Liderul și deputatul comunist Vladimir Voronin a amuzat toată lumea, atunci când, la întrebarea unei jurnaliste, și-a scos afară limba. Era un fel de a răspunde că nu poate răspunde. L-a eclipsat tovarășa sa de partid, deputata și lidera fracțiunii comuniste, Diana Caraman, declarând, nitam-nisam, în fața acelorași jurnaliști, că nu va mai vorbi „limba bunicii și străbunicii” sale, atâta timp cât aceasta va figura în Constituție ca limbă română, nu ca moldovenească.
Manifestări „lingvistice” curioase
Ciudatele manifestări „lingvistice” ale liderilor comuniști, unul mai vechi, altul mai nou, la început de sezon politic, sunt curioase în sine, au provocat numeroase comentarii, nu toate măgulitoare pentru ei. Și era de așteptat, mai cu seamă în cazul tovarășei Caraman, căci controversa moldovenească/română e epuizată demult, nu numai la nivel academic, ci și în societate, mai fiind abordată doar ocazional, de persoane cu reacție întârziată sau care, profesând diferite meserii folositoare, își descoperă brusc vocația istorică și lingvistică.
Ca la mulți diletanți, pasiunea lingvistică a Dianei Caraman dă în clocot și stinge flacăra rațiunii, ea pretinzând că astfel își expune patriotismul. Fiindcă, spre deosebire de gestul lui Voronin, al ei conține și o semnificație politică explicită, nu îl putem ignora.
Ideile proaste nu pot fi interzise
Totuși, în opinia noastră, chemările de a i se interzice să vorbească rusește în parlament nu își au rostul, și nu numai pentru că ar ridica semne de întrebare din punct de vedere constituțional, ci și pentru că sunt din același „registru” de comportament, ca și „boicotul” ei. E inutil să-l forțezi pe cineva să renunțe la o idee stupidă, oricât de ineptă, neghioabă ar părea aceasta, i-am da o importanță falsă. De fapt, adevăratul sens al manifestării sale e altul.
Aparenta logică a Dianei Caraman, legată de boicotul ei „lingvistic”, conține un element contradictoriu, fals, nu rezistă unui test simplu: al dragostei și devotamentului pentru „limba moldovenească”. În cunoscuta parabolă despre Solomon și cele două femei venite la el cu un prunc, ca să li se facă dreptate, fiecare pretinzând că pruncul este al ei, mama adevărată a renunțat la copil, ca să-i salveze viața, atunci când Solomon a cerut o sabie și a spus că va tăia pruncul în două, ca să le revină fiecăreia câte o jumătate. Viața pruncului fiind pusă în primejdie, pentru mama lui nu mai conta relația juridică.
Diana Caraman procedează invers: ea acceptă moartea limbii pe care pretinde că a moștenit-o de la bunică-sa, anunțând că nu va vorbi „limba moldovenească” atâta timp cât în Constituția Republicii Moldova va fi scris că limba oficială a statului e limba română. Pentru tovarășa comunistă este importantă nu viața limbii materne, oricum s-ar numi, ci denumirea în sine, indiferent de numărul de vorbitori, care e dovada existenței unei limbi. Să nu o vorbească nimeni, dar să se numească moldovenească, acesta e sensul demersului său.
Incompetență sau un scop ascuns?
E greu (dar nu imposibil) să-ți imaginezi că un deputat poate fi atât de limitat încât să nu priceapă că pe ambele maluri ale Prutului se vorbește aceeași limbă, care s-a maturizat, s-a dezvoltat, s-a modernizat, purtând, prin consens general, numele „limba română”. Dincolo de aspectul etic, al adevărului istoric, insistența ca noi, cei de pe malul stâng al Prutului, să o numim, prin furt intelectual, din „patriotism” local, altfel, decât o numesc marea majoritate a vorbitorilor ei, nu ar fi un semn de înțelepciune, ci, dimpotrivă, de mărginire culturală, de închistare provincială autodistructivă, sinucigașă, din punct de vedere evoluționar. De ce regiunea Novgorod sau Tula sau alte regiuni ele Rusiei nu și-au construit propriile limbi?
Chiar presupunând că limba română s-ar fi numit la începuturi „limba moldovenească”, deși nu este deloc așa (recentul studiu al lingvistului Dan Ungureanu indică o evidentă relație lexicală a limbii noastre cu unele dialecte nord-italiene, ceea ce înseamnă că începuturile ei se află dincolo de Moldova și chiar Maramureș), e logic și firesc ca vorbitorii aceleiași limbi să se înțeleagă în privința unui standard comun și a denumirii, ca să nu identifice în mod diferit aceeași realitate lingvistică. Iar un spațiul cultural comun cât mai larg e benefic din punct de vedere intelectual, pentru toți, nu numai pentru poeții, scriitorii, jurnaliștii noștri.
