Pe 24 august reprezentanții partidelor afiliate Kremlinului au organizat un marș prin care au marcat 81 de ani „de la eliberarea Moldovei de sub ocupația fascistă” în așa-zisul Război pentru Apărarea Patriei, care ar fi început în 1941 — cu doi ani mai târziu decât pactul Ribbentrop-Molotov dintre naziști și sovietici, cu doi ani de la invazia dublă a Poloniei de către naziști și sovietici, la un an după ocuparea Basarabiei de către URSS. Schimbând cronologia celui de-al Doilea Război Mondial, sovieticii și-au creat imaginea de eliberatori în loc de ocupanți.
Tot pe 24 august, Ucraina a celebrat 34 de ani de independență, în timp ce rușii spun, din nou, că, bombardând-o, o eliberează de fascism. Sloganele care ascundeau interese imperialiste în perioada sovietică sunt din nou puse în funcțiune.
Al Doilea Război Mondial este înțeles diferit în funcție de experiența fiecărui supraviețuitor. A fost acesta luat într-o armată sau alta, fără voia sa? Și-a pierdut acesta tatăl, soțul, fratele în lupte, în masacre? A fost acesta închis în lagăr? A crezut acesta tot ce i s-a spus în școala sovietică sau a avut acces și la alte istorii, informate de experiență?
Cred că, dincolo de marile narațiuni de o parte sau alta, care tind să ne divizeze, e important să ascultăm și să spunem poveștile oamenilor ale căror vieți au fost schingiuite de tăvălugul istoriei.
O viață de om nu poate fi redusă la un singur slogan
De obicei, aceste povești personale nu pot fi reduse la un singur slogan.
Unei supraviețuitoare a Holocaustului, Geta Pronin, de exemplu, eliberată de armata sovietică din lagărul în care au fost duși la muncă și moarte aproape sigură evrei și romi de către naziști, i-a scos glontele din picior un medic evreu care a fost apoi deportat de către sovietici, fiind considerat burghez. Tot ea a beneficiat de ajutoare umanitare pe care le-au trimis americanii cu avioanele după război. Poate că opțiunile noastre politice vor fi diferite, însă eu o voi înțelege altfel după ce i-am ascultat experiența.
În multe dintre familiile noastre, bunici și străbunici au fost impuși să meargă în război pentru o armată sau alta, au murit drept carne de tun — cum sunt folosiți nord coreenii sau minoritățile etnice din Rusia, de exemplu, în armata rusă din Ucraina. Unul dintre străbunicii mei, de exemplu, a murit în Polonia, ca soldat sovietic.
Dincolo de al Doilea Război Mondial
Jurnalistul Peter Pomerantsev, cercetător al luptei cu dezinformarea și autor a trei cărți la această temă, spune că în loc să dezbatem subiecte emotive pentru oameni, care sunt exploatate deja de propaganda Kremlinului, generând divizare, mai util e să aducem în lumină episoade din experiența oamenilor despre care se vorbește mai puțin, cum este, de pildă, invazia sovietică în Afganistan.
Douăsprezece mii de moldoveni au fost impuși să lupte în Afganistan. În 1979-1989, aceștia „considerau că își fac datoria de bărbați, acum noi ne gândim, cu mintea noastră liberă, ce căutau ei acolo?”, mi-a spus Maria Grosu, fostă primară și profesoară de istorie din Pepeni, care a trebuit să dea vestea morții unuia dintre consăteni în Afganistan familiei sale.
Tot Maria Grosu îmi povestea că, după independență, i-a fost dificil să înțeleagă ce-i cu cele trei țări românești, căci la facultate învățase mai mult istoria URSS și a Partidului Comunist și avusese un singur curs despre istoria Moldovei, în care Transilvania și Valahia nici nu erau menționate. Mi se par vitale reflecțiile asupra felului în care am fost manipulați și în care am demascat propaganda căreia i-am căzut pradă, felul în care am ajuns la unele sau la alte concluzii și identități în diferite etape ale vieții noastre.
Același Pomerantsev susține că în loc să dezbatem când auzim slogane ale propagandei de la cei cu care vorbim, mai bine îi întrebăm când au început să aibă aceste păreri. Astfel ne conectăm unii la alții și nu adâncim polarizarea și divizarea pe care și-o dorește Moscova.
