Odată cu venirea lui Vladimir Putin la putere, Rusia a trecut printr-o involuție democratică profundă. La peste două decenii de când acesta se află la Kremlin, statul rus a ajuns o paria la nivel internațional, care gândește și acționează în politica externă în termeni imperialiști caracteristici secolului al XIX-lea.
Involuția Rusiei sub conducerea lui Putin
Venind la putere în 2000, după nebunia „capitalismului sălbatic” din anii ’90 ai secolului trecut specifică întregului spațiu post-sovietic, Vladimir Putin a creat „iluzia” readucerii stabilității în Rusia și a puterii de odinioară pe care a avut-o Uniunea Sovietică, destrămată cu un deceniu mai devreme. De la bun început, încă de când ocupa funcția de prim-minstru, Putin a încercat să se remarce drept un lider care conduce Rusia cu „o mână de fier”, ceea ce i-a adus popularitate în rândurile cetățenilor ruși.
Pentru a-și spori influența politică și a-și netezi drumul spre puterea totală, Putin a început lupta cu principalii oligarhi ruși, care și-au obținut averile enorme în urma privatizării, în condiții dubioase, a mai multor bunuri importante ale statului. În urma acestei lupte pentru putere, Putin a ieșit învingător, cei mai influenți oligarhi, fie au părăsit Rusia (Boris Berezovski și Vladimir Gusinski), fie au ajuns în închisoare (Mihail Hodorkovski), fie au devenit oligarhi „de curte” ai Kremlinului (Roman Abramovici). De fapt, într-un asemenea mod Putin a înlocuit instituția oligarhiei, aflată la cârma statului rus în anii ’90 ai secolului trecut, cu cea a descendenților din fosta securitate sovietică.
Mișcarea strategică a lui Putin care a dus la „cucerirea” poporului rus, a fost reîntoarcerea în posesia statului a bunurilor sechestrate de la oligarhii care nu au vrut să i se supună politic. În mod special, simbolică în „reîntoarcerea la popor” a fost preluarea de stat în anul 2003 a acțiunilor pe care le deținea compania „Yukos” (condusă de către Hodorkovski), cel mai mare producător de petrol din Rusia la acel moment.
Totodată, sub pretextul limitării influenții oligarhilor asupra sistemului politic din Rusia, Putin a reușit să lichideze mass media de opoziție prin preluarea, în 2001-2002, de la acești oligarhi a celor mai importante televiziuni rusești, cum ar fi NTV (deținută de Gusinski) și TV6 (proprietar fiind Berezovski), și trecerea lor sub controlul (și în serviciul) noii puterii clădite de Putin. De fapt, în perioada respectivă, aproape toată mass media rusească a trecut sub controlul statalului, fiind angajată în edificarea regimului politic al lui Vladimir Putin, a cărui tendințe autoritare s-au profilat încă de la început.
Pe lângă capturarea presei, Putin a recurs și la înlăturarea opoziției politice în Rusia, construind un sistem de partide politice nu foarte departe de cel din Uniunea Sovietică. Timp de câțiva ani, în Rusia nu au mai rămas partide veritabile de opoziție. După modelul sovietic, în Rusia a fost creat partidul-stat al președintelui – Rusia Unită. Pentru a mima pluralismul politic, au mai fost acceptate în parlamentul rus – Duma de Stat – câteva partide satelit, de buzunar, care doar nominal sunt de opoziție, și nicidecum în mod real.
Sistemul politic în Rusia a involuat până în a-i asigura puterea politică lui Putin pe viață. După epizodul tandemocrației din anii 2008-2012, când președinte al Rusiei a fost Dmitri Medvedev, iar Vladimir Putin – prim-ministru (o modalitate de comutare a puterii), ultimul a revenit la cârma statului rus în mod oficial, devenind din nou președinte. Schimbările constituționale, operate în câteva rânduri, îi garantează lui Putin posibilitatea de a fi președinte al Rusiei până în anul 2036, când ar împlini 84 de ani. În așa mod, Vladimir Putin îl poate depăși ca longevitate în fruntea statului pe Iosif Stalin, care a condus Uniunea Sovietică timp de 30 de ani.
