O parte din deputații Sfatului Țării au fost omorâți de către sovietici în 1941-1942, în particular cei ce au rămas în Basarabia după ocuparea ei de către URSS. Însă unele dintre cele mai mari personalități ale Moldovei de Răsărit de la 1917-1918 – Ion Pelivan, Daniel Ciugureanu – au murit în închisorile României comuniste. Pantelimon Halippa a fost arestat de regimul comunist din România, întemnițat la Sighet, apoi predat sovieticilor și dus în Siberia. După trei ani de Gulag, a fost predat statului român și încarcerat din nou, la Gherla.
Totul a fost organizat în cadrul unei operațiuni de amploare pregătită și executată minuțios, cu concursul Partidului Comunist Român, aflat la putere. În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, organele românești de securitate, dirijate din umbră de consilieri sovietici, au arestat 90 de persoane, foști miniștri și înalți funcționari de stat în guvernele „burgheze” ale României, „activiști importanți ai partidelor reacționare”.
Printre cei arestați în „noaptea demnitarilor” au fost și oameni politici din Basarabia, cei care au jucat un rol de seamă la unirea de la 1918 a provinciei dintre Prut și Nistru cu România: Pantelimon Halippa, Ion Pelivan, Daniel Ciugureanu (membri ai Sfatului Țării), generalul Ioan Rășcanu. În cadrul aceleiași operațiuni, urma să fie arestat și Anton Crihan, fost deputat în Sfatul Țării, dar nu a fost găsit la domiciliul indicat.
Daniel Ciugureanu (1885-1950) A studiat medicina la Universitatea din Kiev și, la întoarcere în Basarabia, a participat la acțiunile cu caracter național organizate de cercul din jurul revistei „Cuvânt Moldovenesc”. În 1914, a fost angajat la Spitalul din Hâncești, unde a lucrat până la sfârșitul anului 1915, când s-a ascuns de ohranca țaristă. La izbucnirea revoluției din 1917, a reapărut în spațiul public și a participat la toate evenimentele naționale care au marcat evoluția teritoriului dintre Prut și Nistru, de la proclamarea independenței până la unirea cu România, pe 27 martie 1918. A contribuit substanțial la formarea Partidului Național Moldovenesc și a Sfatului Țării.
În ianuarie 1918, în condițiile pericolului cuceririi puterii de către forțele bolșevice în Basarabia, a format cel de-al doilea guvern al Republicii Democratice Moldovenești, care a proclamat la 24 ianuarie 1918 independența Basarabiei față de Imperiului Rus și a creat premisele pentru votarea de către Sfatul Țării a unirii Basarabiei cu România, la 27 martie 1918.
În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, Daniel Ciugureanu a fost ridicat de la locuința sa de către reprezentanții securității române. Împreună cu alte personalități politice și intelectuali, a fost întemnițat la închisoarea din Sighetu Marmației. Despre umilințele și calvarul prin care a trecut Daniel Ciugureanu în ultimele clipe de viață scrie în amintirile sale istoricul Ion Nistor, unul dintre foarte puținii supraviețuitori ai închisorii din Sighet.
În dimineața zilei de 6 mai 1950, după noaptea petrecută la Ministerul de Interne, „când se făcu bine ziua, se deschise ușa și își făcu apariția un comisar cu o listă în mână, ordonându-ne să ieșim în curte. Acolo se găseau mai multe camioane-dube. Comisarul pronunță numele deținuților, dispuse să se dea fiecăruia o pâine, mici pachete de brânză și de marmeladă, precum și o cutie de conserve pentru patru persoane. Cu merindele astea în mână, furăm invitați în dubă, unde încăpeau 18-20 de persoane. (...) În zori am plecat mai departe și, pe la prânz, am ajuns la Oradea, unde am făcut iarăși un popas mai lung, în așteptarea de a fi vărsați în penitenciarul de acolo. În drum, doctorul Ciugureanu, suferind un atac de cord, fu chemat medicul care însoțea convoiul într-un automobil. I s-au făcut injecții. Cum însă starea bolnavului se agravase, sosi medicul din nou spre a-l muta în automobilul său. Se pare că sucombase în drum, fiindcă din momentul acela, Ciugureanu n-a mai fost văzut”.
Date despre modul cum au fost încarcerați arestații în închisoare, inclusiv despre sfârșitul lui Daniel Ciugureanu, oferă însuși comandantul Penitenciarului din Sighet, locotenent-major Vasile D. Ciolpan.
