Tot mai aproape de sărbătorile naționale, revenim la întrebarea de esență: cine suntem noi, ce am ajuns și dacă ales noi drumul, sau am mers pe cel impus de alții. Discutăm cu Alexandru Tănase, jurist, fost ministru al justiției și fost președinte al Curții Constituționale din Republica Moldova, membru al Comisiei de Veneția din partea Republicii Moldova.
Nu am fost nici stat, nici națiune de sine stătătoare, ci o parte din trupul Regatului României, smulsă brutal de armata sovietică în 1940.
VERIDICA: Vara anilor 40 a fost absolut nefastă pentru foarte multe foste republici sovietice, fiind anexate cu forța de Imperiul Sovietic, iar sfârșitul verii de la finele anilor 90 ne oferea șansa rupturii definitive de URSS. Parcursul fiecărei noi entități statale a fost diferit. Noi am ratat startul pentru că am fost distruși ca națiune în anii puterii sovietice, sau pentru că nu ne-a mers prea bine mintea?
Alexandru Tănase: Va referiți probabil la cele trei state baltice. Ei au pornit în cursa integrării europene cu un avantaj fundamental: ele fuseseră state veritabile înainte de ocupația sovietică, iar populația lor a păstrat mereu sentimentul apartenenței la spațiul valoric european, chiar și în anii de subjugare. Aveau identități naționale distincte, consolidate în timp, și un reflex civic de a le apăra.
Noi am avut un alt destin. Nu am fost nici stat, nici națiune de sine stătătoare, ci o parte din trupul Regatului României, smulsă brutal de armata sovietică în 1940. Imediat după ocupație, elitele noastre – cei care nu au reușit să se refugieze peste Prut – au fost uciși de regimul sovietic de ocupație sau deportați în Siberia. Din această ruptură violentă izvorăsc multe dintre diferențele de parcurs. Ei și-au recuperat statul pe care îl pierduseră temporar; noi a trebuit să învățăm, de la zero, ce înseamnă să ai unul.
VERIDICA: Denunțarea pactului Ribbentrop-Molotov mai poate avea azi valoare juridică, din moment ce consecințele sale nu au dispărut? Mai e un argument care poate fi invocat?
Alexandru Tănase: Pactul Ribbentrop–Molotov nu a fost doar o înțelegere cinică între două dictaturi, ci și o sentință rece, pronunțată peste viețile a milioane de oameni. Pentru Regatul României, el a însemnat sfârtecarea trupului național, iar pentru oamenii simpli din satele Basarabiei – o dramă personală ireversibilă: case părăsite în grabă, livezi lăsate în voia sorții, icoane ascunse în desagă, planuri de viață frânte peste noapte. Într-o singură vară, oamenii au fost siliți să ia drumul pribegiei, lăsând în urmă nu doar pământul, ci și rădăcinile lor cele mai adânci.
Din punct de vedere juridic, pactul și protocoalele sale secrete au reprezentat o încălcare flagrantă a normelor fundamentale ale dreptului internațional din epocă – în special a principiului suveranității și a interdicției recurgerii la forță pentru modificarea frontierelor. În acest sens, condamnarea lui are o valoare juridică și morală incontestabilă, chiar dacă efectele politice nu pot fi șterse printr-un simplu gest formal. Parlamentul Republicii Moldova a denunțat oficial pactul în 1991 și a reafirmat acest gest în 1999, recunoscându-i caracterul ilegitim și nul ab initio.
Și totuși, consecințele geopolitice ale acelui act se resimt și astăzi, de la frontierele trasate arbitrar, până la faliile identitare pe care le-a lăsat în urmă. Dacă privim denunțarea pactului drept un act echivalent cu o eventuală unire cu România, intrăm într-o zonă de iluzie istorică. În realitățile actuale, nicio reîntregire nu se mai poate realiza prin anularea simbolică a unui pact defunct. Drumul nu mai trece prin cancelariile de la Moscova și Berlin, ci prin instrumentele democratice și constituționale proprii timpului nostru – voința liber exprimată a cetățenilor, respectul pentru dreptul internațional și un proiect comun de viitor.
Iliescu nu era un unionist. Nu nega că Basarabia fusese smulsă din trupul României, dar considera renunțarea la idealul reîntregirii drept un preț pe care România îl plătise Rusiei pentru a i se permite să trăiască în pace.
VERIDICA: Moartea lui Ion Iliescu a adus în spațiul public discuții despre unire, despre spatele întors Basarabiei de acest președinte al României. Cât de reale sunt azi șansele să se producă unirea? Într-o vreme devenise subiect incorect politic. Mai rămâne?
Alexandru Tănase: L-am cunoscut pe Ion Iliescu în vara anului 2004, după eliberarea deținutului politic de la Tiraspol, Alexandru Leșco. Am fost invitați la Palatul Cotroceni, unde am avut o discuție lungă, fără grabă, fără camere, dar cu toate greutățile subiectului. Iliescu nu era un unionist. Nu nega că Basarabia fusese smulsă din trupul României, dar considera renunțarea la idealul reîntregirii drept un preț pe care România îl plătise Rusiei pentru a i se permite să trăiască în pace. Nu l-am judecat atunci și nu o voi face nici acum, cu atât mai mult cu cât a plecat la cele veșnice. Era, în fond, un om format la Moscova, prizonier al unei gândiri școlite în dogmele sovietice și în reflexele diplomatice ale Războiului Rece. Nu și-a „întors spatele” Basarabiei, pur și simplu nu putea privi altfel relațiile româno-ruse.