Putinismul – între neostalinism și nazism
După relativa democrație din ani ’90, sistemul politic rus demult nu mai este unul democratic, încă din primii ani ai aflării lui Vladimir Putin la putere. Dacă în primele două mandate prezidențiale ale acestuia – cele din 2000 până în 2008 – experții în tehnologii politice de la Kremlin au încercat să formuleze teoretic o așa-numită democrație de tip rusesc, ambalând conceptual sistemul politic rus cu noțiuni ca upravleaemaia demokratia (democrația controlată) pentru primul mandat, sau suverennaya demokratiya (democrația suverană), în cel de-al doilea mandat, după Conferința de Securitate de la Munchen din februarie 2007, la care Putin practic a anunțat cursul de confruntare al Moscovei cu Occidentul, Rusia a abandonat în totalitate organizarea democratică a societății, mergând spre un regim autoritar tot mai feroce.
Confruntarea lui Putin cu Occidentul s-a manifest prin războiul declanșat în Georgia în august 2008, anexarea Crimeii și provocarea și alimentarea separatismului teritorial în anul 2014 în estul Ucrainei, intervenția militară în Siria în 2015, punctul culminant fiind atacul armat brutal asupra aceeași Ucraina, la 24 februarie 2022. În interior, Putin a înăsprit regimul, reprimând orice proteste inițiate de opoziție prin intervenția dură a poliției. Principalii opozanți politici ruși – Boris Nemțov și Alexei Navalnîi – au fost lichidați fizic de mașinăria represivă a lui Vladimir Putin. Anterior, au fost lichidați și jurnaliști incomozi regimului, cum a fost cazul Annei Politkovskaia. Deși vorbește în continuare despre democrație în discursurile sale, Putin s-a transformat treptat într-un unul din cei mai odioși dictatori din istorie, ajungând să fie echivalat cu Adolf Hitler.
În cei peste 24 de ani de putere, Vladimir Putin a distrus orice element democratic în Rusia – a suprimat opoziția politică, a mimat procesele electorale, a distrus presa independentă, a închis organizațiile pentru drepturile omului, a forțat instituțiile media străine să plece, a interzis platformele de socializare și a scos în afara legii orice persoană sau instituție care critică regimul său prin aplicarea etichetei de „agent străin”. Regimul lui Putin a ajuns la paroxism odată cu declanșarea războiului în Ucraina. Oricine îndrăznește să critice așa-numita „operație militară specială” nimerește imediat în mâinile poliției care se comportă ca inchiziția din perioada medievală. S-a ajuns până la situații absurde când persoane au fost reținute doar pentru faptul că au îndrăznit să spună în public două cuvinte – „net voine” („nu războiului”). Cu certitudine, practicile lui Putin de a conduce statul rus pot fi lesne considerate neostaliniste.
Putin nu a fost în stare „să pună pe roate” o economie funcțională, bazată pe regulile pieței. Esența economiei ruse în timpul lui Putin constă în exportul de resurse naturale, cu precădere a hidrocarburilor. Ideologic a promovat tot mai vocal un naționalism rusesc neoimperialist revanșard, de tipul nazismului lui Hitler, implicând în discursurile sale despre valorile tradiționale de care se conduce Rusia și teze religioase conservatoare. Nu a reușit să modernizeze nici mult lăudata armată rusă, în pofida resurselor financiare enorme alocate de la buget, din cauza corupției de care a dat dovadă cleptocratul aparat de stat rus.
Concluzii
Distrugând democrația plăpândă de pe timpul lui Boris Elțin, Vladimir Putin nu a construit nimic în loc. În pofida retoricii sale despre un stat puternic, el nu a clădit o țară cu instituții funcționale, dar a edificat o putere bazată pe loialitate și subordine personală. Iluzia democratică din primul deceniu al Rusiei post-sovietice, plină de dezamăgiri și frustrări ale cetățenilor ruși, a fost substituită de o involuție galopantă spre un regim autoritar, construit în jurul unei persoane avide să se revanșeze pe tot ce înseamnă Occident.
