În sfârșit, la recenta întâlnire în formatul 1+1 de la Tiraspol, reprezentantul Chișinăului a abordat și una dintre cele mai importante probleme legate de ocupația rusă a unei părți din teritoriul Republicii Moldova: alfabetul și programa de învățământ în școlile moldovenești de dincolo de Nistru, din Tighina și din câteva sate învecinate.
Cifre estimative
Potrivit vicepremierului pentru Reintegrare, Valeriu Chiveri, ar fi vorba de aproximativ 26 de școli, cu circa 9.000 de elevi - cifre estimative, preluate din presă în absența datelor oficiale. Acum circa 15 ani, când scriam la aceeași temă pentru Jurnal de Chișinău, numărul de școli moldovenești dincolo de Nistru era mai mare, iar numărul elevilor se ridica la 26 de mii.
Chișinăul, trebuie să recunoaștem, a arătat până nu demult puțin interes pentru soarta lor; în afară de câțiva activiști Promo-Lex, nimeni nu știe exact ce și cum se predă acolo. Atenția statului moldav s-a concentrat asupra celor opt licee care au luptat și au reușit să-și apere dreptul de a studia în limba română cu alfabet latin, după programe și manuale aprobate de Ministerul Educației. Liceele respective au înregistrat în ultima vreme o creștere a numărului de elevi — 2.040 în 2026 — în timp ce școlile cu predare „în limba moldovenească cu grafie chirilică”, unde au fost reintroduse manualele din perioada sovietică, atrag tot mai puțini copii, mulți optând pentru școlile ruse din lipsă de perspectivă și pentru posibilitatea de a studia ulterior în Federația Rusă.
E adevărat că și numărul elevilor din școlile transnistrene ruse e în scădere, din cauze demografice, există în zona separatistă peste 130 de asemenea şcoli, cu aproximativ 40.000 de elevi, și doar 3 unități cu predare în limba ucraineană, cu circa 900 de elevi, deşi, conform recensământului din 2004, ponderea ucrainenilor (29%) e apropiată de cea a moldovenilor/românilor (32%) şi ruşilor (30%).
Interzicerea alfabetului latin și arderea manualelor
Toate școlile moldovenești/românești din Transnistria adoptaseră grafia latină în 1989, după ce, pe 31 august, limba română a fost legiferată în întreaga RSS Moldovenească. Schimbarea a fost însă anulată forțat în august 1994, când liderul separatist Igor Smirnov a emis un „decret” care a interzis alfabetul latin în școlile transnistrene. În prealabil, în 1992, la Tiraspol și în câteva raioane ocupate de armata rusă, inclusiv Tighina, „limba moldovenească în grafie chirilică” fusese proclamată „limbă de stat”.
La Chișinău, puterea fusese preluată de „agrarienii” pro-ruși. Ca o formă de răzbunare ei au înscris în Constituție „limba moldovenească” drept limbă oficială. Segregarea elevilor transnistreni pe plan cultural și educațional față de ceilalți vorbitori de română nu i-a deranjat și, probabil, le-a oferit satisfacția unei revanșe și a revenirii la vechea ordine de până la Declarația de Independență din 1991.
Separatiștii nu au dat dovadă de comportament democratic sau de indulgență și nu au lăsat procesul educațional la latitudinea profesorilor și părinților. Ei au confiscat imediat manualele în grafie latină tipărite după 1989 și, în loc să le trimită la Chișinău, le-au distrus și, conform unor relatări, în unele localități chiar le-au ars. Profesorii care s-au opus acestor acțiuni „patriotice” au fost concediați din școli sau intimidați de KGB. Cele opt școli în care corpul didactic și părinții au decis să apere alfabetul latin au fost date afară din sediile lor și au fost nevoite să închirieze spații improvizate pentru a-și continua activitatea.
Segregarea moldovenilor ca bombă la temelia independenței
Nu au fost niște acțiuni inconștiente, improvizate. Ideologii separatiști nu puteau să nu înțeleagă că izolarea de restul arealului etnocultural românesc nu era în avantajul transnistrenilor, îi condamna la provincialism, la degradare din punct de vedere cultural și lingvistic, educațional, submina viitorul copiilor și îi forța să se rusifice. Tocmai aceasta se și urmărea, omogenizarea etnică e visul oricărui imperiu, însă strategia separatistă în cazul transnistrenilor țintește și obiective mai profunde, nu doar cele ce se văd la suprafață.
