La 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două principate. Rusia a avut o poziție duplicitară față de unirea Principatelor Române, în stilul caracteristic rusesc. Pe față, a susținut actul unirii, iar pe ascuns, s-a implicat în organizarea unui complot urmărind să împiedice alegerea lui Alexandru Ioan Cuza drept domnitor atât la Iași, cât și la București, și să impună o candidatură agreată, pe beizadeaua Grigore Sturdza.
Odată ce nu și-a putut îndeplini obiectivele în dreapta Prutului, Imperiul Rus a calificat tânărul stat modern român drept „neprietenos”, „ostil” și, evident, un pericol pentru Basarabia, din cauza politicii pro-occidentale a partidei naționale. Drept urmare, după 1859, politica de omogenizare a etnicilor români din stânga Prutului a luat o formă agresivă, pentru a-i proteja de „morbul” românizării declanșat în dreapta Prutului.
Totul a pornit stângaci, prin interdicții
Inițial, totul a pornit stângaci, fără o strategie, prin strâmtorarea mâinii de boieri „moldovanofili”. Chiar dacă grupul de persoane unioniste nu puteau să pună probleme de ordin „separatist”, autoritățile ruse au decis să recurgă la acțiuni de profilaxie. În 1862, au respins cererea boierului Constantin Cristi de a fonda o tipografie moldovenească pentru manuale de limbă română pe motiv că solicitantul „visa la unirea Basarabiei cu România”. Ce-i drept, instrumente didactice la limba română nu existau în Basarabia, iar autoritățile refuzau achiziționarea lor din Principatele Române. Probabil, urmârind să profite de contextul reformelor liberale din imperiu, Constantin Cristi s-a gândit că ar putea să rezolve o problemă pentru profesorii de limbă română. Funcționarii țariști au respins însă revendicarea boierului pentru că, pe de o parte, tipărirea unor abecedare românești ar fi descurajat învățarea limbii ruse de către moldoveni, iar, pe de altă parte, deoarece suspectau că, pe lângă abecedare, ar fi putu imprima cărți, „care nu corespundeau cu vederile guvernului rus cu privire la populația moldovenească a Basarabiei”.
Refuzul de a deschide tipografia pălește pe lângă propunerile care au răsunat în epocă. Unii funcționari țariști au propus instituirea unei „supravegheri politice” a frontierei dintre „Basarabia Rusească și Principatele Unite”. Pentru a securiza etnicii români, alții au sugerat barem schimbarea denumirii regiunii Basarabia în „Alexandrovskaia”, deoarece „însăși denumirea are o însemnătate politică mare, născând visuri separatiste”. Până la urmă, a fost păstrată denumirea Basarabia, dar s-a recurs la metode mai discrete, mai elaborate, mai precaute.
Limba „vie” versus limbă „moartă”
Becul roșu s-a aprins în momentul în care profesorul de limba română de la Gimnaziul Regional din Chișinău, Ioan Doncev, a elaborat în 1863, de altminteri la încurajarea responsabililor din educație, două instrumente didactice pentru predarea limbii române – „Aceceda rumânî” și „Cursulu privitivu de limba rumânâ compusu pentru sholele elementare și IV clase gimnaziale”. Predarea limbii române în conformitate cu reforma limbii române adoptată în dreapta Prutului, unde se încheiase trecerea la alfabetul românesc, i-a speriat pe unii funcționari țariști.
Ei nu puteau admite ca limba română din Basarabia să renunțe la influența limbii slave, în special la literele slavone. Alții însă au privit demersul lui Doncev cu ochi buni, considerând că populația românească a Basarabiei nu avea cum să nu împrumute limba principatelor învecinate dezvoltată pe o baza diferită de cea slavă, „în baza limbii latine”. Cei care îl susțineau pe Ioan Doncev considerau că politica menținerii în Basarabia a unei limbi apropriate de cea slavă este inutilă din moment că profesorii nu puteau să fie forțați să predea o limbă care, în Moldova și Valahia, va deveni în timpul apropiat moartă. Ce-i drept, pe funcționarii țariști însă nu îi preocupau ce fel de limbă română vor vorbi moldovenii din stânga Prutului. Pentru ei era important ca aceștia să fie învățați cât mai curând rusește, să fie făcuți ruși „constient și rapid”.
Astfel, manualele lui Doncev tipărite pe cont propriu au fost interzise în instituțiile de învățământ. Autoritățile rusești au decis ca învățământul din Basarabia să se dezvolte altfel decât în România, pe baza limbii slave bisericești, „înțelese de toți”, și a „graiului popular”. Urmând această logică, în februarie 1866, în urma unei decizii a Consiliului de Stat, a fost oprită predarea limbii „moldovenești” ca disciplină la Gimnaziul Regional din Chișinău. Această decizie a fost luată ca argument pentru a refuza predarea limbii române în școlile județene. De ce nu a fost luată o decizie generală și tranșantă pentru interzicerea predării limbii române? Pur și simplu, pentru a evita nemulțumirile boierilor moldoveni, principala categorie socială care revendicau predarea limbii române.
Biserica Ortodoxă Rusă, aliatul regimului în transformarea moldovenilor în ruși
În 1866, procesul de rusificare a luat amploare. În fruntea Ministerului Instrucțiunii Publice, a fost numit contele Dmitri Andreievici Tolstoi. După instalarea sa în funcția de ministru, oberprocurorul Tolstoi a întreprins în 1867 o vizită în Basarabia unde a constatat că moldovenii care trăiesc de mult în Rusia nu vorbesc cu toții rusește, iar în unele parohii ortodoxe serviciul divin se oficiază în „moldovenește”. Oficialul a conștientizat că cultura rusă a moldovenilor din Rusia căpătase „o importanță politică”, deoarece unirea Moldovei și Munteniei și formarea unui principat aproape neatârnat și ostil pentru Rusia exercită o atracție vădită și la vecinii moldoveni din Basarabia. Totodată, șeful Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse l-a invitat pe episcopul Chișinăului și Hotinului să participe la această chestiune deosebit de importantă, cu speranța că eforturile comune ale Ministerului Instrucțiunii Publice și Bisericii Ortodoxe Ruse „vor rezolva problema” școlii rusești în Basarabia.
Misterul legat de această schimbare subită de atitudine față de elementul național în Basarabia în raport cu politica de pâna la Unirea Principatelor Române a fost dezlegat de Pompei Batiușkov, un naționalist înveterat al epocii. El a dezvăluit revelația lui Tolstoi, explicând totodată acțiunile vehemente de rusificare: „Dezordinea existentă în Basarabia în domeniul ecleziastic și cel educațional nu putea să nu atragă atenția contelui Tolstoi... Conform raportului său, au fost luate măsuri de către Ministerul Instrucțiunii Publice și Sfântul Sinod direcționate spre curmarea românizării. Asemenea măsuri erau necesare, în mod special, deoarece din partea cealaltă a Basarabiei (Basarabia de sud care la 1859 făcea parte din Prinicipatul Moldovei –n.a.), pe care am cedat-o conform Tratatului de la Paris, propaganda stimulată de autoritățile moldovenești (românești – i.g.) a început să se răspândească în regiunea Basarabiei noastre”.
