Născută într-o familie cu nume notorii în cultura națională, era firesc să se ancoreze în lumea artelor. Străbunicul ei, Alexandru Fedco, e omul care a dat naștere emblematicului festival „Mărțisor”, a fost primul director al Filarmonicii de Stat. Bunicul ei, Boris Conunov, e un regizor de film de referință, iar Alexandra Conunova e violonista care și-a asigurat prin forță, carismă și talent prezența pe scene mari ale lumii, în compania unor orchestre simfonice de prestigiu și colaborări cu elitele muzicii clasice mondiale.
Succesele mari implică efort fizic, moral și intelectual
VERIDICA: Dincolo de graficul destul de aglomerat de concerte pe care le presupune cariera dstră solo internațională, an de an insistați să veniți acasă nu doar în concert, dar mai ales, cu ore de master-class și nu doar de vioară. E un fel de obligație morală asumată în raport cu generațiile de muzicieni care cresc?
Alexandra Conunova: Acest lucru vine din necesitatea de a avea ceva al meu acasă și nu în sens material. E dorința de a reveni la alma mater pentru a răsplăti ceea ce mi-a fost oferit cândva. Cu vârsta necesitatea de a întoarce ce ai primit de la țară, de la neam, de la profesori, de la societate, devine tot mai pronunțată. Aceasta e oportunitatea de a transmite tot ce ai acumulat tu celor care te urmează. Cred că am fost una din primele care și-a creat fundație în acest scop. Azi mulți colegi de-ai mei fac exact același lucru, inclusiv festivaluri. Nu este ușor, mai ales din perspectiva financiară, dar noi toți sperăm la un viitor european și fiecare în felul său muncește pentru asta. O societate fără cultură va avea un parcurs haotic. Deși nu-mi place eticheta, dar muzica clasică rămâne a fi un produs cultural elitist care denotă într-un fel nivelul cultural al unei societăți. Și eu, care m-am născut într-o familie cu tradiții, nu concep alt parcurs. Alexandru Fedco, unul din străbunicii mei a fost Directorul Filarmonicii, Directorul Teatrului de Operă și Balet. Uneori, când nu se dă totul prea ușor, îmi pun întrebarea ”de ce și pentru cine fac acest efort”, mai ales când înțeleg că majoritatea celor care vin la master-classurile noastre, tot muzica populară o vor alege, pentru că în țara noastră doar ea îți asigură condiția financiară. Și când aduc mari maeștri ai muzicii din Europa și înțeleg că acești copii vor aplica în practica lor doar un mic procent din ce le oferă acești mari muzicieni, mi se face trist. Dar am o convingere! Atât cât pot oferi, voi continua să o fac.
VERIDICA: Câtă scânteie mai vedeți în ochii lor?
Alexandra Conunova: Din ce în ce mai puțin, dar mai sunt din cei care dau speranțe. Mulți aleg calea mai lejeră, iar ea uneori e similară cu superficialitatea. Drumul ușor poate duce în direcții necunoscute, sau la rezultate dubioase. Succesele mari implică efort fizic, moral, sau intelectual și oferă satisfacția pe termen lung. Studiul la vioară este ca sportul care cere efort constant și disciplină severă. Vioara e un instrument greu. Cândva am avut discuții serioase cu tatăl copilului meu, dacă îi punem și lui vioara în mână. Am fost categoric împotrivă, pentru că până ajungi să scoți un sunet demn de ceva, trece un an. Și asta în condiția unui antrenament zilnic. Dar face vioară pentru cultură muzicală și plăcerea lui.
VERIDICA: Cu câtă plăcere ați studiat? Știu că fiind mică vă manifestați uneori spectaculos la repetițiile orchestrei Ateneului...
