Guvernul Vasile Tofan a fost aruncat în foc înainte să se apuce de treabă. Nu a primit nici tradiționalele 100 de zile de grație. La o săptămână de la învestire, Republica Moldova a intrat în alertă energetică și hidrologică: stocurile comerciale de motorină au coborât vertiginos, iar 53 de stații de combustibili nu mai aveau motorină. Pe de altă parte, nivelul Nistrului a scăzut abrupt rapid în condițiile în care știm că 80% din apa potabilă a Republicii Moldova provine din acest fluviu.
Cu alte cuvinte, avem impresia unui deja-vu al mandatului predecesorului său, Alexandru Munteanu. Crizele reduc orice program de guvernare la esențial: înaintea marilor reforme, statul trebuie să garanteze apă, combustibil și predictibilitate. Așadar, contextul plin de sincope îl aruncă pe Vasile Tofan direct în groapa cu lei.
Situația prezentă amintește de Guvernul Alexandru Munteanu, dar paralela trebuie făcută corect. Munteanu a preluat Executivul în noiembrie 2025, iar suprapunerea crizei carburanților cu cea de pe Nistru a venit în martie 2026. Și cauzele diferă: atunci, poluarea fluviului după avarierea infrastructurii din amonte; acum, scăderea critică a debitului, simultan cu perturbarea aprovizionării regionale cu produse petroliere. Crizele nu sunt identice, însă testul politic este același: poate Guvernul să anticipeze, să coordoneze, dar mai ales să-și și explice acțiunile?
Pe parte de comunicare cel puțin, Tofan se dovedește a fi mai abil decât Munteanu. Guvernul Munteanu a gestionat episoadele de criză, dar comunicarea i-a slăbit rezultatul. Formula „situația este stabilă, prețurile cresc” a rămas mai puternic ancorată în memoria publică decât măsurile adoptate. Promisiunea că Executivul va merge „ca bolidul din Formula 1” a ridicat, la rândul ei, așteptări greu de susținut. La fel cum a făcut și PAS în 2021, când ne anunța cu emfază că va rezolva reforma justiției în șase luni, pe care iată nici măcar astăzi nu avem o claritate. Sau de fostul premier al României, Călin Popescu Tăriceanu, care ne anunța înaintea crizei globale din 2008-2009 că “economia României duduie” și ne sfătuia să cumpăram imobile în SUA.
Niveluri de criză și etapizarea rezolvării lor
Comparativ cu Tofan, în cazul guvernului Munteanu reformele fiscală și administrativă au fost explicate târziu și insuficient. Un guvern poate avea dreptate tehnic și totuși poate pierde politic atunci când cetățenii află ultimii ce se întâmplă.
Vasile Tofan a pornit mai bine la acest capitol. A convocat ședința extraordinară, a prezentat cifrele și a spus direct că situația „nu este simplă”, fără să o cosmetizeze. Dar o declarație bună nu este și o strategie. Guvernul trebuie să publice regulat un tablou simplu al crizei: stocuri, importuri, stații afectate, prețuri, debitul Nistrului, măsuri și termene. Altfel spus, este nevoie de transparență pentru ca populația să fie și ea parte a soluției, nu doar a nemulțumirilor. Comunicarea bună nu înseamnă mai multe comunicate, ci date verificabile, un mesaj simplu și coerent și acces real al presei la decidenți. Acest lucru va aduce un plus de credibilitate. Evident, Tofan are nevoie și de sprijinul PAS și nu să stea mereu cu sabia lui Damocles deasupra capului.
Astfel, cabinetul Tofan are de asigurat, în primă fază, reziliența, nu simpla stingere a incendiului. Trebuie să asigure rezerve funcționale de carburanți, rute alternative de import, reguli clare pentru stocuri, planuri de continuitate pentru apă și energie, reducerea pierderilor din rețele și investiții în irigare.
A doua prioritate este economia. Tofan a venit cu profilul unui manager de succes și cu promisiunea unui stat mai eficient, mai puțină birocrație și mai mult capital pentru întreprinderi. Aceste obiective trebuie legate direct de aderarea la Uniunea Europeană. Integrarea nu poate fi o colecție de legi votate pentru raportare la Bruxelles, ci o operațiune de modernizare: administrație capabilă, justiție funcțională, infrastructură și servicii publice mai bune.
De asemenea, este nevoie de accelerarea, imediat, a parteneriatelor strategice cu România și Ucraina. Cu Ucraina pe partea de sprijin pentru apărarea acestei țări și evitarea situațiilor complicate create de folosirea apei din Nistru, iar cu România continuarea accelerată a interconectării și convingerea investitorilor români - care să primească garanții și la Chișinău, și de la București - că merită să fie printre primii pe piața Moldovei ca piață emergentă și viitoare a UE. De altfel, acest lucru a fost enunțat și în prima vizită a premierului Tofan la București pe 30 iulie a.c., acolo unde a primit garanții că România rămâne același aliat neclintit al Chișinăului.
