În satele basarabene de la sfârșitul secolului XIX, raiul nu era ceva extrem de pretențios, pe scurt, ar reprezenta un loc în care este din belșug mâncare gustoasă, odinhă și apă rece. Paradisul era văzut și ca tărâm al odinhei fără de sfârșit, o scăpare de lucrul fizic. Iadul însă reprezenta o lume a corvoadelor infinite și a setei și foamei, a neputinței de a mânca, nu din cauza lipsei de hrană, ci a unui miros insuportabil. Asta este pedeapsa la care sunt supuși cei păcătoși. În Postul Mare, oamenii mâncau simplu – mămăligă, varză murată, fasole sau urzici. Cam atât. Paștele aducea ouă roșii, sărutul și salutul „Hristos a înviat!”, mese în familie, iar Paștele Blajinilor transforma cimitirele în spații de parastase și „ospăț comunitar”.
În anii 70-80 ai secolului al XIX-lea, responsabilii Circumscripției de Învățământ Odesa, din care făcea partea și Basarabia, îi încurajau pe învățătorii școlilor întreținute de autoritățile imperiale ruse din satele guberniei să își descrie localitățile în care predau. Lucrările lor consemnează detaliat universul localității basarabene în care lucrează, pornind de la istoria localității, date statistice, originea etnică a locuitorilor, religia, educația, bucătăria, starea morală etc. Lucrările denotă în majoritate o relație tensionată între învățătorii ruși, pe de o parte, și etnicii români, bulgari și maloruși (ucraineni – n.r.), de cealaltă parte. Această relație ostilă nu este neapărat legată de caracterul național, ci și de rolul pe care urma să îl joace învățătorii în aceste comunități patriarhale și atitudinea lor față de școală. Lumea rurală este prin definiție în general, fără nicio exagerare, un oponent al școlii. Nemulțumirea cea mai mare a localnicilor era determinată de obligația lor de a-și da copiii la școală, pierzând astfel o forță de muncă în familie. Trebuie subliniat din capul locului că în a doua jumătate a secolului al XIX-lea Basarabia a cunoscut o campanie agresivă de asimilare etnică și lingvistică, cu interzicerea limbii române în școală și Biserică, fapt ce a condus în 1909-1912 în plan confesional la declanșarea Mișcării Inochentiste calificată de autorități drept o psihoză. Rolul avut de învățătorii și preoții ruși în politica regimului țarist de omogenizare a amplificat, în mod evident, ostilitatea în relația lor cu localnicii.
În acest context, vreau să îmi exprim recunoștința doamnei Varvara Buzilă pentru bunăvoința cu care mi-a oferit sursele prețioase.
Cișmea, județul Akkerman: „Ignoranță religioasă și formalism social”
Învățătorul din satul Cișmea, județul Akkerman, colonie de bulgari, consemnează că „dezvoltarea intelectuală a localnicilor progresează cu pași de broască țestoasă”, în timp ce dezvoltarea morală regresează în ritm alert. Textul consemnează o degradare a comportamentelor tinerilor, în rândul cărora „obrăznicia minciunii, escrocheria, desfrânarea și alte josnicii” devin tot mai frecvente. Potrivit învățătorului, aceste comportamente, de care în trecut „se rușinau toți”, ajung să fie chiar afișate.
În ceea ce privește viața religioasă, autorul notează o stare de profundă necunoaștere: „o mare parte din locuitori sunt absolut ignoranți”. Se precizează că aceștia nu cunosc nici măcar denumirea religiei lor și nu au o înțelegere clară asupra Bisericii sau slujbelor religioase. Participarea la viața bisericească este descrisă ca fiind pasivă, oamenii fiind „spectatori inerți veniți la biserică mai degrabă din cauza bolilor lor sau întâmplător decât din pornire creștinească”.
Taraclia (județul Bender): „Religie mecanică” și „Atotputernicia vrăjitoarelor”
Un tablou mai nuanțat, dar similar în concluzii, este oferit de învățătorul Fiodor Bednarovschi din Taraclia, Bender (1884). Acesta afirmă că, deși există o anumită cunoaștere a dogmei, aceasta este „mai mult mecanică, fără înțelegerea adevărului intrinsec”. Bednarovschi subliniază că doar o mică parte dintre locuitori știu rugăciuni elementare precum „Crezul” sau „Cele zece porunci”, însă „foarte puțini” le recită corect. Semnul crucii este, de asemenea, făcut frecvent greșit, ceea ce indică, în opinia sa, un nivel redus de educație religioasă.
În privința credințelor despre lumea spirituală, autorul notează: „Despre Dumnezeu, taraclienii au cunoștințe corecte și tot ce se întâmplă cu ei în viață este asociat cu voința Lui sfântă”. În schimb, percepția asupra îngerilor este simplificată, aceștia fiind descriși ca „ființe nerodnice, invizibile, care îndeplinesc Sfânta Voință a lui Dumnezeu”.
Totodată, Bednarovschi evidențiază rolul important al credințelor populare în raport cu spiritele rele, considerate mult mai active și influente în viața oamenilor. Vrăjitoarelor și descântătoarelor li se atribuie puteri nelimitate în influențarea destinului omului.