Alexandra Conunova: În cazul meu vioara s-a dovedit a fi extensia mea prin excelență. Asta am înțeles mai târziu, dar argumentele sunt chiar în copilăria mea, când încă nu cântam pe vioara întreagă de 4/4. Atunci exersam ca toți picii pe vioara de dimensiuni reduse, dar când mergeam la repetițiile orchestrei simfonice de la București, unde era violonist tatăl meu biologic, eu puteam să mă apropii de oricine din violoniști, să-i iau vioara mare și să cânt orice avea în partitură. Și asta îi uimea pe toți. Dar însuși faptul ca eu de la vioara de ¼ treceam ușor la cea de 4/4 și intonam corect, chiar daca nu aveam nici poziția pusă pentru acel instrument și nici statura, evident, îți dă clar de înțeles că te-ai născut să cânți la vioară. Chiar daca e un instrument dificil, vioara este expresia sufletului uman după mine.
Martin Scheske, un renumit lutier și filosof german a creat o nouă vioară pentru mine
VERIDICA: Probabil toți își amintesc nefericitul caz când vioara dstră Guadagnini a fost reținută la vamă. În concertele de acasă de atunci cântați doar la vioara „Alexandra”, creată pentru dstră.
Alexandra Conunova: Nu contează ce vioară am în mâini. Contează felul în care îmi cântă sufletul, cu el scot sunetul din vioară. Dacă sufletul meu luminează, atât instrumentul, cât și publicul îmi va răspunde cu aceiași lumină. Energia contează mai mult decât instrumentul în sine. Mihail Bârlădeanu a creat într-adevăr vioara pentru mine, cu ea cânt pe scena de acasă, dar la următorul concert vă așteaptă ceva nou. Martin Scheske, un renumit lutier german, a creat o nouă vioară pentru mine pe care o veți auzi în concertul cu Radu Rățoi. E o vioară incredibilă. Pe alocuri am senzația că sună chiar mai bine decât Guadagnini a mea, dar o veți auzi în curând. Martin nu e doar lutier, e și un filosof, mare spiritualist.
VERIDICA: Apropo, de Radu Rățoi. Sunteți din scoli diferite, din generații ușor diferite. A fost o oportunitate sau o dorință reală de a combina lumile dstră?
Alexandra Conunova: Cu Radu ne-am cunoscut în circumstanțe mai puțin obișnuite. Aveam concert la Sala cu Orgă împreună cu Pavel Efremov. În mod ciudat iPadul meu încetase să funcționeze. Și Radu Rățoi a fost cel care m-a ajutat. Așa am făcut cunoștință. Apoi el a câștigat „Young Concert Artists” din New York și a fost semnat de aceeași agenție la care sunt semnată și eu, chiar dacă agenții noștri sunt persoane diferite. Iar în diversitatea artistică de azi, când fiecare e tentat să încerce noi colaborări, noi forme de expresie, am înțeles că formula clasică vioară/pian poate fi ușor preschimbată în vioară/acordeon. A contat că suntem ambii din Republica Moldova, că avem ambii activitatea în străinătate, dar și faptul că suntem semnați cu aceeași agenție. Radu este foarte activ, transcrie bine, este talent, muncește mult, are o minte deschisă, îmbrățișează ușor ideile noi și atunci, de ce nu?
VERIDICA: Cum vă detașați de dstră înșivă ca să aveți o perspectivă judicioasă asupra felului cum cântați, să vă puteți analiza obiectiv?
Alexandra Conunova: La anii mei și experiența pe care o am deja, am ținut mereu să am un profesor. Mai rar în ultimii doi ani, dar tot mai caut o opinie din afară. Am două diplome de master, predau și eu, dar ani în șir rămâneam destul de critică cu propria persoană. Uneori această atitudine poate fi nocivă și de asta apelam la o altă ureche. Am avut un profesor foarte bun la Geneva. Poate cel mai bun din toți pe care i-am avut în viața mea matură. Cu el puteam lucra ore în șir. Dimineața duceam copilul la scoală și la zece începeam studiul. Peste vreo trei ore de lucru luam prânzul, apoi iar lucram și plecam pe la cinci seara. Munca asupra propriei interpretări si profesionalismul nu se încheie odată cu diplomele primite. El mi-a oferit cheia spre potențialul meu interpretativ și nu doar. M-a învățat cum să lucrez cu muzicianul din mine, mi-a dat încrederea necesară, si unitatea de măsură prin care îmi pot analiza evoluția.
