Nu e an ca Eurovisionul să nu declanșeze scandaluri de proporții. Tradiția. Rămâne deschisă întrebarea ce e cu acest concurs dincolo de o mare și strălucitoare sărbătoare a comunității Eurovision. Un concurs al muzicii sau unul geopolitic, totuși? E de toate în proporții mai mult sau mai puțin egale. Cu evidente nuanțe geopolitice în anumite zone ale Europei, iar în altele – nimic mai mult decât un eveniment care nici nu adaugă, nici nu scade în greutate și imagine – adică nimic deosebit de relevant.
Au fost ani în care ne-am ofticat grav pe componenta dominantă de ordin politic care altera votul. Concursul părea să nu mai aibă treabă cu muzica. S-a discutat mult despre o jurizare imparțială care trebuie restabilită. Dar în același timp, la acest vot de vecinătate nu prea mulți au reușit să renunțe. Iar cei care au îndrăznit să o facă, au fost dur blamați. Și haideți să ne amintim neapărat și de anul 2022 când EBU a și anulat voturile a șase țări, inclusiv ale României, tocmai pentru susținerea vecinilor. Dar asta nu justifică cele 3 puncte oferite României în acest an.
Votul juriului gândit pentru a evita votul geopolitic
Cele mai aprinse discuții au fost și rămân a fi despre diferența de vot a publicului și a juriului. Foarte rare sunt cazurile când alegerea celor două tabere coincide sau e la distanță redusă. Recunosc, au fost ani în care am privit si eu foarte mirată aceste discrepanțe și nu le înțelegeam pe deplin logica. Am ajuns anul acesta să înțeleg cum se întâmplă, de fapt, lucrurile. Dar EBU insistă pe votul juriului, tocmai pentru a evita votul geopolitic. În regulament scrie clar care sunt criteriile pentru care juriul dă note. Și un act artistic poate lua fie 10 pe linie, fie note diferite ca de exemplu 3 pentru show, 5 pentru piesă, 9 pentru voce sau un 8 pentru prestația generală, adică acel caz când forța interioară a artistului, carisma, felul său convingător de a fi în scenă, să fie mult peste un show slab, o interpretare defectuoasă sau o piesă relativă.
Eurovisionul nu este concursul care dictează trendul industriei muzicale, dar e un element important al acesteia, mai ales în zona noastră. Se discută despre un anumit format al pieselor Eurovision și, deseori, sunt apreciate tocmai cele care îl sfidează. Eurovisionul cere o piesa bună, indiscutabil. Dar ce înseamnă bună? Aici fiecare răspunde pentru sine. Eurovisionul cere show-uri surprinzătoare, bine gândite, bine realizate. După piese, cele mai multe discuții și aprecieri îl atrage probabil show-ul. Indiferent dacă vine cu anumite construcții impunătoare, cu o eclectică haioasă sau doar cu o proiecție pe ecran și cadre gândite milimetric, cum a fost cazul Franței de la ediția trecută.
Am fost jurnalist muzical foarte timp. An de an am urmărit și discutat în emisiunile mele acest concurs. Cu cei din juriu, cu cei din scenă, cu organizatorii. A existat și un an, 2011, în care am făcut parte din echipa de producție a unei piese la nivel local. Am fost în juriul național în ediții diferite și etape diferite. Am avut ani în care am compătimit profund juriul care era făcut cu ou și oțet de către concurenții perdanți și ani în care nu am fost chiar în totalitate de acord cu alegerea lor. Au fost ani în care eu însămi, ca membră a juriului, mi-am luat doza de înjurături, chiar dacă concurentul ales de noi a intrat în top 10 în marea finală, și la fel am trăit experiența când ni s-a mulțumit pentru alegere.
Dacă România ar fi avut piesă slabă, aș fi refuzat din start să fac parte din juriu
Anul acesta am fost invitată pentru prima oară să fac parte din juriul internațional. Urmărind scandalurile produse anterior tocmai de votul geopolitic, mă bucuram de multe ori ca nu-s acolo. Nu mai urmăresc ca altă data Eurovisionul și când mi-a fost făcută invitația, încă nu ascultasem piesele din concurs. Dar știam de piesa României. Dacă ar fi fost una slăbuță, recunosc, aș fi refuzat din start invitația. Dar, în condiția unei piese bune, am acceptat. În general, se poate întâmpla să asculți piesele pentru întâia oară chiar în momentul jurizării. Nu știi de pariuri, nu ai așteptări, nu ai simpatii. Un vot sincer. În funcție de performanțe. Cred că ar fi un vot foarte decent.
