Un învățător rus a înregistrat în anii 1880 tradițiile sărbătorilor de iarnă la Taraclia, Căușeni. Fiodor Bednarovschi, așa îl chema pe dascălul rus, a consemnat datinile legate de Ignat, Crăciun și Bobotează și puterile lor magice care aveau, în imaginarul localnicilor, forța să le determine cursul întregului an sau poate chiar al vieții. De pildă, vizitele preotului în casele sătenilor influența norocul la pui, boabele de grâu folosite la semănat în prima zi de an îi scăpau de molime, iar apă sfințită de Bobotează îi scăpau de boli, de toate beteșugurile. Cu alte cuvinte, următoarele 365 de zile erau determinate de felul în care sătenii își petreceau sărbătorile de iarnă.
În 1884, Fiodor Bednarovschi, învățătorul școlii populare din Taraclia, județul Bender, actualmente raionul Căușeni, la încurajarea Direcției școlilor populare din Basarabia, instituție responsabilă de gestionarea rețelei școlare din gubernie, a realizat o descriere a localității din punct de vedere istoric, geografic, a relatat ocupațiile locuitorilor, și-a dat cu părerea despre dezvoltarea lor intelectuală, biserică și tradițiile taraclienilor. În lucrarea sa, el a consemnat cum se pregătesc și își țin taraclienii sărbătorile de iarnă. Învățătorul a înregistrat orice datină ținută în comunitate, semnificația și importanța acesteia pentru viitorul localnicilor. Pe alocuri, autorul scapă anumite ironii, dar în general observațiile sale sunt pertinente pentru a fi valorificate și scoase din negura uitării.
Pregătirile pentru sărbătorile de Crăciun demarează cu 20 decembrie, cu Sfântul Ignat, își începe învățătorul compartimentul dedicat datinilor localnicilor pentru perioada iernii. Cu această zi se procedează la lustruirea caselor, relatează el, spălarea lenjeriei și multe alte pregătiri, care continuă până la 25 decembrie, de Crăciun. Până la sărbătoarea de data de 20 decembrie, de Ignat, fiecare taraclian își taie porcul îngrășat special pentru sărbători. De aici s-a statornicit, la fel ca la toți moldovenii, admite Bednarovschi, zicala: „Vine Ignatul la tine”, folosită de localnici atunci când își dojenesc râmătorul. De aceste sărbători, naratorul istorisește că taraclienii își coc colaci, „care înlocuiesc pâinea pentru perioada sărbătorilor”. Totuși coc și niște pâini, insistă el, „pentru orice eventualitate”.
„Vine Ignatul la tine”
Coc colaci mari și mici. Cei mici, precizează el, sunt pentru colindători, iar cei mari – pentru biserică și „pentru viața de toate zilele”. Taraclienii pregătesc „un colac special”, pe care îl numesc „Crăciun”, detaliază Bednarovschi. Îl coc din aluat împletit și îl fac în forma cifrei „8”, de altminteri, spunând: „Doamne, ajută cu Crăciunul”, urare pe care o tălmăcește dascălul: „Doamne, ajută să petrecem Crăciunul cu bine”. Odată scos din cuptor, taraclienii agață Crăciunul de un cui la icoană, unde îl țin până pe 25 aprilie, de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. După această zi, îl iau de la icoană, îl fărâmă, îl amestecă cu tărâțe și sare și îl dau animalelor pentru protejarea acestora de diferite boli, precizează autorul.
De Ajun se pregătește masa acoperită cu mâncăruri de post, specifică învățătorul, precum „sarmale”, fasole și fructe uscate, dar nu se așază la masă până nu vine preotul și nu mulțumește pentru masă. Gospodarilor le este foarte plăcut dacă preotul, pe lângă binecuvântarea mesei, subliniază sursa citată, gustă din bucate și stă cât de puțin la masă. În gospodărie se așteaptă o mare prăsilă la pui, în caz contrar, cloșca nu va cloci ouăle în acel an și, drept urmare, vor avea puține păsări, explică învățătorul practica superstițioasă a taraclienilor. De aceea întotdeauna, observă el, proprietarii îi cer insistent preotului să se așeze la masă pentru a-l reține cât mai mult în casă. Acest comportament este valabil pentru fiecare oaspete care trece pragul casei în aceeași zi, cu el se procedează în același fel ca și cu preotul, relatează învățătorul. „Acest obicei este, cred eu, unul păgân”, își dă cu părerea învățătorul, consemnând respectarea lui și la popoarele slave.
„Să fie pe capul tău”
Fiodor Bednarovschi înregistrează la taraclieni o superstiție ciudată legată de găini. Dacă găina începe să cânte ca un cocoș, atunci este un semn rău pentru casă. Auzind un asemenea cântec, taraclienii scuipă și spun: „Să fie pe capul tău, dacă vei prezice răul”. Bednarovschi de asemenea notează obiceiul localnicilor de a da mâncare bună vitelor în ajun de Crăciun prin prisma tradiției biblice că Iisus s-a născut într-un grajd. În ziua nașterii lui Hristos, la fel ca în zilele de până la Bobotează, spune învățătorul, după prânz, bărbații cu femeile lor merg la rude și vecini cu colaci și felicitări, iar tinerii, fete și băieți, organizează „jocul” în inima satului.