Mulți concetățeni ne consideră trădători pentru că am plecat spre scenenele mari ale lumii
VERIDICA: Dacă mă întorc la dstră, cei cu cariere în afară, contează să fiți cât mai mulți, să creați imaginea unei culturi puternice prin figuri care să confirme (inclusiv numeric) fenomenul?
Alexandra Conunova: Eu primesc o enormă plăcere când văd cum noi am crescut și cum am depășit acel număr de douăzeci din clasă cu care concuram. Era o întrecere serioasă, dar numai între noi. Dar vine un moment când înțelegi clar că unicul concurent ești tu, că unica imagine pe care o vezi constant e a ta, și dacă ești mulțumit de rezultatele proprii, e bine. Eu înțeleg bine că din afară viața noastră pare o plăcere, dar, credeți-mă, noi muncim foarte mult. Nimic nu se dă ușor, chiar dacă pare că avem un loc asigurat pe scenele mari și importante, că suntem acceptați și integrați. Cunosc opinia multor concetățeni care ne consideră trădători pentru că am plecat. Ne ignoră, nu vin la concertele noastre, nu vin la master-classurile pe care le oferim, nu trimit elevi. Eu am plecat pentru că știam că pot reuși, dar și pentru că pot contribui la imaginea țării mele. Și exact la fel, cred, fac colegii mei. Când îți simți potențialul, ai nevoie să-i oferi spațiu. Și nimeni din noi nu uită de unde a pornit.
VERIDICA: Dar la concertele dstră de fiecare dată văd sala plină cu oameni unul și unul, destul de mulți oameni de cultură, pentru că ați devenit deja un brand de țară. Și mereu spuneți că publicul de acasă vă dă palpitații mari.
Alexandra Conunova: Profesionalismul și seriozitatea cu care pășesc în scenă e de fiecare dată la fel de mare. Acasă e diferit doar ceea ce se întâmpla după concert. Publicul de acasă e foarte special pentru mine. El m-a cunoscut de la vârsta de 7 ani când am ieșit pentru prima dată pe scena mare. El a prins transformările mele de la rochiță și fundiță până la ceea ce am devenit azi: mamă, solistă și Doamnă. Când vorbim de carieră solo, ar trebui să ținem cont de toate dimensiunile acestui cuvânt – solo înseamnă singur. Când cânt peste hotare, după concert pot veni să-și exprime admirația direcția sălii, sau dirijorul, și poate încă cineva. Acasă ai văzut rândul oamenilor care vin să mă felicite? Nici bunicile mele nu au puterea să stea în rândul cela lung, nici mama nu mă poate îmbrățișa imediat după concert. Toate aceste săli de concert de acasă, sunt parte din ADN-ul meu. Le știu de mică. Și faptul că după concert merg acasă unde sunt părinții mei, câinele meu – oho ce mult înseamnă în raport cu acele concerte după care merg singură la hotel, unde iau cina iarăși în solitudine. Și cu trecerea anilor, cu amploarea carierei pentru soliști - violoniști, pianiști și uneori și pentru dirijor, - singurătatea care ti-o impune poziția și statutul devine greu de suportat. Un dirijor notoriu dacă lucrează în țară sau oraș străin și nu are în concert și program pentru solist, chiar nu are cu cine împărți masa. Noi, soliștii, de regulă, putem beneficia de compania dirijorului, dacă-l solicităm. Ei nu au acest avantaj întotdeauna. Există o etică și reguli pe care nu e recomandat să le încalci. Și e unul din motivele pentru care în ultimii doi ani mult prea încărcați cu concerte, mi-am pus des întrebarea de ce o fac. Plăcerea? Da, e mare, dar în același timp, ești condamnat la o singurătate profundă. Sacrificiul nu e de neglijat.
Să-i refuzi lui Valeri Gherghiev, părea periculos. E ca și cum ți-ai tăia creanga de sub picioare
VERIDICA: Dar vieniți din familie de artiști în generații. Nu presupuneați ce vă așteaptă?
