„Fuge un băiețel spre școală, fuge-fuge, se oprește, iar fuge, iar se oprește. Are capul ca o minge, i se vede doar vârful pleoapelor. „Victoraș, dar cum ai ajuns tu așa la școală?!”, îl întreb eu. Și el îmi arată: deschide ochiul cu ambele mâini ca să vadă cărarea și, cât o ține minte, fuge. Dacă uită, se oprește și iar deschide ochiul. Așa a ajuns la școală”, mi-a relatat acum câțiva ani Vera Stratulat, învățătoare în timpul foametei din 1946–1947, la Voroteț, Orhei.
Fosta învățătoare îmi spunea că, pe vremea marelui cataclism, copiii veneau la școală ca să mănânce, deoarece acasă mureau de foame. Potrivit unui regulament, afirma fostul pedagog, fiecărui elev i se oferea câte 200 de grame de pâine, deși aceasta este descrisă mai degrabă ca „un săpun cu pleavă din măturătură de pe la mori”.
Cu toate acestea, reprezentanții selsovietului (primăria sovietică – n.r.) mergeau seara prin sate și strângeau pâinea de la oameni în cantități de o căldare sau două, cerând insistent: „Dă norma! Trebuie să dai atâta! Dă măcar cât ai!”. Oamenii nu reușeau să-și macine grâul sau puținele cereale pe care le aveau, deoarece totul era colectat și transportat la gara din Șoldănești.
Sătenii rămâneau fără nimic și plângeau, își amintea femeia, fiind adesea liniștiți cu ideea că „autoritățile vor avea grijă”, în timp ce li se cerea să-și facă datoria față de statul sovietic. Ea mai spunea că lumea aștepta ca „rușii să se ducă”, dar aceștia „s-au așezat și mai bine”.
Potrivit Agenției Naționale a Arhivelor, foametea sovietică din 1946-1947 este cel mai cumplit fenomen care a cuprins teritoriul actual al Republicii Moldova. În perioada decembrie 1946–august 1947, într-un răstimp de nouă luni, au murit de foamete cel puțin 123.000 de persoane, ceea ce constituia atunci aproximativ 5% din totalul populației. Factorul decisiv care a declanșat cataclismul nu a fost nici seceta și nici războiul, ci decizia sovieticilor cu privire la rechiziționarea cerealelor, confiscarea lor forțată, indiferent dacă țăranilor le rămânea ceva sau nu pentru mâncare.
La Voroteț, ca și în alte localități ale Moldovei sovietice, în timpul Foametei, au fost înregistrate cazuri de canibalism, s-au mâncat oamenii între ei. De obicei, erau sacrificați copii sau bătrâni, oameni de care nu avea cine să se intereseze. Acum vreo șapte ani, în localitate a apărut o problemă, valabilă și astăzi, legată de comemorarea a trei copii victime ale canibalismului. Vera Stratulat încerca să convingă locuitorii satului că victimele foametei trebuie amintite, asumate, printr-un monument al foametei, iar administrația locală s-a opus, din cauza rușinii, sublinia ea. Fosta învățătoare însă a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru amintirea foștilor săi elevi.
Vera Rusu, 15 ani
Învățătoarea mi-a relatat că oamenii au început să moară de foamete în primăvara anului 1946, iar copiii erau nevoiți să meargă la școală. În acele condiții, spunea ea, a izbucnit tifosul din cauza păduchilor, care erau peste tot, „o grozăvie”. Se știe că păduchii sunt principalul mijloc prin care se transmite tifosul. Până în toamna lui 1946, oamenii ajunseseră să consume orice le era la îndemână: miez de băț de floarea- sorelui, de strujan (tuplină de porumb – n.r.), rumeguș de lemn, ghindă...
