Atunci când am văzut investigațiile Ziarului de Gardă despre protestatarii și activiștii Șor, m-am întrebat care e istoria de viață a acestor oameni. Pentru un proiect de cercetare internațional despre cultura protestelor, am ajuns să vorbesc cu câțiva dintre ei.
Primul obstacol a fost limba. Deși mi se părea că folosesc cuvinte simple, mi s-a spus: “da’ eu nu înțeleg limba asta așa românească”. A trebuit să mai reformulez. M-am gândit la asta când am văzut limbaj de lemn, tehnic la înalții noștri demnitari, dar și la analiști politici la TV care aruncau neologisme ca “exacerbat”. Poate că populiștii și propagandiștii ajung mai ușor la unii oameni pentru că folosesc cuvinte mai simple.
Toate persoanele cu care am vorbit au deja procese intentate pentru acceptarea plăților din partea lui Șor, însă fie spun că nu au luat bani, fie nu consideră că au încălcat legea și au resentimente față de amenzile mari impuse de stat. Le poate statul recâștiga încrederea acestor oameni? Cum?
Am găsit oameni cu identități culturale apropiate de Rusia, oportuniști, oameni confuzi și oameni sărmani. Reproduc, mai jos, câteva discuții și povești, anonimizate, pentru a le înțelege gândirea, situația, biografia și consumul mediatic.
Lena (nume schimbat): Credeți că lumea se ducea numai pentru bani?
„M-am născut în Rusia în 1951. După război, s-au dus părinții moldoveni la lucru în 1950, la Kuibușev. Tata era constructor. Mama stătea acasă cu copiii. În Moldova în 1980 au venit, la pensie, aici era bunica. Am lucrat la bancă, contabilă. 15 ani am fost paznic la o organizație care dădea lumină. Atunci s-a început cu limba română. Pe urmă am mers în Vladivostok. Atunci era mai ușor (să mergi să muncești în Rusia). Acolo la calea ferată lucram. Pe platformă. Acum sunt la pensie.
Am fost la protest ca să fie mai bună viața decât amuia cum este. Partidul Șor ne-a contactat, ne-am grămădit, lumea, din proprie inițiativă. La patru-cinci proteste am fost. Atunci era vara, cald, mergea multă lume. La Chișinău. Era transport organizat. De la vecini am aflat. Bani n-au dat. Credeți că lumea se ducea numai pentru bani? Acum nu mă mai duc. Poliția ne dă ștraf ( amendă – n.r.). Am primit amendă în aprilie 2025. Atunci a fost prima judecată, acum a doua oară a fost. Poliția a oprit mașinile. Numai într-un loc nu ne-o cătat. Ca și cum am primit bani.
De două ori am fost la Moscova. Șor a plătit. Am văzut măcar Moscova. Ca la sanatoriu a fost.
Informația o iau de pe TikTok, Facebook, copiii îmi spun. În toată seara vorbesc cu copiii. Ei sunt în Rusia, în Ural. Mai aud ce se întâmplă și-mi spun și ei. Se uită la televizor. Prima dată aud că televizorul e controlat de guvern în Rusia. O să îi întreb pe copii despre asta. Nu știu așa ceva.
Acuma nu văd nicio programă în rusă în Moldova. Acuma mai mult îs cu radio baba. Nu mai vreau politică. De-amu te temi să ieși afară să vorbești. Ca la Lenin, ajungi ori în pușcărie, ori ești numărul 1. Unde-i dreptatea? Voi să spuneți. Se vede pe față. Înainte, o fost. Acum, nu… Numai că nu te trimit în Rusia. Suntem ca în ’37-’39. Numai noaptea nu intră în casă (poliția). Da și noaptea vin”.
Dașa (nume schimbat): Unde dă, acolo mă duc.
„M-am născut în 1953. Am fost contabilă. Făceam nareadurile (fișele cu sarcinile de serviciu – n.r.) într-o organizație. Tăticul meu m-a învățat, că era brigadir.
Mama mea e ucraineancă. Dar nu-mi plac ucrainenii. La mare, în Bulgaria, numai la ucraineni le dădeau degeaba. Răcneau, nu se comportau copiii bine.
În 2018 am fost prima dată la protest, cu Șor. Veneam de la policlinică la lucru, când am văzut că toți intrau acolo, când mă duc acolo, ne-au înscris să ne ducem la magazinul Șor să luam mai ieftin, ne-au înscris în partid.