Cu toată deschiderea, democratizarea și liberalizarea anunțată de perestroika, Moscova încerca să mențină în viață, prin formarea unei enclave separatiste, conceputul „limbii moldovenești independente de cea română”, ca răspuns la mișcarea de emancipare națională ce a învins la Chișinău. Revenirea la alfabetul latin ștergea dintr-o dată efortul a zeci de ani de manipulare, propagandă și spălări de creiere în RSSM. Transnistria era constituită nu numai pentru a influența politica internă și externă a Chișinăului, pentru a servi drept ancoră și a frâna mișcările de apropiere a Republicii Moldova de România și Europa, ci și pentru a conserva conceptul moldovenismului antiromânesc, în corespundere cu principiul divide et impera, și a-l repune în circulație la momentul potrivit.
Căci numai moldovenismul poate justifica frontiera politică de pe râul Prut, separând „două popoare diferite”. Segregarea moldovenilor transnistreni este o bombă pusă la temelia independenței Republicii Moldova, care era văzută la Kremlin, chiar de la proclamarea ei, în 1991, ca temporară. De pe atunci se pregătește armata rusă de „eliberarea” noastră ca „moldoveni” supuși „deznaționalizării” și „românizării”. Și „limba moldovenească” de care se cramponează unii politicieni de la Chișinău, nu e un fenomen patologic cognitiv, cum s-ar putea crede, ci un indiciu aproape sigur al finanțării de la Kremlin, al apartenenței la coloana a cincea. Iar faptul că în ultimii ani, odată cu invadarea Ucrainei, Moscova deplânge aproape săptămânal „înlocuirea limbii moldovenești cu cea română și a istoriei Moldovei cu istoria românilor”, excitându-ne „patriotismul” moldovenesc, e un semn în plus că armata rusă nu avea de gând să se oprească în Ucraina. Iată de ce „republicuța” separatistă se numește moldovenească, deși s-au auzit acolo propuneri să fie eliminat acest calificativ, deoarece majoritatea nu o constituie moldovenii, ci „slavii”.
Diferența de abordare față de Ucraina
Fiindcă veni vorba, merită subliniată totuși diferența de abordare în cazul ucrainenilor și moldovenilor. Ucrainenii a căror limbă literară s-a constituit separat de cea rusă este considerată dialect al limbii ruse, iar limba literară a moldovenilor ce s-a constituit în legătură organică, sincron, împreună cu celelalte graiuri vorbite în provinciile române, este privită ca o limbă diferită de cea română. Miza e în primul rând pe ignoranță, pe hiperbolizarea specificului regional, pe orgoliul provincial, persoanele inteligente nu au cum accepta o asemenea „interpretare” tendențioasă.
Numai prin deficit intelectual poți ajunge să te mândrești că „Moldova a apărut înaintea României”. De altfel, Bogdan I, cel numit, prin decret prezidențial „Întemeietorul” Moldovei, a fost, conform documentelor ungurești scrise pe atunci în latină, woivoda Olachorum de Maramarosio, adică voievod al românilor din Maramureș și nu vorbea „limba moldovenească”, ci română. Satul unde s-a născut, Cuhea, centrul cnezatului său, se numește azi Bogdan Vodă și poate fi găsit pe aceleași coordonate geografice, în Maramureș. Moldova ar fi putut să se numească Maramureșul Nou, cum se numesc tradițional localitățile formate de descendenții altor localități. Nu e stupid să ne mândrim că am fi mai vechi decât maramureșenii din care ne tragem? Moldovean e sinonim cu român, e în interesul imperiului rus să ne facă să credem că suntem altcineva.
Moldovenismul ca război hibrid
Moldovenismul e comparabil, după rolul său strategic, cu Armata 14, ale cărei rămășițe Rusia refuză să le retragă exact din aceleași motive revanșarde. Renunțarea la moldovenism ar însemna recunoașterea faptului de a fi încercat, timp de 40 de ani, să creeze între Prut și Nistru, prin minciună și teroare, o limbă și un popor deosebit de limba română și poporul român. Moldovenismul e un război imperial cu alte mijloace, soft, hibride, și aceasta explică anacronismul, încrâncenarea sălbatică și violența fără limite cu care s-a procedat până acum și cu care se reacționează la orice încercare de a promova și legaliza adevărul pe teritoriul Republicii Moldova.