Pe măsura epuizării produselor alimentare, în primăvara anului 1947, oameni din sat au început să dispară. Printre aceștia s-a numărat și o adolescentă, Vera Rusu, de 15 ani, detaliaza femeia. Copila rămăsese doar cu un frate după moartea părinților lor. Cel mai mare frate fusese luat la FZO (școală profesională elementară care a funcționat în URSS în perioada 1940–1958), iar, spre deosebire de alți tineri care erau protejați de părinți, releva fosta învățătoare, pe el nu a avut cine să-l apere.
Așa a rămas Veruța singură, iar după un timp a dispărut. Ea obișnuia să meargă zilnic la cantina din sat, de unde primea hrană. La un moment dat, nu a mai fost văzută timp de câteva zile. Un coleg a mers să afle ce s-a întâmplat, însă fata nu era acasă, iar vecinii nu au putut oferi informații, fiind preocupați de propriile griji. Fata dispăruse fără urmă.
„Vreo două zile n-a fost. Un coleg s-a dus să vadă ce-i cu dânsa. Fata nu era acasă, a întrebat el vecinii, dar cui îi ardea de Vera?...”
Gheorghiță Gladun, 12 ani
Gheorghiță era nepotul unei învățătoare, Vera Prokopievna. Fratele ei avea un băiețel mai mărișor, Gheorghiță, de 12 ani, singurul care a rămas acasă din familie, povestește Vera Stratulat cazul unui alt copil dispărut în Voroteț.
„Bunică-sa îi ceruse niște mărar. Gheorghiță n-a mai ajuns pe la mămucă-sa. Venind de la școală, Vera Prokopievna trecea pe lângă casa lui frate-său. Și a trecut pe la Gheorghe să vadă de ce nu i-a adus mărar bătrânei”, își amintea fosta învățătoare.
„Erau niște fire de mărar pe masă... veștede. Copilul a strâns oleacă de mărar, dar n-a apucat să îl ducă bunicii lui. A dispărut Gheorghiță. În acele zile, felcerul a venit la școală și îi spunea bărbatului meu și unui alt învățător că a început să dispară lumea...”
Zinuța Barcari, 9 ani
Vera Stratulat mai relata că, după o vreme, într-o zi, colega sa, Vera Prokofievna, nu prea venea la școală, a apărut o dată abia după prima lecție. A întrebat-o ce-a pățit, iar aceasta i-a răspuns: „Eu n-am pățit nimic, dar eleva ta, Barcari Zina, a pățit-o rău. A găsit-o mă-sa în ceaun”. Zinuța Barcari fetița fochistului de la școală.
Era perioada în care se coceau cireșele, își amintea fosta învățătoare, iar fata plecase la școală și nu s-a mai întors acasă. Mamă-sa a așteptat-o, apoi a început s-o caute toată noaptea. Spre zori, în timp ce umbla plângând pe ulițele satului, o consăteancă i-a spus că o văzuse cu o zi înainte la familia H., unde locuiau două surori cu copiii lor.
Femeia a alergat la casa respectivă și a găsit-o încuiată, cu ferestrele acoperite. Neputând deschide ușa, a fost ajutată de un vânător. În interior, gura plitei era acoperită în grabă cu haine, iar femeia a găsit bluza fiicei sale. Pe cuptor, lângă fereastră, se vedea ridicându-se abur, iar când s-a apropiat de ceaun, și-a găsit copilul acolo. Bărbatul cu pușca le-a dus apoi la selsoviet, mama fetei mergea înainte cu ceaunul, iar cele două femei care se baricadaseră în casă erau conduse din urmă.
Așa s-a întâmplat tragedia
Învățătoarea relata că cele două femei surori au ademenit-o pe Zina cu o farfurie de cireșe: „I-au pus strachina cu cireșe în față, fetița s-a aplecat și una a lovit-o cu o sapă. Așa s-a întâmplat tragedia”.
Ambele femei au fost arestate, fetița uneia dintre ele a fost dusă la un orfelinat, iar băiețelul a fost internat la spitalul din Orhei.