Guvernul și-a fixat ținta pregătirii semnării Tratatului de Aderare până la sfârșitul lui 2028; tocmai de aceea, timpul pentru improvizații s-a terminat. Poate și de aici repetarea aceluiași păcat ca PAS în 2021 sau guvernul Munteanu ulterior. O ștachetă ridicată nerealist de sus ar putea însemna așteptări greu de îndeplinit. Mai ales că acest lucru nu ține exclusiv de pregătirea temeinică a Republicii Moldova, ci mai ales de voința țărilor membre ale UE ca Uniunea să se extindă mai departe. Dar într-adevăr, în 2028 avem alegeri prezidențiale și toate acestea vor conta pentru alegerea unui nou președinte. Poate chiar a lui Vasile Tofan, de ce nu?
Testul transnistrean înaintea aderării la UE
Tocmai de aceea, procesul de reintegrare a țării trebuie accelerat pentru a-l depăși chiar și pe cel de integrare europeană. Și aici apare prima bilă neagră a guvernului Tofan care a decis amânarea până la 1 septembrie a creării Fondului de Convergență destinat reintegrării Republicii Moldova. Adică o nivelare și o omogenizare a taxelor plătite de toți agenții economici. Indiferent dacă sunt de pe malul stâng sau drept al Nistrului. Cauționarea acestei decizii, aparent lipsite de curaj, ar putea ascunde totuși și rațiunea strategică a guvernului Tofan de a nu-și pune în cârcă mai multe crize decât poate duce simultan.
Vasile Tofan trebuie să abordeze curajos acest dosar și să facă pași concreți pe el. Este incontestabilă realitatea că majoritatea statelor UE nu vor fi de acord cu primirea Republicii Moldova în UE cu militari activi ruși pe teritoriul ei. Iar precedentul Cipru nu poate fi invocat printr-o paralelă, deoarece nu se compară nici pe departe. La fel nici modelul Slavonia de Est din Croația. În Moldova avem o cu totul altă situație și trebuie tratată în cheia particularităților specifice zonale a unei Rusii belicoase în plin avânt militarist.
Integrarea europeană și reintegrarea trebuie să avanseze în paralel, iar cea din urmă chiar mai repede. Nu poți construi stat european pe un mal și amâna extinderea regulilor, drepturilor și instituțiilor pe celălalt mal. Un teritoriu aflat în afara controlului constituțional, cu sisteme juridice, fiscale și de securitate paralele, rămâne o vulnerabilitate pe care Moscova o va exploata negreșit pentru faultarea drumul european al Republicii Moldova.
„Mai repede” nu înseamnă ultimatumuri și cu atât mai puțin forță. Înseamnă convergență practică: documente, sănătate, pensii, educație, telecomunicații, infrastructură, reguli vamale și fiscale, protecția drepturilor și integrarea treptată a întreprinderilor din stânga Nistrului în spațiul legal al Republicii Moldova. Reintegrarea începe cu cetățeanul, acolo unde Chișinăul va trebui să se bată mai mult pentru “inima și mintea” cetățenilor săi din stânga Nistrului.
Trebuie continuat apoi cu economia și instituțiile, iar statutul politic trebuie pregătit prin dialog și garanții. Creșterea numărului locuitorilor din stânga Nistrului incluși în sistemul de asigurări medicale arată că apropierea se produce deja prin servicii concrete. Dar pentru asta trebuie bani și pentru acest deziderat Chișinăul trebuie să atragă în Fondul de Convergență nu numai agenții economici de peste Nistru, ci mai ales donatorii internaționali. Pentru a transforma, dacă vreți, acest Fond de Convergență într-un “mini-plan” Marshall care să aibă suficienți bani pentru a reintegra socio-economic cele două maluri ale Nistrului.
Guvernul Tofan trebuie să transforme această tendință într-o politică de stat: obiective măsurabile, buget, responsabili, termene și coordonare reală între ministere. Asociația Promo-LEX avertiza înaintea învestirii noului guvern că arhitectura există pe hârtie, dar lipsește centrul efectiv de comandă, iar Comisia guvernamentală pentru reintegrare nu s-a mai întrunit din 2020. O asemenea inerție este incompatibilă cu viteza declarată a aderării europene. Formatul 1+1 nu trebuie să fie unul opțional pentru Tiraspol, iar orice refuz de întâlnire să fie urmat în oglindă de sancțiuni. Politica Chișinăului față de regimul separatist de la Tiraspol nu trebuie să fie una a “bunului samaritean”, ci mai degrabă a “bățului și a morcovului”.
Testul lui Vasile Tofan nu va fi doar să comunice mai bine decât Alexandru Munteanu, ci să dovedească faptul că o comunicare mai bună vine dintr-o guvernare mai ordonată. Cetățeanul trebuie să știe cine decide, pe baza căror date, până când și cine răspunde dacă termenul este ratat.
În criză, încrederea este o rezervă strategică. În parcursul european, reintegrarea este politică de securitate. Dacă noul Guvern pune apa și carburanții pe un făgaș controlabil, face economia previzibilă, transformă reintegrarea din zona discursurilor sterile în calendar, începutul dificil de mandat poate deveni o șansă. Fiecare criză trebuie transformată în oportunități. Altfel, aceleași crize vor reveni, doar cu alt nume pe ușa cabinetului premierului Republicii Moldova.
