Ce înseamnă „Testamentul adevărului drept”?
Baba Marica, i se zicea la noi în sat. Era văduvă și doi avea feciori, care o șters-o în România, după eliberarea Moldovei de sub jugul fascist, lăsându-și mama să ruginească singură aici. Mda... Eu n-am văzut-o, dar lumea spune că avea nasul turtit și buzele subțiri, și că purta ani în șir aceleași terfe cusute și răscusute. Nici dinți se zice că nu mai avea, dar nici ce pune în gură. În schimb, cânta în strană la biserică și asta i-a jucat festa.
De această babă o depins viața mea și a familiei părinților mei. Pentru că tatăl meu, Visarion Ciobanu, nacealnic de colhoz, o hotărât să mă numească Iosif, în cinstea apărătorului tuturor noroadelor de barbarele hoardele hitleriste. În acest fel, tata o nădăjduit că va fi premiat pentru vrednicie comunistă, dar s-o cam încurcat, căci partidul i-o dat de înțeles c-o sărit calul. Cum, bre, i s-o cerut socoteală, s-te simți așa de barosan, încât să-ți numești odrasla cu numele lui Stalin? Auzind asta, tata o tăcut mâlc o zi, o tăcut două, dar pe urmă o căutat să împace capra cu varza. Na, ce să-i faci? Mai precis, și-o zis să descopere vreun dușman al poporului și să-l denunțe, dar pe cine alta putea s-o aleagă decât pe baba Marica, vădana cea săracă, urâtă și singură, că adică ar complota contra puterii sovietice?
Zis și făcut! Peste două zile, într-o frumoasă noapte cu lună, armata roșie o ridicat-o pe babă și-o dus-o nu mai știu unde, dar undeva prin Siberia. Offf... Știu că românii, europenii și sorosiștii îl vor condamna pe tata, dar el, de fapt, o salvat-o și pe babă, și pe noi. Pentru că acolo, în Siberia, oamenii nu sufereau, după cum amăgesc americanii și anglo-saxonii, dar trăiau ca într-o poveste. Ți se dădea loc de casă pe degeaba și fii boier. Ce mai vrei?
Iată, bunăoară, tovarășa Grecianîi și tovarășul Diacov s-au născut acolo, dar s-au întors și-au devenit oameni mari de stat. Dacă baba Marica ar fi fost mai tinerică, cred că ajungea și ea mai târziu deputată sau ministră, de ce nu? Pentru că deportările ne-au născut din nou și vă lămuresc cum anume.
Să nu fi fost Stalin, lumea n-ar mai fi existat – asta n-o înțeleg globaliștii. Numai așa, încetișor, în străfundurile Rusiei, o început edificarea omului nou, a adevăratului cetățean sovietic. Spuneți-mi, cine n-ar visa astăzi la așa un confort? Eu, de pildă, mi-aș dori să fiu deportat, să fiu dus frumușel cu mașinica de acasă până la gară, urcat într-un trenuț și peste ceva timp să mă trezesc în Siberia, fără să cheltui nicio copeicuță de leac, iar acolo să primesc și pământ pentru căsuță!
Un nepot de-al meu trăiește azi pe picior mare în Siberia și nici nu se uită la mine. El e moșier, eu-s nimica. De ce atâta nedreptate, oameni buni?
Acum să comparăm situația deportaților cu blestemul nostru actual din lagărele europene, în care suntem robi. Azi, nicio rablă de taxi nu te duce un metru fără bani, ca să nu mai vorbim de trenuri sau avioane, pentru care ești nevoit să iei cu împrumut bani de la bancă și să rămâi în datorii toată viața. Chiar și dacă ajungi până la urmă în Europa, acolo nimeni nu-ți dă un acoperiș. Pentru a nu muri, n-ai altă ieșire decât să ștergi poponețele unor babalâci pe patul de moarte sau, dacă ești fetiță prospecioară, riști să te prostituezi... Dacă, în Uniunea Sovietică, eram cu toții egali, Europa ne împarte în oligarhi și nenorociți.