Organizau dansuri, ne dădeau mâncare, concerte, dansam. Ne dădeau premii. Era foarte bine. Toată lumea se ducea, mă duceam si eu. Unde dă, acolo mă duc.
Acuma s-a închis magazinul MeriȘor. Primarul ține cu doamna președintă. Toți consătenii au votat cu dânsa. Primaru-i bun, ne-o făcut șosea, ne-o făcut canalizare, țevile. De undeva vin banii, că de la mine din buzunar precis că nu vin. Da de unde, nu știu.
Eu la televizor la toate canalele mă uit. Și în română, și în rusă. Unde-i mai interesant, acolo mă uit. Kinourile (filmele – n.r.) îmi plac. Da’ la Maia Sandu nu mă uit, n-am ochi s-o văd. Ne-o dus la sărăcie.
Cu 2000-3000 de lei pensie, ce faci? Nici de medicamente, nici de foc nu ajunge. Eu cu feciorul trăiesc, ei m-ajută. Ei au pus gaz. Colțuni împletesc, mai vând, mai strâng nuci, vând nuci. Grădina nu-i mare. Am malină (zmeură – n.r.), am căpșună, copaci am, dar lan să pun cartofi, nu am. Avem cârtițe…
Acuma, la sanatoriu, ne-o dat puteovkă (foaie – n.r.) de 18 de zile, la Cahul, prima dată.
Am un băiat în Germania, îmi dă 1000 de lei o dată pe an. De nouă ani e plecat. Îi place în Germania. Are casă în Leova. La bătrânețe o să vină. Fiului nu-i place cum se comportă a noastră președintă, că o dat drumul la oameni peste hotare, că totul s-a închis. Dar mai mult nu știu ce crede el. Nu vorbim politică. Amu’ nici nu știi cu cine să ții”.
Ana (nume schimbat): Nimeni nu-i vinovat că am ajuns să lucrez cu ziua.
„M-am născut în 1968. La colhoz lucrau părinții. În Uniunea Sovietică, tot omul a avut de lucru. Cum avea 18 ani, trebuia să lucreze. Până la destrămarea URSS, am lucrat vreo doi ani în colhoz. De când s-a distrus colhozul, am lucrat la negru. În sat nu-i de lucru. Este club și un med-club; care-i medic de familie, vânzătoare. Lângă mine îs pustii casele.
La proteste o dată am fost. Cum am aflat? Ne anunța de la oraș o persoană, venea transport și lua lume… Unu, Edik, venea… ne spuneau că pentru dreptate să venim, că nu erau mulțumiți cu conducerea… Cei de la Șor au venit în sat, au grămădit lume, am fost la adunarea lor, au fost majoritatea din sat. Eu sunt femeie de la țară, nu-s cu politica… Eu mă duceam la protest, da mă dam într-o parte, că nu iubesc gălăgia… Nu voiam eu a mă implica. O dată au dat 200 de lei.
Fiindcă am fost la protest, am plătit amendă în 2025 de 37 500 de lei. De poliție mă tem, chiar am alergie de mititică, tata a murit când eram mică. Mama ne speria că o să ne dea la miliție. Frica asta mi-a rămas de mititică.
Eu singurică am să știu pe cine să votez, da nu vreau să spun nimic. Copiii au plătit amenda. Copiii au zis că mai mult să nu mă duc nicăieri. Și eu m-am jurat că nu mă mai duc nicăieri niciodată.
După asta nu m-am mai dus. Mă duceam să lucrez, la negru, să fac de-un cărbune. Unii plătesc cu 350, cu 400 de lei ziua. Am strâns bani, mi-am luat vreo doi saci de cărbune… Am niște sotci (ari –n.r.), îmi tai de acolo cu toporul lemne de pădure, să am de pus pe foc.
Un copil e în Moldova, unul în Franța. Cel din Franța de bine nu s-o dus. E cu familia. Dar aici el o terminat școală și aici de lucru nu și-o găsit. „Mămică, eu pentru ce am învățat șapte ani?”, îmi spunea. A învățat de inginer mecanic. În autoservice a încercat să lucreze, dar cu doi copii, soție… Era puțină plata de 4000 - 5000 de lei pe lună. Acolo pe specialitate lucrează. Dorul de casă îl trage acasă. Când a fost pe acasă, m-o mai ajutat, mi-o mai tăiat lemne.