Am aflat cine sunt colegii mei de juriu doar când am ajuns la televiziune. Și probabil e important să precizez că niciodată, niciunul din cei trei directori ai Teleradio Moldova, în mandatul cărora am fost în juriu, nu mi-au solicitat să votez într-un anume fel. Cu colegii de juriu, iarăși, nu ne-am consultat voturile. Mai ales că pe unii din ei îi întâlneam pentru întâia dată. Fiecare a decis notele pe care le dă.
O piesa bună a României e o binecuvântare pentru juriul de la Chișinău. Atunci nu știam, însă, că România avea să aibă o concurență tare sănătoasă și destul de mare. Varietatea de stiluri, expresie, voci, piese, show de foarte bună calitate a fost mare și asta a complicat situația. 3 puncte pentru România din partea juriului de la Chișinău, m-au speriat. Eu nu știu cum să le explic. După anunțarea notelor, înțelegeam clar că urmează un dur proces de judecată și că cele mai grele atacuri vor veni tocmai asupra mea, ca angajată a Radio România Chișinău. Notele mele nu le puteam publica, pentru că acest lucru era prerogativa organizatorilor. Știu doar că în seara show-lui pentru juriu, România nu a avut prestația cea mai convingătoare. Și nu a fost România unica țară care și-a dozat forța, păstrând-o pentru finală. Când pui cap la cap tot ce s-a văzut în show-ul integral, prestația României nu arăta chiar de locul întâi. Dar nici de 3 puncte nu era, categoric. Notele noastre le-am văzut abia ieri după masă, când au fost publicate. Nu știu cum să explic poziția 15, 16 sau 12 oferită României de către colegii mei de juriu, și nu pot să le cer socoteală, pentru că fiecare e în drept să decidă în baza propriei scări valorice, dar și cu elementul de subiectivitate implicit. Constatasem doar pentru mine, ca jurnalist, că această depunctare venea din partea celor tineri. Iar unul dintre refrenele frecvente din repertoriul de huiduieli a juriului an de an e: „Ce caută boșorogi în juriu? Aduceți oameni tineri, cu viziuni moderne”. Poftim și viziunea modernă!
Să accepți calitatea de jurat e foarte riscant și ingrat
Din momentul în care ai acceptat să faci parte din juriu, nu mai ai voie să exprimi poziții publice, sa comentezi piesele țărilor, sau să faci campanii pentru cine îți place. Devii mut și surd la tot ce e legat de concurs. Surpriza de proporții pentru mine a fost faptul că publicul și juriul privesc „filme diferite”. Adică noi judecăm evoluări diferite. Și detaliul acesta e cel mai problematic. Pentru că cel care azi a cântat bine, mâine poate din diverse motive să aibă o prestație mult mai modestă, iar tu deja i-ai dat o notă mare. La fel se poate întâmpla ca juriul să judece în baza unei prestații mai puțin reușite, doar pentru că interpretul a decis, poate, să-și cruțe forțele pentru a doua zi, când e evenimentul oficial pe care-l vede toată lumea la televizor. Indiferent de motiv, poate să evolueze nu tocmai pe 10, dar pe un 7-8. Tu îl punctezi reieșind din ce vezi/auzi. Iar a doua zi poate avea o prestație foarte diferită. Mai poți face o medie între prestația de facto și ceea ce știi că este artistul, ignorând anumite carențe.
Să accepți calitatea de jurat e foarte riscant și ingrat. Îți faci un mare deserviciu de imagine. Doar că, până ieri, nici nu intuiam proporțiile acestui fenomen. Mereu există probabilitatea că nu vei vota pe placul publicului care te va stigmatiza, mai ales că noi vedem prestații diferite. E firesc să te lași dus de val și să dai preferință elementelor care surprind cu adevărat în prestația țărilor, ignorând corectitudinea politică. Și când începe transmisiunea, intri fără restanță în lumea Eurovisionului. Ești concentrat doar pe prestații. Una după alta. Te lași cucerit de voci, de elemente interesante, spectaculoase sau haioase de show. De inventivitatea unora sau altora. Lumea din jur dispare, exiști și funcționezi doar în limita a ceea ce se întâmplă în concurs. Dincolo de plăcerea care ți-o oferă un număr sau altul, încerci să fii calculat, să notezi fiecare categorie a prestației, să ei notițe, să corectezi pe ici colo note, dacă apare ceva mai bun. Te raportezi la impact, uiți de factorul geopolitic și te alegi în final cu un top pe care trebuie să-l aranjezi destul de repede. Cu 25 de producții (destul de multe) nu e prea ușor. Când ai topul aproape gata, îți poate suna în cap și clopoțelul geopolitic. Și reorganizezi notele. Așa a fost în cazul meu. De exemplu, Noam Bettan din Israel de fiecare dată a avut prestație impecabilă, chiar dacă a cântat sub presiunea unui public care l-a huiduit constant. Oferind o asemenea prestație, în asemenea condiții, înțelegi câtă forță are ca artis. El a fost pentru mine o provocare. Risc, dar îndrăznesc să presupun că dacă țara sa nu era în război, probabil câștiga Eurovisionul.
