Începând cu anii 60 ai secolului al XIX-lea, în contextul unirii Principatelor Române la 1859, autoritățile țariste au demarat edificarea unei infrastructuri școlare menite să omogenizeze din punct de vedere național și religios populația teritoriului dintre Prut și Nistru. În contextul lipsei de învățători rusofoni printre localnici, pentru a susține dezvoltarea rețelei de școli, a fost încurajată venirea unor dascăli originari din interiorul imperiului. În condițiile existenței mai multor tipuri de școli, în funcție de instituțiile care le finanțau, în Basarabia, responsabilii de domeniul educației au promovat din rațiuni de stat tipul de școli-model (ministeriale), în care erau reguli stricte legate de angajarea învățătorului, tipul de clădire, buget, asigurare cu manuale etc. Pentru a ilustra atenția acordată de autoritățile imperiale dezvoltării rețelei școlară, între 1876 și 1886, în regiunea și ulterior în gubernia dintre Prut și Nistru, au fost deschise cele mai multe școli-model la nivel de imperiu. Evident, în aceste instituții erau angajați cei mai buni învățători, „cu cens educațional”, uneori și cei mai înveterați naționaliști ruși.
La acea vreme, populația Basarabiei, în particular etnicii români, reprezentau o masă rurală, săracă, și aproape în totalitate analfabetă. Acest lucru nu era o trăsătură specifică doar moldovenilor. Se știe că, în general, culturile rurale nu sunt atrase de școală, în comparație cu cele urbane. Este o trăsătură universală, indiferent de geografie. De obicei, oamenii de la sate opuneau rezistență constrângerilor autorităților, în primul rând pentru că pierdeau forță de muncă importantă pentru lucrările agricole. În condițiile efortului autorităților de a-i constrânge pe moldoveni să își dea copiii la școală, prin contracte cu comunitățile sătești și scutiri la satisfacerea serviciului militar, aceștia din urmă percepeau obligațiile impuse de stat drept niște dări, iar pe învățători în considerau niște agenți fiscali. La aceasta se mai adăuga faptul că învățătorul era perceput ca „venetic”, în lumea rurală, această etichetă este definitorie în stabilirea unor relații cu oamenii locului. Pe fundalul acestei relații extrem de ostile dintre învățătorii ruși și comunitățile sătești populate de moldoveni, în anii 1870-1880, responsabilii de educație i-au încurajat pe cei dintâi, originari după cum am spus, din interiorul imperiului, să descrie comunitățile satești în care au ajuns să învețe copiii moldovenilor.
„Un tip neîncrezător și închis”
Astfel, învățătorul din satul Unțești, județul Bălți, K. Tarantaev, îl prezintă pe moldovean drept un tip neîncrezător și închis, înzestrat cu un orgoliu sensibil. În opinia lui Tarantaev, moldoveanul nu iartă insultele, deși răspunde rar la ele. În viața de familie, cu persoanele apropiate, moldoveanul este prezentat ca respectuos, ospitalier și sociabil. În gândurile, reflexiile sale, consideră învățătorul, basarabeanul este înzestrat cu agerime și are mintea limpede; nu este lipsit de inteligență naturală și capacitatea de a fi receptiv.
După Tarantaev, „cuvântul moldoveanului este cinstit doar atunci când este vorba de interesul său personal” sau mai bine zis atunci când are nevoie de ceva foarte mult. El consemnează deschiderea unei școlii de o clasă în 1872, transformată în școală cu două clase, cu secție pentru fete. Durata studiilor în școala de două clase în țarism era de cinci ani în Basarabia, așa că moldovenii ajungeau să își termine studiile în foarte rare cazuri. Învățătorul spune că sătenii din Unțești conștientizează utilitatea școlii, dar le permit copiilor să frecventeze școala fără tragere de inimă. El relatează că un copil de șapte - nouă ani la moldoveni era un ajutor de nădejde pentru tatăl său în gospodărie. Primăvara, în timpul aratului, conducea boii, iarna păștea vitele, toamna, până în luna decembrie, transporta cu tatăl său porumbul de pe câmp, iarna, când tatăl său mergea la cărăușie, el avea grijă de animalele rămase acasă. Aceasta este cea mai pozitivă descriere a unei comunități sătești din documentele pe care le-am consultat.