Într-o declarație făcută pe 4 iunie 1955, printre alte detalii, el scrie următoarele: „În anul 1950, la 1 mai, am fost numit director al Penitenciarului Sighet Principal, plecând din București, cu un număr de 17 milițieni, venind la Sighet, am găsit aici pe fostul inspector și mai târziu maior Dumitrașcu, care în prezent este pensionar. Am stat câteva zile și pe data de 5-6 mai 1950, au început să sosească dube cu deținuți. Odată cu deținuții au venit și fostul ministru Jianu Marin împreună cu fostul colonel Baciu Ion, care a stat vreo două zile aici în localitate, însăși fostul ministru a repartizat deținuții pe camere. La una din dube a venit un deținut deja mort și unul nebun (generalul Henry Cihoski). Pe cel mort au dat ordin ca să vină căruța de la spital și a fost dus la spital pentru a fi îngropat. Și a spus să se facă un proces-verbal de constatarea morții și să semneze doi medici, dar să se păstreze secretul. Întrebând pe viitor cum să procedez, mi s-a spus că tot la fel să se facă proces-verbal și să semneze doi medici, dar să se păstreze secretul. A mai spus că împreună cu comandantul securității din oraș să căutăm un loc pentru a putea fi înmormântat, dar în timpul nopții și să nu anunțăm nicăieri moartea lor”.
În continuare, Vasile Ciolpan oferă unele detalii despre locul unde probabil a fost „îngropat” Daniel Ciugureanu: „Fostul colonel Baciu a fost de față când s-a hotărât de felul cum va trebui în viitor să se procedere cu cei morți și în felul acesta, am stabilit locul cu un fost căpitan de securitate și comandant al securității județene din Sighet, Mureșan Alexandru, unde am stabilit unde trebuie să fie înmormântat, în 1950–1951 și 1952 într-un timp în cimitirul orașului, datorită faptului că la orice oră din noapte (se) mai circula, am intervenit din nou pe lângă comandantul securității din oraș pentru a stabili un loc mai ascuns. Și după câteva zile de la intervenția mea, am fost chemat de căpitanul Stern în prezent maior la Reg. Baia Mare și mi-a indicat locul unde trebuia să-i transport pe cei morți adică în cimitirul spitalului care este afară de oraș”. Acest cimitir este și astăzi și poartă numele Cimitirul Săracilor, Cimitirul fără morminte sau, în limbajul oficial, Cimitirul de la Cearda.
Moartea lui Daniel Ciugureanu nu a fost constatată printr-un act de deces, ci printr-un proces-verbal, așa precum mărturisește directorul închisorii din Sighet: „că așa ni s-a dat ordine verbale de către fostul ministrul Jianu și de fostul colonel Baciu. Constituind pentru noi o sarcină de partid și de stat și, normal, un secret de stat”.
Astfel, locul înmormântării lui Daniel Ciugureanu rămâne și astăzi un mare „secret de stat”. Fiul său, Gheorghe, necunoscându-i soarta și negăsindu-i mormântul, a ridicat la Sighet, în Cimitirul Săracilor, o cruce comemorativă, iar la cimitirul Mănăstirii Cernica de lângă București, unde își dorm somnul de veci foști deputați din Sfatul Țării, i-a ridicat un cenotaf.
Ion Pelivan (1876-1954) a participat din studenție la mișcarea națională din Basarabia. A fost condamnat pentru prima dată în cazul organizației studenților basarabeni de la Universitatea din Dorpat, pentru că citeau cărți în limba română trimise de prietenii lor de la București, Alexandru Groapă și Ștefan Usinevici.
În 1904, drept pedeapsă, a fost trimis pe frontul din Manciuria. Întors acasă după război, a participat la toate acțiunile cu caracter național din 1905 până în 1918. În 1917, a contribuit la formarea Partidului Național Moldovenesc. În primul guvern al Republicii Democratice Moldovenești (7 decembrie 1917 – 14 ianuarie 1918), prezidat de Pantelimon Erhan, precum și în cel de-al doilea (19 ianuarie – 27 martie 1918), condus de Daniel Ciugureanu, Ion Pelivan a deținut funcția de ministru de Externe. A jucat un rol extrem de important în intrarea Armatei române în Basarabia și recunoașterea unirii Basarabiei cu România la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920).
În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, a fost ridicat de organele securității de stat ale României comuniste de la domiciliul său din București. Într-o notă informativă întocmită de consilierii sovietici aflați la București, imediat după operația de arestare a foștilor demnitari români și expediată ministrului Securității de la Moscova, referitor la Ion Pelivan se menționa următoarele: „Între 1941 și 1944, ministru al Justiției, l-a sprijinit activ pe Antonescu”, afirmație neîntemeiată.