Despre aceasta au vorbit și alți oameni cu verticalitate. Unul dintre ei este tovarășul Voronin, cel mai iubit prezident al Moldovei, care era respectat până și de Băsescu al vostru. Eu am fost cel mai fericit, când l-am auzit, spunând-o pe șleau că nimeni n-o suferit de la deportări, că așa bogătașii o fost puși la respect și că Lenin o salvat biserica. Sunt total de acord, pentru că Lenin o ucis popii fanatici, care credeau în Dumnezeu, și i-o lăsat în viață pe cei cu scaun la cap, care credeau în partid. La urma urmelor, dumnezeii noștri suntem noi, nu păsărelele de pe cer.
Sper din toată inima că veți citi acest răvașul al meu, stimată redacție, cum s-ar zice. Mai sper că nu mă veți bombarda cu pietre, vorba poetului, și că veți lua în seamă și următoarele mele scrisori - ultimul meu răcnet pe acest pământ, pe care l-am întitulat „Testamentul adevărului drept”. Eu nu fac propagandă, doar vă spun ce cred. Dreptul la opinie, așa se cheamă treaba asta. De bine de rău, nimeni nu se naște perfect și realitatea socialistă ne-a demonstrat acest lucru cu vârf și îndesat. Ca să nu mai vorbim de realitatea europeană, unde lumea e forțată să se închine răului mondial!
În copilărie, noi mergeam încolonați la paradă și nimeni nu era mai puternic decât noi. Iată de ce poporul sovietic însemna o forță. Noi reprezentam puterea comunistă, dar nu cea pederastă, ca în ziua de azi. Și pâine sură, de 16 copeici, mâncam...
Mai târziu, am crescut mare și am devenit director la uzina de tractoare. Am o experiență de viață unică, sunt intelectual și vocea mea contează. Cu toate acestea, așa cum, prin aceste scrisori, mă adresez societății întregi, îndeosebi oamenilor simpli, proletarilor asudați în numele unor idealuri sacre, nu mă voi aprofunda în științele filozofice, ci voi grăi pe înțelesul tuturor.
V-am povestit toate acestea, ca să fiu înțeles corect. Astăzi, sunt doar un pensionar de rând, care-o hotărât să spună lucrurilor pe nume și să salveze plaiul moldav. Vreau să vă explic cum revoluția globalistă ne mănâncă pe toți de vii. Numai împreună, vom afla adevărul drept, pentru că adevărul răsturnat fumează cânepă și e LGBT-ist.
Mai întâi de toate, adevărul drept pornește de la faptul că, fără Lenin, toată lumea și-ar fi ieșit din minți. Veți afla pe parcurs de ce. Drept dovadă, dragostea aprinsă a poporului față de cel mai mare om al universului a descris-o, în versurile sale, și un mare poet de la noi, când zicea: „Ții minte, prietene, pe drumul Muncești/ lângă gară, am nimerit odată, într-un șuvoi frământat;/ era și tatăl meu acolo în chepcă/ și haine simple de muncitor,/ era și fratele tău acolo,/ ținând în mână o placardă;/ lumea tuna: „Să vie tovarășul Lenin!”,/ țara ardea: „Să vie-n Basarabia Lenin!”,/ noi, prichindei, cățărați pe zăplazuri,/ ne-nchipuisem că Lenin trăiește/ prin apropiere/ și-l tot așteptam pe ulița noastră,/ aclamat de mulțime...”.
Pe ulița noastră, Muncești, îmi duc și eu zilele, dragă redacție. Copiii m-o părăsit, s-o dus și ei care și încotro. Vă scriu aceste rânduri din grădină, cu degetele-mi tremurânde și sufletu-mi lăcrimând, rezemat de un tractor la fel de bătrân, încă de pe timpul lui Stalin. L-am adus acasă de la uzină, când vrăjmașii neamului omenesc o distrus Uniunea Sovietică. L-am furat de la dânșii și nu-mi pare rău, pentru că ei au jefuit o lume întreagă, iar el, tractorașul, mi-o fost cel mai bun tovarăș și la bine, și la rău. Da, de-acum o ruginit și el, ca și baba Marica, că toate trec... Dacă sunteți buni, ascultați-mă voi.
Cu deosebit respect, Iosif Visarionovici Ciobanu