„Nicio limită la ștrengării și vorbe porcoase”
Învățătorul din satul Puhăceni regretă faptul că rușii și bulgarii din localitate s-au moldovenizat, și-au uitat limba, iar odată cu ea și toate celelalte care țin de naționalitatea lor. Prin urmare, spune el, în prezent, în populația localității predomină moldovenii. Aceștia, după el, sunt un popor voinic, tare, sănătos, conștient de puterea lui, dar este puțin lăudăros, surprinzător de insistent în gândurile sale, și nu este deranjat de obiecțiile altora. După vorba și apucăturile lui, moldoveanul din Puhăceni, consemnează învățătorul, se deosebește de alți moldoveni, din alte sate, care după felul lor, de obicei, poartă amprenta reținerii, cumpătării. Cel de la Puhăceni este tăios în exprimarea sa. Învățătorul își explică felul moldoveanului de a fi prin robia îndelungată față turci, spiritul acelei epoci, estimează el, a lăsat amprenta pe figura lui printr-o tristețe profundă, „a înrădăcinat în sufletul său umilirea de sclav, lingușirea față de cei mai de sus și aroganța față de cei de jos”.
În baza acestei descrieri, continuă învățătorul, nu este greu să îți imaginezi ce reprezintă dezvoltarea intelectuală a acestui popor. Autorul descrierii precizează că „moldovenii au mintea obtuză” și, în aceste condiții, punctează el, „sunt negreșit și imorali”. Toate aceste trăsături se întâmplă din cauza „lipsei totale de atenție din partea părinților pentru educația copiilor lor”. Copiii moldovenilor, relatează învățătorul, cresc în libertate absolută, „nu știu de nicio limită la ștrengării și vorbe porcoase”. În foarte rare cazuri, relevă autorul descrierii, unul dintre părinți știe o rugăciune obișniută cum ar fi „Tatăl nostru”, dar despre copiii lor nici nu mai vorbim. „Ei nu numai că nu știu nicio rugăciune, dar nici semnul crucii nu pot să și-l facă cum ar trebui”, subliniază învățătorul. Deși în sat există școală și biserică, consemnează învățătorul, „părinții nu-și dau copiii la școală și nici ei înșiși nu merg la biserică”. „Sunt un popor care își petrece viața într-o beție de neimaginat, stau zi și noapte în fața paharului cu vin și au o privire stupidă și moale”, detaliază învățătorul.
„Cu mișcări moi și neîndemânatice”
Învățătorul din Taraclia, județul Bender, indică faptul că primii locuitori ai satului au fost moldovenii. El consemnează că în 1850, după spusele localnicilor, s-au mutat în Taraclia 28 de familii de rusini din satul Ruhotin, județul Hotin, numiți „raici”. Iar în 1851, aici au venit opt familii de moldoveni din satul Mămăliga, același județ. Toți locuitorii, spune învățătorul, sunt țărani de stat. Aici mai locuiesc, adaugă autorul descrierii, „zece familii de țigani, fierari și cibotari, și 17 familii de evrei, care practică comerțul”. Raicii și-au stricat limba, „și-au amestecat limba cu cuvinte moldovenești de unde a ieșit o limbă malorusă-moldovenească”.
Ca exemplu, el reproduce următoarele expesii: „бидовал мой бидовал” / „săracul de mine”; „насилу соскопал” „am ieșit din sărăcie”, „ходив бре на тырг” / „am fost la târg”, „сокумпэрат”, „am cumpărat”, „соби яну” / „iapă”, „да гет-гет закелтуялся”/ „s-a cheltuit”. Caracterul locuitorilor din Taraclia, subliniază profesorul, la fel ca cel al moldovenilor în general, „este stricat de subjugarea turcească, este străin energiei și îndrăznelii, cutezanței, dar este închinat activităților pașnice”. Uneori, observă învățătorul, „natura sensibilă a moldovenilor se manifestă prin dezlănțuiri de ardoare, răzbunare și vanitate”. Autorul îi prezintă pe oamenii locului drept „leneși la lucrul fizic, cu aplecare spre petrecere și capacitate slabă pentru lucru intelectual”. Învățătorul rus spune că „moldovenii nu sunt străini de mincină, de aceea este greu să te bazezi pe cuvântul lor”. Autorul descrierii a observat totuși la moldoveni și niște trăsăturile de apreciat, cele mai bune sunt bunătatea, amabilitatea, ospitalitatea și compasiunea față de aproapele.