Alexandra Conunova: Nu prea. Pentru că nu știi sigur dacă vei reuși, iar asta mult contează. Apoi, lumea s-a schimbat enorm de mult, inclusiv tempoul cu care se întâmplă toate. Anul acesta am cântat atâtea programe diferite de concert, câte nu am cântat în toată viața mea. Nici măcar nu-mi dau seama cât am cântat, că nu am apucat să fac o listă. Bine, cunosc și un alt timp de carieră. Am cântat și eu în orchestra simfonică din Lausanne. Eram maestru de concert la viorile doi și în sensul de organizare, de regim de lucru, de salariu, era minunat, dar nu simțeam că e locul meu, voiam în față. A durat povestea cam opt luni. Orchestra e colaborare în grup, iar eu, chiar dacă par deschisă, sunt, totuși, o persoană introvertă care are nevoie de foarte mult spațiu personal. În plus, responsabilitatea pentru alții e greu de dus. Iar cariera solo cere alt tip de organizare, de disciplină. Dăruire, dar și dozare, ca să nu ajungi la extenuare. Altfel nu ai cum livra muzica astfel încât să nu-i ratezi componenta divină, pentru că noi nu suntem decât misionari în slujba muzicii. Și eu învăț să am grijă de mine ca să vă pot bucura prin muzica pe care o cânt. De asemenea, educația pe care am primit-o în școala de la Chișinău, unde eram crescută ca o potențială solistă, unde premiile la concursuri nu mă ocoleau, și asta m-a și format ca artistă. Am avut o situație inedită când am fost sunată în 2019 de Valeri Gherghiev, directorul festivalului P.I. Cheaikovski și invitată să revin în concurs. În 2015 eu am obținut medalia de bronz la acest foarte important și mare festival. Peste patru ani el a considerat că pot lua aurul și a insistat să revin după marele premiu. Am avut consultări cu toți oamenii importanți din viața mea artistică, pentru a lua o decizie judicioasă. Era momentul în care constatasem că am pierdut ambiția de a mai demonstra ceva cuiva sau de dovedi că sunt cea mai bună. Aveam în jur de 30 de ani și am constatat această transformare. M-am maturizat. Pană pe la 27 de ani, mergeam la concursuri absolut convinsă că ajung până în finală și chiar pe podium. Știu că sună arogant, dar asta eram eu. Și a trebuit să-mi asum curajul de a declina invitația. Iar să-i refuzi lui Gherghiev, părea periculos. E ca și cum ți-ai tăia creanga de sub picioare. Dar în cazul meu totul a fost bine. Noi am cântat încă nu o singură dată după aia.
VERIDICA: Concursurile și agenții: cine și în ce fel te pune mai ușor pe pista de decolare?
Alexandra Conunova: Concursurile probabil și azi contează, pentru că e platforma unde ești văzut, apreciat de oameni importanți, iar dacă ai luat și un premiu, șansele tale cresc. Ele sunt importante în acest sens și mi se pare că cei tineri chiar trebuie să intre în această competiție, nu doar pentru vizibilitate. Ele îți constituie fibra de luptător, îți cultivă ambiția. Și să știți că oricât de grele v-ar părea, ele sunt floare la ureche în comparație cu o carieră de solist. Toate sacrificiile, toată solitudinea, toată presiunea emoțională pe care o trăiește un solist, e greu de formulat în cuvinte și nu se vede. Soțul meu avea mereu neclarități în raport cu mine: nu înțelegea de ce sunt obosită când am acces pe cele mai mari scene, în cele mai strălucitoare și frumoase rochii, urmate de cine în restaurante de clasă. Iar reversul monedei nici el nu-l vedea mereu, atât de interiorizat se trăiește totul. E fața nevăzută a unei cariere de succes. Dar concursurile nu în toate cazurile au decis cariere. Ele încă mai stau în picioare, dar astăzi unele cariere sunt lansate pe instagram. Cineva mizează pe concursuri. Alții au relații bune cu dirijorii și asta la fel, mult înseamnă. Mai rare, dar sunt și cazuri în care banii familiei contează. Rețete sunt multe și niciodată nu știi care funcționează în cazul tău. Eu cred foarte mult în destin și dacă ti-e hărăzit să ai o soartă mare, oricât te-ai împotrivi, oricum vei trăi ce ti-e dat.
