Cine nu-l știe pe Vasilică, o pierdut jumate de viață și nici azi, nici mâine nu se va dezmetici în hățișurile lumii de azi, care își au începutul în trecutul nostru neuitat, apoi se afundă în prezentul turbulent și se termină în viitorul monstruos al umanității post-globale, care eu întrezăresc cum o să arate, dar nu vă spun ca să nu vă bag în boale. Așa cum scrie la începutul filmelor ștrașnice că omii cu firea slabă nu se poate să se vadă mai departe, ca să nu leșine, din punct de vedere medical, tot așa nici eu nu pot grăi adevărul ista, ca să nu aveți infarct sau ictus, cum s-ar exprima la conferințele științifice numai doctorii habilitați.
Pe Vasilică l-am zărit prima dată pe fereastră, prin anii ’70, când apărea ca o umbră cam de două ori pe an la Uzina de tractoare și stătea de vorbă nu mai mult de trei minute cu un lucrător de-al meu, pe urmă dispărea. Vara umbla totdeauna într-o cămașă albă, curată și călcată. În restul anului, își punea numaidecât deasupra și o zdreanță albastră, roasă de vreme, numită de filozofi „impermeabil”.
Vasilică era numai zâmbet și purta ochelari. Avea vreo 50 de ani și nu deschidea gura, dacă nu era întrebat, cum s-ar zice. Am aflat de la paznici că atuncea când venea la muncitorul meu, îi lasă câte un pachet și că grăia ca un român nici încolo, nici încoace. Noutatea asta m-o pus în gardă și, ca să nu fie vorba de vreun vrăjmaș capitalist sau de vreun spion străin, am trimis îndată poslanie la miliție că nu-i preacurată treaba.
N-am greșit deloc. Pe lucrătorul meu l-am alungat de la lucru a treia zi și nu mai știu de dânsul nimica, dar Vasilică o ajuns la Costiujeni (spitalul se psihiatrie din Chișinău – n.r.) și o stat o grămadă de ani acolo, după ce s-o aflat că aducea la uzina noastră cărți reacționare, religioase, contrarevoluționare și antipartinice în limba română, interzisă pe plaiul nostru cu cele mai luminoase gânduri de eliberatorii sovietici, istoric grăind. Mai mult decât atâta, nimenea dintre vestiții profesori de la acea întunecoasă bolniță n-o putut află despre Vasilică nici din cine se trage, nici când s-o născut, nici dacă are școală, nici cu ce s-o ocupat anii trecuți, fiindcă nu avea la dânsul niciun document și nici vreo casă nu i-o fost găsită nicăieri în lume. Iar la toate întrebările, spunea că nu ține minte nimica. Un renumit doctor mi-o zis la ureche numai că e tare cuminte, că tot zâmbește fără ostoi și grăiește limba română dus și-ntors.
Dar nici asta nu s-o întins prea multă vreme și o urmat unicul lucru care i-o lăsat cu gura căscată pe toți laolaltă. Printre bolnavii de acolo, s-o nimerit nu știu cum și mai mulți străini, veniți în Uniunea Sovietică de prin diferite țări dușmănoase cu scopuri contranorodnice. Nimenea nu știa limbile acelora și numai Vasilică sporovăia cu dânșii în voie, și nimenea nu-i înțelegea. Pe urmă i-o despărțit la porunca nacealnicului de la Costiujeni, i-o închis pe fiștecare aparte în căscioarele celea din ogradă, care amu îs una cu pământul. Și o sosit o comisie partinică, în care m-o băgat și pe mine și ne-am trudit cinci luni cu dânsul, ca să descoperim că el știa cel puțin nouă limbi. Da’ cum le-o învățat, așa și n-am putut afla cum n-ai da și ce n-ai face. Când era întrebat despre asta, Vasilică răspundea voios că nu el o învățat limbile, dar ele l-o învățat pe dânsul și că le grăiește pe toate de când s-o născut. Ce mai vrei de la un nebun?
Vrei, nu vrei, o să greșesc, dacă n-o să recunosc încă ceva, care m-o legat metafizic, cum s-ar numi științific, de omul ista. N-o să uit niciodată privirea lui, care câțiva ani mi s-o arătat în vis și m-o făcut să răcnesc prin somn așa încât muierea mea sărea din pat și-mi aducea fără oprire picături de valeriană. Mai clar grăind, toată blândețea ochilor lui Vasilică te tăia nu știu cum din cap până în picioare, te zdruncina, te anihila, cum zic români din când în când. Te simțeai nu știu cum la picioarele lui și-ți era frică să-i înfrunți zâmbetul. Parcă era un maniac, nu degeaba l-o dus la smintiți.