Veteranul războiului de pe Nistru Petru Stalbe îmi spunea că a fost luat ostatic de către separatiști când se întorcea acasă, la familia sa, la Coșnița, pe 3 martie 1992, de la lucru din Chișinău, unde era polițist. Era neînarmat. „Treceți de partea noastră, la ce vă trebuie românii ăștia?”, i-ar fi zis unul dintre separatiști. „De ce ne numiți români, noi suntem moldoveni”, i-ar fi răspuns Petru Stalbe. „Așa eram educați. Pe urmă, eu mi-am dat seama de lucrul ăsta, că toți moldovenii-s români, dar nu toți românii-s moldoveni. Pe urmă, concluzia asta am tras-o după ce am mai citit printre rânduri, am mai studiat, am mai absolvit Facultatea de Istorie la Universitatea de Stat și mi-am dat seama de lucrul pe care l-am spus”, mi-a zis el.
Pentru mine, fiind din generația post-independență, a fost oarecum invers. Învățând la școală că suntem români care am fost ocupați de sovietici, abia când am mers în Anglia și a trebuit să le explic britanicilor de ce-mi spun româncă am ajuns să îmbrățișez și identitatea de moldoveancă — acesta era singurul meu pașaport atunci, până la urmă. Cum îmi spunea scriitorul bosniac Faruk Sehic într-un interviu, cei care vor să ne despartă ne pun să alegem între o identitate sau alta, cum a fost cazul în Balcani. Însă noi putem fi și români, și moldoveni, și europeni, și cetățeni ai globului, și chișinăuieni, și din satul nostru, și din țara gazdă dacă am emigrat, și cosmopoliți în unele feluri, și tradiționali în altele, și așa mai departe. Putem asculta și un gen de muzică, și un altul. Dacă cineva ne obligă să alegem ori una, ori alta, întrebarea e de ce o face și în ce scop. Dacă adăugăm la identitatea noastră în loc să ne simțim nevoiți să scădem, reducem din tensiune, ne creștem libertatea.
Cred că ideea aceasta e utilă și pentru a rezista miturilor pe care și le creează națiunile despre sine. Odată cu instabilitatea economică, anii 90 au adus și violență inspirată, zic cei care au fost victime sau participanți la ea atunci, de serialul Brigada, de cultura închisorilor, care s-a răsfrânt asupra tinerilor în căutare de afirmare, putere și câștiguri materiale rapide. Dacă ne-am aminti aceste experiențe, poate nu am mai fi fraieriți la fel de ușor de sintagma „marea cultură rusă”, nu am reduce-o la balet și la Tolstoi. I-am vedea și umbrele, am vedea-o ca pe o altă cultură imperială, hrănită de întâlniri cu tot felul de culturi, cu o putere politică și financiară mai mare pentru a atrage talente internaționale și a-și promova mitul despre sine.
Pentru a rezista propagandei, putem săpa în propriile experiențe și în cele ale oamenilor de lângă noi. Lilia Istratii, care a făcut reparații și curățenie în Moscova din 2001 până în 2022, povestea că acolo „tot timpul trebuia să lupți”, că poliția o hărțuia, i-a cerut deseori mită, atât pentru acte, cât și fără un motiv anume, o amenința cu deportarea pe ea și pe ceilalți moldoveni care lucrau acolo în anii 2000. Nu e un subiect despre care se discută suficient.
Și cei care au mers la muncă ilegală în țări europene în anii 2000 au trăit sărăcie lucie, au suferit abuzuri ale angajatorilor sau confraților. Liberalizarea regimului de vize în 2014 a însemnat condiții și oportunități mai bune. Lucrul sezonier, atât de frecvent, permite și întoarcerea la familii și în comunitățile de acasă.
Dacă am vorbi și reflecta mai mult asupra felului în care am trăit, fiecare dintre noi, regimuri politice, schimbările și provocările istoriei, pe propria piele, am fi mai detașați, mai rezistenți, mai puțin confuzi și mai puțin singuri în fața propagandei. Mai siguri pe propria realitate și mai deschiși spre a-i asculta pe cei care își împărtășesc propria experiență.