Agenții, inițial, au contat foarte mult. Contrar convingerilor că o carieră se tine pe 50% muncă și alte 50% e talentul, eu cred că ecuația se ține pe alți termeni – muncă și noroc. Eu am colegi foarte muncitori, dar care nu au atâta împlinire cât am obținut eu. Norocul mai trebuie sa-l și recunoști și să nu-l ratezi. Și nu e lucru ușor. Se prea poate ca agenții să dispară în viitor din schemă, pentru că noi trăim în epoca unui clic. În ultimii aproape 9 ani de carieră, promouterii de regulă mă abordează personal și nu doar pe mine. Contactul personal devine un privilegiu. Apoi eu transmit informația agenților, ca ei să se ocupe de aspectul logistic.
VERIDICA: Ce presupune în lumea mare o relație bună cu dirijorul? Există și invidii în caz ca ești invitat mai des de un anumit dirijor?
Alexandra Conunova: Mai ales în secolul nostru relația cu dirijorul este, poate, cea mai importantă verigă. E mult mai importantă decât multe alte relații care contează enorm. Dirijorii decid repertoriul și soliștii. Dacă ai un nivel profesionist și ești o personalitate constituită, ai șansa unei relații amicale cu marii dirijori. Nu întotdeauna caracterele personalităților se potrivesc și în aceste cazuri o apropiere nu se produce, dar sunt și cazuri când funcționează. Ușile se deschid în acest caz și pentru orchestrele lor de bază, dar și pentru orchestrele unde o somitate este invitată. Chiar dacă lucrul cu un dirijor de calibru mă bucură enorm, eu țin mult la partea umană a relației. Când aceste amiciții nu țin doar de lucru, dar pun în valoare calitatea umană a acestor personalități mari, complexe, pline de cultură, de la care pot învăța multe lucruri și alături de care poți evolua.
E important să fii conștient din start că din moment ce reușești să avansezi, gelozia sau invidiile îți vor fi condrumeți, oricât de corect ai fi. Nu pot da exemple concrete, dar anumite matematici se fac, o statistică a acestor fenomene există. Mai există un aspect care nu ține neapărat de muzică: din moment ce ai cântat cu un dirijor care afișează anumite simpatii politice sau susține anumite idei care vin în contradicție cu poziția altui dirijor, poți fi trecut chiar în lista neagră. Bucătăria internă e foarte complexă și chiar dură..
VERIDICA: E necesară și o bună relație cu orchestra? Ea în ecuația succesului contează?
Alexandra Conunova: Ierarhiile nu pot fi ignorate. Orchestra e un organism mare. Relații separate nu poți crea, pentru că nu ai nici timp, nici energie. Ne-am arde dacă am intra în hora asta. Un solist e obligat să păstreze o minimă distanță nu din orgoliu, dar pentru că e obligat să-și protejeze timpul și energia pentru scenă. Dar modestia, amabilitatea, respectul si atitudinea caldă față de întreaga orchestră, orice solist e obligat să o manifeste. Pentru că până la urmă noi toți suntem în lumea muzicii.
VERIDICA: Și mai e un fenomen care încinge concurența - muzicienii asiatici.
Alexandra Conunova: Recent am fost în juriul de preselecție al concursului Paganini. Am avut audiții în cinci orașe: New York, Seul, Genova, Guangzhou și Berlin. La momentul deciziilor am avut discuții aproape aprinse cu directorul artistic al festivalului. Am am insistat pe echilibru. Dacă noi nu mixăm un pic concurenții, vom avea un concurs asiatic. Chinezii, japonezii, coreenii au fost cei mai competitivi. Ei au o forță de muncă incredibilă. Și o motivație enormă. Ca să nu mai zic de diversele spații sociale, inclusiv cât stai să aștepți verde în semafor, vei auzi peste tot muzica clasică. Dar absolut peste tot, iar sălile la concertele de muzică clasică sunt pline de tineri. Ei funcționează ca armatele de fani în muzica rock de exemplu. Exact această atitudine a publicului o vei avea în raport cu muzicienii din domeniul clasic.