Așa o trecut 20 de ani, până când Gorbaciov cu Rothschild și Rockefeller sau cum îi mai cheamă, și cu toți masonii ceilalți o zdrobit Uniunea Sovietică și l-o scos pe Vasilică de la durdom (casă de nebuni – n.r.). Îmi spunea un tovarăș la acea vreme că nebunul s-o apucat să umble brambura pe la marile adunări antinaționale ale scriitorilor și popilor vânduți, cu Druc și Iura Roșca în frunte. Poate s-o vrut deputat, da’ cum să ajungi în parlament cu spravkă (certificat – n.r.) de la Costiujeni?
Eu l-am văzut din nou peste alți câțiva ani, când la putere erau agrarienii, și m-am speriat de dânsul. Era bătrân, umflat la față și la pântece, îmbrăcat în rufe murdare. Privirea lui nu mai înfricoșa, privirea lui îngrețoșa, cum ar spune proverbul. Plus la toate, mai și bocea, șchiopăta, gâfâia. Ghioalcă de sudoare, se învârtea fără oprire împrejurul monumentului lui Ștefan cel Mare cu un desen care-l arăta pe Mircea Ivanovici Snegur ca pe un porc și urla din toți rărunchii: „Veniți la ora unu, toți la adunare! Să piară căpcăunul, godacul gros și mare! Și Iuda de vânzare, și toți la adunare, veniți la ora unu!”. Nu mai zâmbea nici cât negru sub unghie, era înfuriat.
Da, m-o văzut, dar nu m-o cunoscut, că țipa și la mine să vin la adunare. Mai erau zece minute până la ora unu și nimeni nu-l observa. Poate chiar el îi căpcăunul, m-am gândit, și la ora unu o să-l ducă iar la bolniță sau o să-și dea duhul, vorba popimii, nici nu știi cum? Ca să nu văd așa grozăvii, m-am dus acasă și am băut o horilcă, de ce nu?
Așa o mai trecut un pumn de ani și clar că am uitat de dânsul, crezându-l mort de-a binelea. Da’ într-o bună zi, m-am întâlnit cu un vechi tovarăș, care m-o pus la pământ, fizic grăind, când mi-o spus că Vasilică îi profesor de filozofie în America... Cum așa, la o sută de ani și descreierat? Nu, n-am putut să-l cred până ieri, când am avut o vajnică discuție telefonică cu Moscova, care mi-o deschis toți ochii.
Așadar, povestea începe așa. Vasilică avea trei facultăți, când venea hlizit la mine la uzină. Nu-i român, îi moldovan pur sânge, cum zic patrioții, dar așa l-o învățat să grăiască tat-su, care în ’40 o fugit în România și l-o lăsat singur aicea, că nu stătea pe acasă și-l credea mort. O învățat la Moscova, Vilnius și Tbilisi filozofie, militărie și limbi străine. Prin anii 2000, Soros o aflat despre dânsul la o beție cu „românași patrioți”, cum s-ar mai zice, și s-o arătat interesat să-l vadă. Tot atuncea l-o chemat în America, geografic grăind, și i-o dat de lucru. Amu îi bătrân și strâmb, dar masonilor le place de dânsul, că iar zâmbește zi și noapte și nu le iese din cuvânt. Anume Vasilică o fost acela care l-o împins pe Biden să dea bombe și ruble ucrainenilor în lupta pe viață și pe moarte cu eliberatorii ruși, anume el o strocit noua metodologie universală a globalismului fatal, mortal grăind. Ce-i mai catastrofal pentru noi îi că Vasilică vrea să vină înapoi pe țarina moldavă, la invitația Maiei Sandu, care l-o tras de mânecă la o petrecere masonică.
Ce-o să fie mai departe și câți ani o să-l mai țină globul omenesc pe Vasilică într-însul? O întrebare fără sens! Azvârliți-o tot acuma din cap, fiindcă așa soi de oameni nu pier niciodată, ei îs păstrați în viață de rarele leacuri post-moderne, intelegento-artifical grăind, făcute de roboți colorați, care învie și morții, dacă trebuie.
Moscova spune că Vasilică o să fie numit degrabă emisar special pe probleme de apărare în Moldova și o să pornească îndată un război împotriva Rusiei-Mamă. Și atunci o să fie, cum zice biserica pentru ca să sperie omii, sfârșitul lumii.
Pe înțelesul tuturora, un nebun o să distrugă universul. Așa stând lucrurile, dacă vreți ca să nu muriți, fugiți tot amu în Rusia! Vă mai zic un secret: din anul ista, Vladimir Vladimirovici Putin o pregătit un cadou deosebit pentru voi - pace pe tot globul uman pentru cei care vor trăi în patria libertății ruse!
Al vostru locțiitor de la Kremlin, Iosif Visarionovici Ciobanu