Fata lucru bun are, se descurcă, amândoi copii mă ajută.
La televizor sunt trei canale la care mă uit, Jurnal, Moldova 1, TV8. Pe Youtube dacă intru, mă uit la un film. Acum colinde ascult.
Parcă se mișcă lucrurile în țară, dar de abia e începutul, încă mult e de muncit.
Mă abțin de la comentarii politice.
Nu vreau să ponegresc pe nimeni. Nimeni nu-i vinovat că am ajuns să lucrez cu ziua”.
Liuba (nume schimbat): Avem grijă de noi, da cu cine, cu ăștia care ne îngroapă de vii?
„Am 70 de ani. Am fost cu doi ani în urmă la proteste. Mi-au pus 23 000 de lei amendă parșivii din poliție. La proteste, ne spuneau că o să se ieftinească gazul, lumina. Pentru asta o murit sora mea? A avut insult… după proces verbal… S-a stresat… Și a murit. În primăvară.
Eu am diabet. Tensiunea sus, jos. Avocații nu vor să facă nimic. Mie mi-au reținut pensia de trei luni.
Am copii și nepoți. Dar ei au copiii lor, nu pot să mă ajute pe mine. Mor de foame. Am avut trei operații anul ăsta. Pensia e 2400 de lei… Soțul l-am înmormântat… am vrut să mă odihnesc. Nimeni nu vrea să ne ajute. Corupție, politică… ne pun pe noi, bătrânii, să plătim. Lumea moare de vie… avem grijă de noi, da cu cine, cu ăștia care ne îngroapă de vii?”.
Vadim (nume schimbat): Nu ajută nimeni
„Bun nu-i nimic în țara asta. Tot îi rău. Conducerea. Trebuie de pus țărani la conducere. Nu de ăștia incompetenți și impotenți. Ei duc țara de râpă. Țăranii poate măcar ar ține cu noi.
Pensia e 2000-3000 lei, ăștia-s bani? Ei au sute de mii de lei, câte 60 de mii de lei. Care-s la conducere.
Sunt născut în 1964. Am fost șofer de mașină la urgență. În vară mi-o tăiat un picior. Am diabet zaharat. Acum trăiesc pe ajutor social. Dar dacă ai venit de 2000 lei, nu-ți dă asistență socială. Își bat joc de noi. Acum fără de-un picior… N-am ce face. Nu m-ajută nimeni. Femeia s-a dus la mănăstire cu 12 ani în urmă. Copiii s-o dus peste hotare, vin o dată pe an. Vine câteodată feciorul și-mi face lumina, când se stinge, mai aduce o pâine. Nu ajută nimeni, mai vine câte un prieten, câte un neam. Fac mâncare, cașă, fasole. Mă duc cu căruciorul la magazin. Mai rog pe cineva să-mi cumpere de mâncare.
Supărați îs copiii, că eu până acum am fost cumsecade… M-am însurat a doua oară. Ei s-o supărat că n-am adus-o înapoi pe mama. Ea o avut un vis, o zis că Domnul a chemat-o la mănăstire și s-o dus. Cum s-o aduc înapoi?
În 88, am fost în Găgăuzia. De partea Chișinăului. Cu bâtele, cu furcile, lângă Comrat. Ne-am suit în autobuz și ne-am dus. Totuna au căpătat și găgăuzii autonomie…
Luptam pentru țară, să căpătăm ceva… Da să fi știut că așa era… Mai bine nu mă sculam din pat. Și totuna au ajuns niște bandiți la putere… Nu vedeți cum vine armament prin Moldova? Și ei zic că Rusia împușcă. Că Rusia dă cu drone. O ia și o pune pe șifer (ardezie – n.r.)… Tot din Parlament a fost pus. Ai noștri fac special ca să vâre frica în populație. Cum să chice pe krâșă (acoepriș – n.r.) în Moldova, nu buhnește, nu nimic?