„Unde aveau să îl ducă? În 48, femeile de acolo (de la spital – i.g.) îmi spuneau despre băiețel că a mâncat carne de om și că zicea că era iute, mamă-sa punea mult piper”.
În toamna anului 1947, una dintre cele două femei, cea care asistase la crimă, a fost eliberată și s-a întors acasă. Fratele Verei Rusu, adolescenta dispărută, revenise din Rusia și o căuta „să o omoare, pentru că i-a ucis sora”, însă sătenii l-au convins să o lase în pace.
În final, Vera Stratulat afirma că elevii veneau la școală și îi spuneau că părinții lor discutau acasă despre faptul că „cei care au mâncat carne de om vor să mai mănânce”, menționând că femeia respectivă a dispărut din sat.
Îngrijorarea învățătoarei
După 1991, Vera Stratulat, deja locuitoare a satului Chiperceni, a încercat să convingă locuitorii satului Voroteț să ridice un monument în centrul localității în memoria victimelor foametei. Nu a vrut nimeni, considerând această tragedie o rușine pentru localitatea lor. Femeia a adunat anevoios niște bani, după ce i-a dat unui meșter din sat niște ciment și un motor de motocicletă. Cu banii adunați, a ridicat o cruce în cimitir în memoria acestor copii uciși.
În 2019, când nu mai avea puteri, se temea că crucea va dispărea. Și tot umbla la gimnaziul din Voroteț să convingă administrația să îngrijească de monument.
„Lumea trebuie să știe prin ce a trecut, elevii, în primul rând. Școala trebuie să îi comemoreze în fiecare an pe copiii uciși în timpul foametei”, considera fosta învățătoare. Ea era supărată pe faptul că nu este luată în seamă de administrația școlii. „Directoarea și șefa de studii mi-au spus că nu e treaba lor”, spunea fosta învățătoare.
FOTO: Fosta învățătoare, Vera Statulat, lângă crucea intslată îm memoria celor dispăruți în timpul foametei din 1946-1947
De cealaltă parte, Svetlana Bălan, directoarea adjunctă a Gimnaziului din Voroteț, considera că nu trebuie să se vorbească despre această tragedie în sat.
„Femeile celea au murit, dar mai sunt rudele lor și nu ar fi bine să relatăm ceea ce s-a întâmplat. Cei care sunt în viață nu sunt vinovați. De ce trebuie să sufere? Ea [Vera Stratulat – i.g.] a fost la noi la școală, a vrut să facă monument în mijlocul satului, dar oamenii nu au fost de acord”.
Aceste mărturii au fost colectate în 2019, între timp, Vera Stratulat a decedat. În localitate n-a fost ridicat niciun monument, nici pentru victimele foametei și nici pentru cei care au murit în urma deportărilor sovietice. Crucea ridicată în cimitir în memoria celor trei copii este singurul lucru care amintește de ororile regimului comunist. Directoarea Gimnaziului din Voroteț, Nina Andronovici, mi-a spus acum același lucru relatat de colegile sale acum șapte ani: că un monument al foametei ar stigmatiza urmașii celor care au omorât copiii.
În total, în RSS Moldovenească, au fost înregistrate oficial 153 de cazuri de canibalism. Incidența cazurilor de canibalism în timpul foametei a fost următoarea: județul Chișinău – 48; județul Bender – 38, județul Cahul – 26, județul Bălți – 21, județul Soroca – 3, raioanele din stânga Nistrului – 1 (Grigoriopol). Aici sunt incluse două fenomene din ceea ce numim generic canibalism: antropofagie (людооедство) și necrofagie (трупоедство). Există și canibalsim ritualic, răspândit în trecut la diferite popoare, dar în cazul Foametei Sovietice, nu este vorba de așa-ceva, ci de un canibalism provocat de foame, de lipsa produselor alimentare, de disperare, fenomene alimentate, până la urmă, de regimul comunist din URSS.
