Alegerile parlamentare din 28 septembrie curent nu sunt despre votul nostru acordat programelor politice ale partidelor înscrise în competiție. Nu sunt despre o direcție liberală sau social-democrată, nu sunt despre competiția partidelor. Nici despre sentimentele susținătorilor unui partid sau al altui partid. Nu sunt despre stânga sau dreapta. Nici măcar nu sunt despre candidații la fotoliul de deputat în viitorul parlament al Republicii Moldova.
În ultima duminică de septembrie alegem democrația sau dictatura. Alegem pacea sau războiul. Alegem libera circulație sau izolarea de restul lumii. Alegem o minimă șansă de dezvoltare și bunăstare sau o întoarcere într-o maximă sărăcie de subexistență. Alegem un viitor pentru copiii noștri sau îi întoarcem și pe ei în trecutul nostru deloc glorios. Alegem dacă vom avea peste patru ani alegeri în care vom putea vota așa cum credem de cuviință sau vom fi conduși fără ca să fim întrebați și fără ca să contăm.
Vom pierde toți sau vom câștiga toți, indiferent de culoarea partidului preferat. Viitor nu vor avea nici fruntașii deschiși sau ascunși ai partidelor pro-Kremlin. În fața dezastrului care se cască în fața eventualei preluări ai puterii de către partidele susținute de Moscova, cred, că niciunul dintre ei, dacă nu sunt chiar aventurieri mai mari decât personajele lui Ilf și Petrov din epoca scurtă a NEP-ului lui Lenin, nu vor acea putere. Fiindcă puterea nu va fi a lor. Vor fi niște simpli executori. Viitor nu vor avea nici orgolioșii politici de azi din zona marjei de eroare ai sondajelor sociologice. Nu va mai fi câmpia democrației pentru orgoliul lor. Pur și simplu, vor rămâne singuri cu egoul lor. Cu riscul de a-l scăpa de sus peste propriul picior. Cu riscul de a-l fractura.
Votul pentru PAS nu înseamnă că vor curge de luni, 29 septembrie, râuri de lapte și miere. Nu înseamnă că vom rămâne fără șmecheri, demagogi și coțcari. Înseamnă doar o șansă. Și pare unica.
Cred că acest popor e mai înțelept decât ne cred politrucii Kremlinului.
În martie 1944 Armata Roșie a ajuns la Prut, la Pererita. Trupele române se retrăgeau peste Prut. Doi soldați români au venit la bunică-mea să împrumute căruța. Pe trei zile.
Era o căruță nouă, făcută de bunelul Mihail înainte de concentrare, în 1943. Românii l-au lăsat acasă în primii ani de război, ca să-și crească cele două fete de doi și trei ani. Iar atunci când a fost recrutat, l-au repartizat la Cernăuți. Ca aghiotant al unui colonel român. Să fie aproape de familie.
Peste două zile unul dintre cei doi soldați români, care se retrăgeau cu trupele lor, a trecut Prutul din nou pe la Cotul Morii și i-a adus căruța bunicii.
Primele unități ale Armatei Roșii au intrat în sat chiar a doua zi. A venit un soldat și i-a zis bunicii să-i împrumute căruța. Pe trei zile. Drept dovadă că îi va întoarce căruța a lăsat în loc un șaraban. Care arăta ca un șaraban care a făcut drumul lung de trei veri și trei ierni de la Prut până la Stalingrad și de la Stalingrad până la Prut.
Chiar dacă trupele sovietice înaintau și nu era niciun risc pentru ele să fie aruncate departe de Prut, bunică-mea, totuși, precaută, a desfăcut șarabanul. Cele patru roți mari le-a ascuns în locul diferite, coșul, proțapul au fost împrăștiate și ele.
A doua zi vin doi soldați sovietici și-i zic bunicăi:
- Noi am lăsat ieri aici șarabanul nostru. Am venit să-l luăm.
Bunică-mea a zis că nu știe rusa. Și nici de șarabanul lor. În curte nu e niciun șaraban. Nu e niciun proțap, niciun coș care să aducă aminte de căruța lor.
Peste ani, pe una dintre roțile de la acel șaraban, cânta un cocoș roșu, demonstrându-și virilitatea în fața găinilor care nu prea îl băgau în seamă. Ele ciuguleau semințele de pe jos. Bucurându-se mult și cotcodăcind când dădeau peste vreo râmă.