Lumea de apoi: „O viziune materială asupra spiritualității”
În aceeași comunitate, consemnează Bednarovschi, concepția despre viața de apoi este „puternic materializată”. În opinia autorului, taraclienii au o percepție „senzuală” despre lumea de apoi, dedusă de învățător din gestul dării de pomană de sufletul celui răposat: „Pe asta lume, asta pomană să fie a ta, dar pe ceea – a mea”.
După relatarea învățătorului, viața de pe pământ la taraclieni este extrem de grea din cauza poverii necesităților materiale. La darea de pomană de sufletul celor răposați, afirmă autorul, localnicii se consolează cu gândul că măncarea, băutura sau lucrul oferit pe această lume, trec nevăzute în lumea de apoi pentru aceeași necesitate ca pe pământ. Esența fericirii netulburate, a beatitudinii, la localnici constă, după relatarea învățătorului rus, în permanta satisfacere în lumea de apoi a poftei de mâncare gustoasă și proaspătă și a apei reci, în eliberarea de corvoadele grele, în odihnă nesfârșită. În timp ce chinurile din iad se rezumă la munci fizice grele, de peste puteri, cu care dracii îi chinuie pe cei păcătoși. Orice hoț de bun străin pe lumea asta, consemnează autorul, este obligat să îl care pe umerii săi toată viața în lumea de apoi. Chinurile din iad pentru cei care ajung acolo sunt și mai insuportabile din cauză că, acolo, din cauza miasmelor în descompunere, nu poți ingurgita niciun fel de mâncare. În religia localnicilor, spune autorul, predomină exteriorul. „Ei bat sârguincios metanii și aprind lumânări în fața icoanelor, citesc cu voce tare rugăciuni și se afumă abundent cu tămâie.”
Postul Mare, la fel ca toate posturile, menționează învățătorul, inclusiv miercurea și vinerea din fiecăre săptămână, sunt înțelese de locuitori nu în sensul strict creștinesc, ci ca o simplă abținere de la produse de frupt. Această abstinență se întinde până în măsura în care și celui bolnav îi sunt interzise merindele de origine animală. Folosirea în post a bucatelor de frupt, relevă autorul, este considerată ca un păcat de neiertat, iar abstinența se impune ca merit extraordinar. În înțelegerea din cale afară de unilaterală, susține învățătorul, taraclienii nu consideră pentru ei nici cel mai mic păcat „beția, înjurăturile mârșave, clevetirile”. În zilele de post, toți enoriașii se spovedesc și se împărtășesc. După împărtășare, în decursul zilei, credincioșii urmăresc ca nu cumva să scuipe. Localnicii fac acest lucru, explică dascălul rus, din convingerea că ar putea să piardă împărtășania care este luată și mâncată imediat de diavol.
Puhăceni (județul Bender): alimentație și post
În satul Puhăceni, alimentația zilnică este frugală. În zilele obișnuite se consumă mămăligă, brânză, borș, iar în zilele de post – mămăligă, varză murată, castraveți murați, fasole și mazăre.
Paștele este descris ca eveniment central al vieții comunitare. Credincioșii se salută cu „Hristos a înviat!”, la care răspund „Cu adevărat a înviat!”, salut tradițional însoțit de un sărut. De altminteri, sărutul pascal este consemnat în majoritatea lucrărilor învățătorilor, indiferent de cultura localnicilor, fie etnici români, fie bulgari sau maloruși. Oamenii poartă haine de sărbătoare, iar atmosfera este una festivă, relatează învățătorul de la Puhăceni. În Alexandrovca, județul Akkerman, învățătorul notează că locuitorii „se hristuiesc, se sărută unii pe alții și își dăruiesc unul altuia ouă vopsite”, inclusiv „pisanki”, ouă vopsite multicolor. Copiii se adună în sat, dansează și participă la jocuri cu ouă, în care cel al cărui ou se sparge îl oferă câștigătorului.
Paștele Blajinilor: „Parastas de câteva zile și ospăț colectiv”
La opt zile după Paște, în lunea după Duminica Tomii, are loc „Paștele Blajinilor”, denumit și „prohod”. Acesta este un moment de pomenire a morților, în care credincioșii merg la cimitir. Se oficiază parastase cu tămâiere și rugăciuni, desfășurate pe parcursul mai multor zile, cu participarea preotului și a dascălului. După slujbe, familiile organizează mese comune, aducând bucate și băuturi, binecuvântate de preot, după care urmează un „ospăț colectiv”. În unele cazuri, relevă autorul, aceste adunări capătă un caracter „festiv prelungit”, depășind dimensiunea strict religioasă a pomenirii.
În Alexandrovca, populația este descrisă ca fiind formată din maloruși și velicoruși, cu un „caracter bun, dar ascuns, necomunicativ și îndărătnic”. Moralitatea este strict supravegheată, iar abaterile sociale sunt rare.
În satul Unțești, județul Iași, însă alimentația în post este dominată de mămăligă, considerată aliment de bază, consumată cu „moare de varză” sau urzici.
În ansamblu, învățătorii ruși evidențiază o viață religioasă profund ritualizată, în care credința este trăită prin gesturi, sărbători, post și practici comunitare, dar adesea fără o înțelegere teologică aprofundată. Potrivit lucrărilor învățătorilor ruși, practicile religioase locale combină elemente ortodoxe cu interpretări populare ale lumii spirituale, generând un univers religios în care formalismul și tradiția domină asupra cunoașterii teologice.
