SUA, Canada sunt întemeiate de imigranți europeni care au fugit de sărăcie, foamete și lipsă de pământ, dar și de persecuțiile religioase din partea bisericilor susținute de stat. Ulterior, Europa a devenit ea însăși centru de atracție pentru emigranții din Africa și Asia, apoi, după prăbușirea URSS, și pentru cei din estul Europei.
Despre gratitudine
Cât privește studiile gratuite.... Argumentul că în Uniunea Sovietică cetățeanul ar fi beneficiat de studii gratuite este scos deseori din penarul nostalgicilor, a celor care tânjesc după „închisoarea popoarelor”. Ca și când bugetul statului sovietic socialist nu era umplut din buzunarele cetățenilor, ci al membrilor Comitetului Central al PCUS. Pentru studiile mele „gratuite” tatăl meu a tăiat pădure în Siberia, iar mama a păscut vacile lespromhoz-ului (gospodărie forestieră industrială), aproape pe gratis, apoi au muncit ambii ca robii pe plantațiile de porumb, sfeclă de zahăr și tutun ale colhozului din satul natal. Unde, fiindcă veni vorba, au fost folosite și brațele mele și ale altor copii minori, fără să li se plătească. Școlile în care am învățat, fără apeduct și canalizare, reci, așa încât era riscant să dezbraci paltonul în sala de clasă (îngheța cerneala în călimări în unele ierni), cu closete în curți, fără uși și fără ferestre, ce răspândeau putoare la zeci de metri, demonstrau în mod evident că nu confortul, sănătatea și viitorul copiilor, ci rachetele și bombele nucleare, aveau prioritate în Uniunea Sovietică. Fireasca nostalgie pentru anii tinereții nu ar trebui să le întunece mințile unora, așa încât să ajungă să le ceară recunoștință victimelor pentru stăpânitorii de robi.
Paradoxal, exercițiilor nostalgice se dedau uneori și unele persoane care profită din plin de beneficiile independenței, ale lumii libere. Dar în loc să celebreze, să aprecieze libertatea, ei preferă plânsul și elogiile pentru trecut. E o acțiune politică, un fel de tăiere a crengii de sub picioare, a cărei rost, dacă nu primesc bani pentru aceasta, nu e clar. E probabil din teama de a arăta fericiți, de a manifesta bucurie. Sau e disconfort după ieșirea la libertate, e reflexul condiționat, deprinderea cu închisoarea?