VERIDICA: Frecvent observ anumiți muzicieni strălucind și avansând, apoi parcă dispar brusc. Aceste oscilații au vreo explicație?
Alexandra Conunova: Azi nu mai avem un singur Oistrakh, sau un Richter la singular care sunt invitați peste tot. Sunt zeci de muzicieni de același calibru și forță. Concurența e foarte mare, ca și presiunea. La fel sunt platformele pe internet pe care trebuie sa fii prezent, ca să nu dispari din vizor. Dacă ai scăpat din mâini anumite aspecte, ți-o iau alții în față și foarte repede ești uitat. Câtva timp în urmă aveam un turneu de o lună prin Franța cu un superb violonist Renaud Capuçon, care mi-a fost și profesor și cu care am o relație caldă. În unul din drumurile noastre mai lungi m-am plâns că am prea puține concerte, că sunt prea rar invitată, la care el a rămas uimit. Noi percepem situația uneori nu prea obiectiv. In viața mea, de exemplu, nimic nu s-a întâmplat conform canonului care ar trebui urmat de o moldoveancă plecată în Europa să-și facă o carieră. Plecând, am făcut mai întâi studii, după care ar fi trebuit să câștig un concurs, să fac carieră, să mă mărit și să nasc copil, dar eu am făcut studii, am făcut apoi un copil, m-am măritat și tocmai apoi am început să fac carieră. Dar când aud de la megastaruri povestea pe care o trăiesc eu, îmi dau seama că totul are o logică. Se crede că tocmai după 15 ani de efort constant și carieră în creștere se poate întâmpla fenomenul pe care noi îl numim ”a deveni stea peste noapte”. Eu mă apropii de această limită și asta îmi dă multă putere.
Știu că sunt parte din lista violoniștilor importanți
VERIDICA: Aș reveni la o întrebare simplă, dar și complicată. Ce presupune azi o carieră reală în muzica clasică peste hotare?
Alexandra Conunova: În primul rând posibilitatea de a-ți plăti facturile. Da, da... Dacă după achitarea impozitelor și a facturilor, ai posibilitatea de a merge să cinezi la restaurant, posibilitatea de a plăti pentru masaj când corpul tău o cere și la fel posibilitatea de a te alinta constant cu ceva drăguț și bunuț pentru tine, poți considera că ai venituri, ai activitate, ai carieră. Asta tine de partea practică ...
VERIDICA: Uimitor de pragmatic...
Alexandra Conunova: Credeți-mă! E incredibil de greu și durează mult timp până societatea locală te acceptă ca pe unul de-al casei. Eu am douăzeci de ani de când locuiesc acolo, cânt cu orchestre mari, cu dirijori importanți și tot am uneori senzația că încă nu-s integrată și pe deplin acceptată, că trebuie să lupt ca să mă impun, să ai cel mai bun instrument, să fii la casă de discuri importantă și să ai loc categoric în scenă... Anul trecut am avut peste 90 de concerte: continente diferite, țări diferite, orașe diferite. Asta înseamnă carieră. Și știu că sunt parte din lista violoniștilor importanți. Dincolo de faptul că trebuie să fii un muzician de primă clasă, mai trebuie să fii un bun comunicator, să știi să întreții relația bună cu cei care contează, să fii un om cu o cultură avansată, să fii citit, să cunoști și să respecți cutuma acestei lumi de elită. Să fii la curent cu știrile din lumea politică, să știi să porți discuții complicate și să eviți situații delicate. Dar, mai întâi de toate, este sacrificiul pe care-l oferi muzicii. E darul pe care l-ai primit de sus și pe care ai obligația să-l oferi lumii. Si aici nu mai vorbim de cifre. Este dimensiunea filosofică, dimensiunea divină, segmentul cosmic și frumusețea muzicii la care ai acces ca ființă umană cu condiția că te dedici cu toată onestitatea.
