În satele basarabene de la sfârșitul secolului XIX, raiul nu era ceva extrem de pretențios, pe scurt, ar reprezenta un loc în care este din belșug mâncare gustoasă, odinhă și apă rece. Paradisul era văzut și ca tărâm al odinhei fără de sfârșit, o scăpare de lucrul fizic. Iadul însă reprezenta o lume a corvoadelor infinite și a setei și foamei, a neputinței de a mânca, nu din cauza lipsei de hrană, ci a unui miros insuportabil. Asta este pedeapsa la care sunt supuși cei păcătoși.
La 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două principate. Rusia a avut o poziție duplicitară față de unirea Principatelor Române, în stilul caracteristic rusesc. Pe față, a susținut actul unirii, iar pe ascuns, s-a implicat în organizarea unui complot urmărind să împiedice alegerea lui Alexandru Ioan Cuza drept domnitor atât la Iași, cât și la București, și să impună o candidatură agreată, pe beizadeaua Grigore Sturdza.
Deochiul la basarabeni este o putere magică atribuită unor oameni care ar putea îmbolnăvi pe cei asupra cărora își fixează privirea cu răutate, invidie etc. În imaginarul basarabenilor, această putere magică nu se oprea (sau nu se oprește) asupra unor oameni și animale, ci trecea de limitele vieții de pe pământ, ajungând până la fenomene ale naturii.
Începând cu anii 60 ai secolului al XIX-lea, în contextul unirii Principatelor Române la 1859, autoritățile țariste au demarat edificarea unei infrastructuri școlare menite să omogenizeze din punct de vedere național și religios populația teritoriului dintre Prut și Nistru. În contextul lipsei de învățători rusofoni printre localnici, pentru a susține dezvoltarea rețelei de școli, a fost încurajată venirea unor dascăli originari din interiorul imperiului.
La 16 mai 1812 a fost semnată pacea de la București, în urma căreia regiunea dintre Prut și Nistru a fost alipită la Imperiul Țarist