În închisoarea de la Sighet, a stat în aceeași celulă cu Ion Nistor și Constantin Tomescu. Ion Nistor, consemnează în lucrarea memorialistică, „Note autobiografice. Amintiri din închisoare”: „La raportul de dimineață și de seară, stăruiam mereu asupra aerului insuportabil din celula noastră, cerând o cameră mai mare pentru colectivul nostru. După multe reclamații și inspecții, s-a convins în sfârșit și direcția închisorii de îndreptățirea cererii noastre: cererea noastră a fost luată în seamă și jumătate din colectivul nostru fu ridicat și mutat în altă celulă. Noua celulă avea trei ferestre spre curtea cu plantații a închisorii și cu o vedere peste zidul închisorii, de unde se vedea turnul cu orologiu al bisericii catolice, de unde se auzeau clopotele mai bine, la semnalul cărora generalul cădea în genunchi și rostea rugăciuni fierbinți. Am mai schimbat de câteva ori celula, cu mici modificări în compunerea colectivului nostru. În celula spațioasă de la etajul întâi, unde am fost mutați în primăvara lui 1954... au murit: Portocală, Pelivan, Burileanu, Bornemisa, Popovici, Tașcă și generalul Mihai Racoviță”. Camarazii de suferință au fost singurii martori ai decesului lui Ion Pelivan, întâmplat la 24 ianuarie 1954, la vârsta de 78 de ani. A fost reînhumat la Cimitirul de la Cernica mult mai târziu, la 4 aprilie 1976, prin intervențiile și grija lui Elefterie Sinicliu, la cererea soției sale, Maria Pelivan.
Pantelimon Halippa (1883-1979) a pus bazele mișcării naționale din Basarabia, a participat la editarea ziarului „Basarabia” (24 mai 1906 - 11 martie 1907). În 1917, a devenit director al revistei „Cuvânt moldovenesc”, în această calitate sau ca invitat a participat la toate acțiunile cu caracter național din 1917-1918 în Basarabia: formarea Partidului Național Moldovenesc, Congresul Învățătorilor, Congresul Cooperatorilor, Adunarea Ostașilor Moldoveni, Congresul Clerului, Congresul Țăranilor. A fost vicepreședinte al Sfatului Țării, funcție pe care a deținut-o până la 25 noiembrie 1918, când a fost ales președinte al acestei instituții. El a ocupat acest post până la 18 februarie 1919. Sub președinția lui Pan Hallippa, a fost votată legea cu privire la reforma agrară și unirea necondiționată a Basarabiei cu România.
În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, a fost arestat și dus la Ministerul Afacerilor Interne al României. Aici, timp de o noapte, a fost încarcerat în celula 43, de la subsolul clădirii. Spre închisoarea din Sighet, a fost transportat în aceeași dubă cu Constantin C. Giurescu, Napoleon Crețu, Radu Portocală, Gheorghe Vântu, Ion Manolescu-Strunga, Gheorghe Brătianu, Constantin Dinu Brătianu și alții. A îndurat ororile temnițelor comuniste din România până în 1952, an în care a fost predat autorităților sovietice. La vârsta de 69 de ani, un tribunal militar din Chișinău l-a condamnat la 25 de ani de muncă silnică în Siberia pentru că ar fi fost „trădător al statului sovietic”.
În urma morții lui Iosif Stalin (5 martie 1953), a slăbit regimul de detenție din URSS. „Norocul meu a fost că Stalin a murit și eu am fost readus în țară, după trei ani de muncă grea, dar foarte utilă pentru deținuți, căci am condus în exilul meu serviciul sanitar în 11 lagăre, curățându-le de murdărie și infecții, și insecte, și organizând ore de petreceri intelectuale: citiri comune, coruri, redactarea gazetei de perete, adunare de folclor și altele”, spune el în memoriile sale.
Din Siberia a adresat memorii ambasadorului României la Moscova, Iorgu Iordan, în care a repetat de fiecare dată: „Subsemnatul (...) neam de neamul meu români (...) mă aflu în Siberia, condamnat de un tribunal sovietic. Înțeleg să fiu pedepsit pentru vreo nelegiure de țara mea, prin legile țării mele. Dar dacă mă aflu aici, întreb: „De când Siberia este colonie românească”.
În 1955, a fost amnistiat și a fost dus în România. A fost condamnat de autoritățile române și deținut în închisoarea din Gherla până în 1957, când a revenit la București. S-a stins din viață la 30 aprilie 1979, la București, la vârsta de 96 de ani. A fost înmormântat la Cimitirul de la Mănăstirea Cernica, locul de veșnică odihnă al mai multor fruntași basarabeni.