„Stare intelectuală de semicopil”
Dar revine imediat la negativ, calificând mișcările localnicilor drept „moi și neîndămânatice, cu mers lent, de aici și lucrul încet, cu pauze lungi și dese pentru odihnă”. Învățătorul spune că „moldovenilor le sunt specifice și alte trăsături grosolane de genul scărpinatului cefei sau netezirii părului cu ambele mâini pe cap în fața oaspeților și administrației”. După învățător, starea intelectuală a locuitorilor din Taraclia este de „semicopil”, ceea ce nu corespunde de departe necesităților vremii. Cu toții, cu o mică excepție, se află „în totală ignoranță”, subliniază dascălul.
Învățătorul observă că moldovenii se ocupă puțin de educarea copiilor. În cazuri frecvente, consemnează el, „mama care vrea să bea un pahar de votcă duce un pud de făină (16,38 kilograme), cu mâinile fiului sau fiicei, evreului astfel ca soțul ei să nu vadă”. Bărbatul, la rândul său, face același lucru. Vine vremea că „și copilul, chiar de vârstă fragedă, începe cu pudul, iar apoi continuă să fure cu sacul de la tatăl său, dacă nu pentru vin, atunci pentru alte necesități”. Cu toate acestea, învățătorul subliniază că nu se poate spune că, printre ei, nu sunt familii bune, sunt familii cu relații creștine adevărate între ei, exemplu pentru toți, dar din ăștia sunt relativ puțin.
„Se prefac surdomuți ca să nu învețe”
Un învăţător din Beştamac, judeţul Bender, explica inspectorului şcolilor populare din Basarabia insuccesul demersului său didactic, neizbutință provocată, în opinia sa, de ignoranţa părinţilor. În 1876, învățătorul semnala că în şcoala ministerială din Beştamac, din cauza nefrecventării şcolii de către elevi, era foarte greu să atingi vreun progres în procesul de studii. Frecvenţa proastă, după învăţător, era determinată de înşişi părinţii elevilor. Aceştia se împotriveau atât de mult să-şi trimită copiii la şcoală, încât nicio influenţă a învăţătorului, nici cea mai mare rugăminte a acestuia, nu-i putea convinge. Printre locuitorii satului, relatează învăţătorul, erau unii care aveau câte un fiu şi considerau că nu erau obligaţi să-l trimită la şcoală, deoarece, în concepţia lor, cei care erau singurii copii la părinți, din moment ce se bucurau de înlesniri la satisfacerea serviciului militar, nu aveau nevoie de carte.
De asemenea, erau locuitori care aveau mulţi copii şi considerau trimiterea lor la şcoală drept o dare pe care trebuia să o îndeplinească fiecare copil. Drept rezultat, îşi trimiteau copiii la şcoală pe rând: „O zi, unul merge la şcoală, în altă zi, altul, a treia zi, al treilea copil, şi astfel până la ultimul, după care reiau rândul de la început. Unii săteni, în timpul iernii, petrecând timpul în beţie, lasă gospodăria pe seama copiilor lor, care, ca rezultat, sau întârzie, sau nu merg deloc la şcoală”. Sunt şi din cei, continuă învăţătorul, care în decursul anului, trimiţându-şi copiii la şcoală doar pentru câteva zile, însă nu mai mult de o săptămână, considerau instruirea lor încheiată. Şi în timpul vizitei unuia dintre membrii administraţiei de voloste, pentru a face duşmani şcolii, trimiteau plângeri precum că odraslele lor frecventau şcoala câţiva ani şi nu ştiau nimic. Existau locuitori care, deşi îşi trimiteau copiii la şcoală, la insistenţa învățătorului, le interziceau să răspundă la întrebările acestuia, prefăcându-se surdomuţi. „Asemenea locuitori dau astfel de ordine copiilor lor cu scopul de a mă face să-i recunosc incapabili să învăţe; am aflat acest lucru chiar de la copiii lor”, spune învățătorul.
O imagine a părinților și copiilor de moldoveni din Basarabia celei de a doua jumătăți a secolului XIX, pe care o împărtășeau foarte mulți dintre învățătorii ruși veniți aici din diferite colțuri ale impreiului țarist.