Nefiind lingvistă, deși e trecută prin universități libere, doamna Caraman ignoră demonstrativ concluziile reputaților lingviști, inclusiv sovietici, în chestiunea limbii vorbite între Nistru și Prut, bazându-se doar pe spusele bunicii și străbunicii sale. (Să sperăm că în alte domenii, medical sau tehnic, ea recunoaște autoritatea științifică, nu se conduce doar de rețetele bunicuței sale). Diana Caraman ne forțează să ne izolăm lingvistic, să absolutizăm un anumit segment istoric, în care am trăit separați, ignorând sutele de ani când am trăit împreună cu vorbitorii limbii române de peste Prut, să generalizăm niște particularități ale vorbirii noastre în detrimentul trăsăturilor comune, să rămânem în „tarlaua” noastră, să ne închidem, să ne separăm de restul arealului românesc. De ce? Răspunsul e simplu: ca să nu ne îndepărtăm prea tare de Rusia, să nu ne desprindem definitiv, să rămânem sub poala imperială.
Integrarea europeană începe cu recunoașterea limbii române
Întâmplător, credeți, Maria Zaharova și alți reprezentanți ai Rusiei ne tot gâdilă „patriotismul”, nu obosesc să acuze guvernarea PAS de „românizare”, de încălcarea „neutralității”? Înainte de Diana Caraman, Moscova, inclusiv ambasadorul ei, refuză să recunoască faptul că în Republica Moldova se vorbește limba română. Fiindcă veni vorba, în acest context, denunțarea de către noul guvern a acordului moldo-rus cu privire la funcționarea Centrului Culturii Ruse în Republica Moldova este o acțiune logică și legitimă. Un stat suveran și independent nu poate permite ca pe teritoriul său să activeze structurile unui stat care nu recunoaște rezultatele alegerilor prezidențiale și parlamentare și, implicit, legitimitatea președintelui și a parlamentului nostru, declanșând un adevărat război informațional, propagandistic împotriva Republicii Moldova. Dacă facem abstracție de armata rusă, „limba moldovenească” rămâne ultima redută a Rusiei pe plaiul mioritic, e cuiul lui Pepelea, pe care Moscova îl menține din răsputeri. Integrarea europeană începe cu recunoașterea limbii române.
Deruta ideologică
Să nu credem însă că Diana Caraman e de capul său, că Voronin este străin de „inițiativele” ei, care reflectă și deruta profundă, ideologică, strategică, în care s-a pomenit acest partid pro-rus. Și nu numai acesta. Ați observat că la recenta învestire a noului guvern PAS, „patrioții” socialiști și comuniști nu s-au pronunțat împotriva integrării europene, nu au atacat Uniunea Europeană, nu au vorbit disprețuitor despre valorile ei și nu le-au elogiat pe cele rusești, „tradiționale”? Numai Dodon a deplâns faptul că „ne-am alăturat tuturor sancțiunilor impuse de Occident împotriva Estului”, deși sancțiunile au fost aplicate nu Estului, ci Rusiei, pentru că a pornit război împotriva Ucrainei. Și astfel am fi pierdut, crede liderul PSRM, „posibilitatea de a exporta liber atât spre Est, cât și spre Vest, datorită acordurilor de liber schimb cu CSI și UEEA”. În realitate, posibilitatea de exporta spre Est nu a fost pierdută, decât poate în cazul Rusiei, nu și al Chinei și al altor țări estice. „Cum intenționați să atrageți investiții?”, a întrebat dramatic Dodon, ca și cum investițiile ar veni din Rusia.
Cartea „patriotismului” e singura pe care mai pot miza partidele pro-ruse. Voronin, Dodon înțeleg prea bine că „dezvoltarea de mai departe a Republicii Moldova nu poate fi asigurată decât prin promovarea consecventă și ireversibilă a cursului strategic spre integrarea europeană...”, - la 24 martie 2005, deputații comuniști au semnat o declarație corespunzătoare a Parlamentului. Liderul comunist credea atunci cuvintelor Moscovei că ea nu se va opune integrării europene a Republicii Moldova. Dar Moscova a spus „Niet”, când s-a ajuns la integrarea concretă.
Acum, înțelegând că pierde, dacă se opune deschis, ea a dat indicații să fie schimbat macazul, altfel partidele pro-ruse nu vor ajunge la guvernare. Ceea ce le-a rămas lor, e să blameze regimul „trădător”, să suprasolicite coarda „patriotismului”. Așa se explică și puseul „patriotic” al deputatei comuniste. Cine spunea că „patriotismul” e ultimul refugiu al ticăloșilor?