În 1992 am fost la război. Sunt veteran de război. În Delacău. Atunci dacă nu te duceai de acasă, trebuia să plătești ștraf (amendă – n.r.) 5000 de lei. Eram în rezervă. Cinci luni de zile am fost. Acum îmi pare rău că m-am dus. Am fost calicit la cap și n-am primit niciun ajutor. Îmi dau acum 750 de lei pe lună. Trebuia să se ducă mă-sa și cu tat-su la război. Care o fost la conducere. Da’ nu noi. La cap ne-o stricat, ne-o făcut nervoși, bolnavi. Ce, ăsta e ban? Intri în magazin, ți-ai luat o pâine și ce-ți trebuie, și ieși cu 500 de lei pe trei zile… Ei au 60-70 000 lei salarii.
Douăzeci de ani am lucrat în Rusia, la stroikă (construcții – n.r.). Măgari sunt de tot sortul. Dar mă împăcam bine cu rușii. Poliția tot așa, intra în polojenie (situație –n.r.), plăteam vreo 20-100 de ruble și mă stimau și mă-ngrijeau.
În Italia, Sardinia, am fost sudor… Acolo e bine. Mă ducea italianul, mă aducea, îmi cumpăra carne, brânză, îmi spunea „Vadim, ești om bun!”.
Am venit să cresc copiii mai departe. I-am crescut și acum iată, mi-arată dosul. Nici nu vor să știe de nimeni. Ieri l-am rugat pe fecior să vină să repare lumina. Iată viața mea.
Un copil e în Anglia, unul în Franța, unul în Italia, și-au luat casă. Una în Chișinău. Dar nu vorbește cu mine. Am rugat-o să-mi aducă niște leacuri în Covid. N-o venit. Și de-atunci i-am zis să nu mai vorbească cu mine. Am sunat la o femeie, o sunat un om, mi-o adus leacuri. Da fata se temea. O dată m-a sunat astă vară când mi-au tăiat piciorul.
O lună de zile am stat în spital. Dar se ridica în picior sus (gangrena)… Medicina, doamne ferește… Nu mai crezi într-înșii… Banul face tot… 12 000 lei la poliță, de unde? Dacă vâri mâna în buzunar, întreabă dacă vrei să îi răsplătești. Dacă îi plătești, se mai poartă bine cu tine, se mai uită la tine. Dacă nu le dai bani… răcnește la tine, parcă ești dator…
Cu patru ani în urmă am fost la primul protest. M-au chemat de acasă. Mi-o promis niște bani și nu mi-o dat nici până în ziua de azi. Nici nu mă mai duc, că numai mă amăgesc.
Eram de acord cu ce vor să schimbe în țară. Ei spuneau că tot o să fie mai ieftin, și lumina, și produsele, și tot. Dar nu s-o schimbat nimic.
La televizor au închis toate programele. Care spune dreptatea, pe acela îl închide repede. Au închis programe de doamne ferește. Era NTV care îmi plăcea. De la 1-10 sunt închise. Unul arată, unul nu arată. Ca omul să nu fie deșteptat. Acum la TVR mă uit mai degrabă. Pe Facebook mă mai uit.
Am avut vreo patru judecăți. Am scos vorbă, nu-s de acord cu politica. Numai deschizi gura, gata, vseo (gata – n.r.), te dă în judecată… Ăștia care sunt mai sus deodată te închid. Democrație se numește.
Cu UE ce să facem? Nu le trebuim lor. Mai bine ar da salarii ori pensii mai bune, să trăiască lumea. La țară vă plânge inima, stau cu casele dărâmate, mănâncă grăunțe. Am lucrat și taxist. Umblam cu oamenii. M-am dus într-un an la nord, am intrat într-o râpă, nici sticlă la ferestre n-aveau… Care-s după hotare mai vâră ceva într-o casă. Da acasă, dacă ei zic că ridică zarplata (salariul – n.r.), dar nu ridică defel. La mine telefonul se ascultă…
Acela care se duce în UE, are vile, case, acolo…
Eu după origine sunt polonez, am cetățenie. Și ce folos… Ce să fac în UE? Copiii ăștia tineri se mai duc, mai răzbat… Da tu, la 50-60 de ani, nu se uită nici nu dosul. Dar măcar aici să-ți dea ceva de lucru, ori o pensie… O porcărie mare… Bine mai zice femeia ceea româncă din Parlament, „Unde, mă moldoveanule, mă, unde te tragi în UE? Ei cred că acolo o să dea pâine cu unt”. De ce Turcia de 30 de ani nu a intrat? Până nu închidem hotarul în Transnistria, nu intrăm.