Să aplici cu atâta cinism, la începutul secolului XXI, în plin proces de integrare continentală și globală, o politică de segregare, să împiedici cu mijloace militare și vărsare de sânge comunicarea dintre persoane ce moștenesc aceeași cultură și vorbesc aceeași limbă, având și aceleași rădăcini istorice (în lucrarea „Молдавские этюды”, editată în 1936, lingvistul sovietic Mihail Serghievski găsește rădăcini transilvănene în graiul transnistrenilor) pare incredibil de barbar, denotă un retard civilizațional înspăimântător din partea unui popor ce se pretinde mesianic, pășind în „fruntea întregii planete”, ca să-l cităm pe Vladimir Vîsoțki. Doar când ne uităm ce face armata rusă în Ucraina, ne dăm seama că Republica Moldova a avut și un pic de noroc în 1992. Spre deosebire de kagebistul Putin, care se visează intrat cu orice preț în istorie, Elțin a manifestat totuși unele slăbiciuni și limite umane.
Surprizele lui Chiveri
La Tiraspol, rostindu-și cuvântul de salut în cadrul întâlnirii cu pretinsul ministru de externe al nerecunoscutului de nimeni, celui de-al doilea stătuleț moldav, Vice-premierul pentru Reintegrare, Valeriu Chiveri a precizat în mod principial că se află în Republica Moldova, ceea ce, în cazuri similare, predecesorii săi au evitat să spună. Declarația în sine nu trebuie supraestimată, impactul ei e simbolic. Însă nu e întâmplătoare, căci vine din partea unei persoane cu suficientă experiență diplomatică și cunoaștere a importanței detaliilor în relații „specifice”.
Valeriu Chiveri, i-a surprins și i-a pus în dificultate pe separatiștii transnistreni și cu propunerile sale inedite. E vorba, în primul rând, despre suspendarea treptată a scutirilor fiscale (TVA și accize) pentru întreprinderile transnistrene, și formarea unui Fond de convergență, destinat acțiunilor de reintegrare. Asemenea acțiuni care vor afecta inevitabil bugetul așa-zisei republicuțe și veniturile oamenilor de afaceri transnistreni nu puteau să-i bucure pe liderii de la Tiraspol.
Și extinderea Serviciului Unic de Urgență 112 pentru a-i include pe „nistreni”, începând cu proiecte pilot în localități precum Tighina, Dubăsari și Râbnița, nu le poate provoca entuziasm. Deși necesar, salvator pentru cetățeni, un asemenea serviciu le poate provoca sentimente de recunoștință statului moldav și riscă să submineze loialitatea față de bravul stătuleț nerecunoscut de nimeni și liderii săi autoproclamați.
Ce i-a alarmat pe separatiști?
Dar cel mai mult a tulburat stabilitatea lor ideologică solicitarea vice-premierului Chiveri ca școlile moldovenești transnistrene să fie libere să utilizeze alfabetul românesc și să studieze după programe elaborate la Chișinău, ca restul școlilor de limbă română din Republica Moldova. El și-a motivat solicitarea prin necesitatea de a pune capăt segregării moldovenilor/românilor în țarcul separatist, de a le asigura tinerilor transnistreni șanse egale cu ale celorlalți tineri din stânga Nistrului, ca ei să-și poată continua studiile în școlile superioare de pe malul drept al Nistrului, în România și mai departe în Europa.
Tiraspolul a reacționat cu oarecare întârziere la acest demers, având nevoie, probabil, să se consulte cu Moscova. După cum era de așteptat, propunerea Chișinăului de a accepta limba română și alfabetul latin a fost respinsă categoric, cu trimitere la „tradiția istorică” din regiune. Mai mult, inițiativa lui Chiveri a fost socotită „alarmantă”, dăunătoare pentru dialogul dintre părți. Și nu e de mirare. Moldovenismul dă sens separatismului transnistrean, după cum armata rusă îi garantează existența. Dacă se renunță la moldovenism, își pierde rostul și aflarea pe Nistru a armatei ruse. Dacă armata rusă se retrage, nu are rost nici moldovenismul.
Parafrazându-l pe Maiakovski, rostind cuvântul moldovenism, ne referim la Armata 14, spunând Armata 14, ne referim la moldovenism.
Pași mici, în altă direcție
Rezumând, strategia pașilor mici din perioada AIE, elaborată cu implicarea partenerilor germani, care împingeau Chișinăul pe direcția recunoașterii de facto a independenței stătulețului separatist (să ne amintim, cu acest prilej, de plimbările premierului Vlad Filat cu „președintele” Evgheni Șevciuk, pe malul lacului Tegernsee din Germania, în iunie 2012) este resetată treptat spre integrarea sa de facto, economică, în primul rând, în domeniul sănătății, educației. Forma rămâne aceeași, dar se schimbă radical conținutul. De aceea, putem vorbi despre o etapă nouă în reglementarea transnistreană, începută în mandatul lui Oleg Serebrian și continuată acum de Valeriu Chiveri.