Romania a avut concurență
Finala acestui an a avut numere destul de convingătoare. Romania a avut concurență. Dar înțeleg că ea, concurența, trebuia ignorată de către juriul de la Chișinău. Că așa o cere tradiția. Evident, nu și pentru juriile altor țări, care la fel, nu au fost extrem de generoase în raport cu piesa României. Dar au avut și ei de gestionat scandalurile pe partea lor de vecinătate, că nu suntem unicii puși la zid. După felul în care a evoluat în finală (iar juriile NU au decis în baza show-ului din finală), Alexandra Capitănescu putea să stea bine pe locul întâi. Ipotetic. La fel de bine ar fi putut obține prima poziție Israel, Bulgaria, Australia, Grecia care, deși eclectică, a fost absolut în spiritul Eurovisionului. Eu nu am putut ignora nici prestația Norvegiei care a evoluat exact înaintea României și a arătat surprinzător de bine în acea repetiție finală. Sau Polonia, care a venit în concurs cu o piesă nu tocmai standard Eurovision, dar în care s-a cântat pe bune. Poziționarea României pe locurile 12, 15, 16 nu pare să aibă logică.
Punctajul final a ieșit trist, rușinos, păgubos. Lăsând la o parte preferințele fiecărui membru al juriului, pe care nu le justific deloc, dar nici nu am dreptul moral să le condamn, întreb retoric: România chiar a avut detașat cea mai bună prezență la toate capitolele? Nu, nu spun ca nu a fost bună, doar că au fost și alții tare buni. Putem accepta acest lucru? Concurenții trebuiau ignorați? Aici intervine factorul moral. Dificil. Juriul e liber să se detașeze de corsajul geopolitic. În fond, pentru asta este invitat. Mai bine nu ar fi fost...
În finală contează doar locul întâi care-ți permite să aduci Eurovisionul în țara ta
Oricum, tot ce contează după concursul acesta care presupune enorme cheltuieli, e doar impactul. Imaginea și beneficiile pe care le oferă în primul rând artistului participant. Piesa pe radio, contracte poate, concerte în spațiul european. A fost un an în care Republica Moldova s-a clasat hăt pe poziția 22 și cu toate astea, piesa celor de la Sun Stroke a devenit virală. A intrat pe radio în toată Europa, li s-a oferit contract din partea unei mari case de producții. Și rămân unii din cei mai populari artiști Eurovision. Iar asta se obține FĂRĂ votul juriului. Pentru că în finală contează doar locul întâi, care-ți permite să aduci Eurovisionul în țara ta.
M-a bucurat prestația din finală a României. M-a bucurat votul PUBLICULUI care contează cu adevărat. Regret nota noastră colectivă și nu o pot justifica. România poate nu trebuia pusă automat pe poziția întâi, dar sigur merita mult mai mult decât i-a acordat juriul de la Chișinău.
Condiția votului de vecinătate ar trebui discutată din start, dacă este cel mai important obiectiv impus juriului, și să încetăm cu povestea votului obiectiv cerut juraților. Regret că am acceptat invitația în juriu. Și nu recomand nimănui acest bagaj. Pentru faptul că am pus România pe locul 3 din 24, am trăit o experiență a linșajului public pe care nici nu am fost capabilă s-o realizez în toată dimensiunea ei. M-au pus la zid de la colegi de presă, la cei care au fost în emisiunile mele. Și startul l-a dat o colegă de radio. Oricât de tare ai fi, aceste atitudini te pot demola. De mesaje și comentarii cu sutele pe rețele nu mai zic. Și blesteme... au curs ca zahărul din punga găurită. Nu cer compătimire, nu justific votul – nici al meu, nici al colegilor, dar tare sper că acesta a fost ultimul an în care Eurovision a mai avut juriu.