În seara de Crăciun, începe colindul, descrie autorul: „În amurg, merg să colinde băieții, iar mai târziu, noaptea, flăcăii. Ținând niște bețe lungi pe umeri, ei cântă colinde pe la ferestre, „o melodie melancolică nazală”. Colindătorii sunt mulțumiți cu colaci mici, nuci și copeici. Cei maturi și copiii merg „cu steaua”. Își fac steaua din lemn și funie. O încleie cu hârtie colorată și o împodobesc cu jucării. La mijloc, în partea din față, încleie o imagine rotundă care reprezintă Crăciunul, iar în nișă, în partea din spate, îi leagă un clopoțel. Cutreieră cu steaua chiar și satele vecine cu permisiunea, evident, a preotului. La intrarea în casă, se cântă troparul Crăciunului, o scurtă cântare bisericească. După asta continuă interpretarea unei rapsodii cu conținut religios (colindul – i.g.). Toate astea sunt însoțite de mișcarea stelei cu sunetul clopoțelului”.
„Limpede, repede și fără bâlbâieli”
În seara Anului Nou, continuă Bednarovschi, „băieții și flăcăii umblă în cete din casă în casă, declamând pe la ferestre diferite legende, în care sunt descrise viața strămoșilor. În baladele lor, străbunii trăiau în bunăstare, aveau gospodării bogate, cirezi mari și roade de poveste – urări care se regăsesc în baladele lor adresate fiecărui gospodar”, subliniază autorul.
„În fiecare ceată, se alege câte un pălăvrăgiu vioi, care rostește repede, limpede și fără bâlbâieli, stihurile învățate pe de rost. Povestirile lor (urăturile – i.g. ) sunt însoțite de sunetul clopoțelului și strigătul tututor «Hăi!» la fiecare strofă. Drept răsplată se dă la fiecare urător câte un colac, care se coc de fiecare dată în cantitate suficientă la ajun de sărbători.”
În prima zi de an, continuă naratorul, băieții fără să aștepte ieșirea din biserică, merg din nou pe la casele consătenilor. În timpul vizitelor lor, ei seamănă la fiecare casă, în principal cu grâu, relevă învățătorul, exprimând astfel urarea ca noul an să fie roditor la grâu și „altă pâine”.
El spune că tot grâul semănat este strâns de gospodinele caselor. După conceptele superstițioase, explică învățătorul, aceste boabe au „o putere foarte mare”: „Sunt folosite la afumarea caselor în timpul epidemiilor”. În prima zi din noul an, precizează dascălul rus, taraclienii se străduiesc să se comporte cât se poate de cuviincios: nu se ceartă, nu se supără și nu se îmbată ca să fie la fel în decursul întregului an. „După credința lor, dacă te comporți obraznic în această zi, te vei purta rău tot anul. Acest obicei nu poate să nu fie apreciat”, își dă el cu părerea.
„Îmbulzeala este decisivă”
Ziua de dinaintea Bobotezei se numește, de asemenea, „Ajun”. Sfințirea apei are loc în această zi destul de târziu, apreciază învățătorul. Până la oficierea serviciului divin, taraclienii postesc.
Cel mai interesant este să observi cum se comportă taraclienii în ziua de Bobotează, atenționează sursa: „În timpul slujbei, toți asistă într-o stare de surescitare. O asemenea dispoziție se schimbă brusc în timpul primelor minute de după sfințire. Toți enoriașii își folosesc forțele pentru a atinge primul apa sfințită. În urma unei asemenea tendințe a întregii mulțimi adunate și dorinței tuturor de a lua primul agheazmă se produce o înghesuială extraordinară lângă cada cu apă. Se întâmplă ca preotul și dascălul să fie striviți de mulțime și, pentru a scăpa, sunt nevoiți să facă eforturi considerabile. În aceste situații, nici dojana și nici îndemnul preotului adresată mulțimii să nu se certe nu au nici0 importanță. Îmbulzeala este extraordinară. Mulți ies din mulțime nu numai fără apă, dar și fără sticle sau urcioare. Toate acestea sunt rezultatul credinței că gospodăria se va îmbunătăți la primul contact cu apă sfințită. Apa sfințită de Bobotează și în Ajun o păstrează în casă în decursul întregului an. O folosesc ca mijloc de întărire în diferite situații: o beau dimineața pe nemâncate, spală cu ea fruntea și ochii la boli”.
Toate aceste detalii consemnate de învățătorul rus demontrează că, la 72 de ani de la anexarea Basarabiei de Imperiul Rus, populația regiunii rămânea fidelă tradițiilor sale seculare, în pofida politicii de omogenizare la care au recurs autoritățile țariste.
După cum se observă la Taraclia, fapt consemnat și în alte localități, etnicii români prin cultura lor reușeau să îi omogenizeze pe reprezentanții altor națiuni, inclusiv pe ruși, fapt care irita la maximum administrația imperială.