Pot spune în cunoștință de cauză că nici astăzi o bună parte a clasei politice românești nu privește cu ochi buni un proiect unionist, chiar dacă varsă câte o „lacrimă de dor” la 1 Decembrie și la 27 Martie. Un bun prieten de la București mi-a spus odată, cu o sinceritate crudă, că pentru mulți Basarabia este văzută ca „un cordon de securitate în jurul României”. Numărul reticenților față de Unire la București nu este, din păcate, mai mic decât la Chișinău – și trebuie să o spunem răspicat.
Cât despre șansele actuale de reunificare, ele sunt, firește, mai mari decât erau în 1990. Republica Moldova, mai devreme sau mai târziu, se va uni cu România, într-o formă sau alta. Este o realitate obiectivă, însă pentru a ajunge acolo trebuie mai întâi să ne securizăm existența ca stat independent. Iar acest lucru este posibil doar prin aderarea la Uniunea Europeană. În cadrul UE, un proiect unionist ar fi nu doar mai realist, ci și mai firesc. De aceea, integrarea europeană nu o văd ca pe o cale paralelă, ci ca pe o parte organică a unui potențial proiect de reîntregire.
Cred că ambii președinți au depășit etapa pasiunilor simbolice și au trecut la abordări mai clare, mai pragmatice.
VERIDICA: În ce măsură alimentează Nicușor Dan speranța unirii pentru cei care o percep ca pe o unică și înțeleaptă cale a Republicii Moldova?
Alexandru Tănase: Președintele Nicușor Dan vine dintr-o zonă politică mai cosmopolită, mai globalistă, în care naționalismul, ca ideologie militantă, este privit cu multă prudență. Dar asta nu înseamnă lipsă de simț național. Viața politică e plină de surprize: nu o dată s-a întâmplat ca oameni care nu au scandat lozinci patriotarde să facă, în tăcere, lucruri mari pentru cauza națională.
Același lucru îl pot spune și despre președinta noastră, Maia Sandu. Nu și-a etalat niciodată un naționalism de paradă și nu a vorbit public despre opțiuni unioniste. Și totuși, ceea ce a făcut ea în relația cu România, modul în care a poziționat Republica Moldova în Europa după ce a devenit președinte și deschiderea pe care a cultivat-o în relația cu Nicușor Dan, creează perspective mult mai reale pentru o apropiere autentică, nu doar protocolară.
Cred că ambii președinți au depășit etapa pasiunilor simbolice și au trecut la abordări mai clare, mai pragmatice, care – în final – ne pot duce acolo unde se află interesul național al tuturor românilor: cât mai aproape unii de ceilalți, cu un nivel de integrare economică, socială și politică atât de avansat, încât unirea politică a celor două state să rămână doar o chestiune de formalitate. Pentru că, uneori, podurile cele mai trainice se construiesc în tăcere, piatră cu piatră, și nu sub zgomotul aplauzelor.
Valoarea nu stă doar în resurse sau în cifrele statistice, ci în ceea ce am putea deveni împreună.
VERIDICA: Ce are azi valoros Republica Moldova și nu are deocamdată România, dacă ar fi să răspundem la veșnica întrebare retorică „La ce i-am folosi noi României?”.
Alexandru Tănase: Nu cred că aceasta este cheia în care trebuie privită relația românilor din cele două state – ca o balanță contabilă, cu plusuri și minusuri. Ceea ce are România și ceea ce are Republica Moldova nu sunt două liste separate, ci părți ale aceluiași întreg, care ar trebui să lucreze împreună în beneficiul tuturor.
În termeni practici, o eventuală reunificare – realizată în cadrul Uniunii Europene – ar transforma România, după Polonia, în cel mai mare stat din estul Europei, cu un potențial economic uriaș, cu cel mai vast fond funciar agricol din regiune și cu o piață atractivă pentru investiții de anvergură. O astfel de integrare ar schimba radical paradigmele economice actuale din ambele state, încă izolate de granițe și de constrângeri geopolitice. O asemenea Românie ar deveni un lider politic regional incontestabil, capabil să ofere nu doar prosperitate cetățenilor săi, ci și securitate și stabilitate la frontierele de sud-est ale Uniunii Europene.
Valoarea nu stă doar în resurse sau în cifrele statistice, ci în ceea ce am putea deveni împreună: un pol de stabilitate și dezvoltare în estul Uniunii Europene, capabil să-și apere interesele și să-și valorifice potențialul la o scară la care, separat, nici România, nici Republica Moldova nu pot ajunge.
Clasa politică este oglinda noastră: dacă vrem să vedem alt chip în acea oglindă, trebuie să ne schimbăm noi, cei care o privim.
VERIDICA: Vorbeați la un moment dat despre un regres al calității clasei politice de azi, raportat la ceea ce aveam in momentul proclamării independenței. Cum ar trebui să arate un politician bun?
Alexandru Tănase: În anii ’90, clasa noastră politică era alcătuită, în bună măsură, din intelectuali – oameni de mare valoare morală și culturală. Ei au fost cei care, în fapt, au creat această țară, nu agrarienii conjuncturali și nici interfrontiștii de serviciu. Erau poeți și prozatori, profesori și jurnaliști, oameni de cultură cu o voce puternică și o coloană vertebrală solidă: Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija, Dumitru Matcovschi, Nicolae Mătcaș, Ion Ungureanu, Constantin Tănase, Petru Soltan, Anatol Ciobanu, Ion Hadârcă… Lista este lungă, dar mai important este spiritul comun care îi lega.
Un politician bun, în sensul deplin al cuvântului, nu se definește doar printr-un program electoral sau printr-o funcție ocupată. El trebuie să aibă o cultură solidă, o busolă morală fermă și o capacitate reală de a înțelege interesul național dincolo de calculele meschine ale prezentului. Trebuie să știe să construiască punți, să asculte și să inspire, să fie capabil să renunțe la aplauzele imediate pentru binele pe termen lung al comunității.
Politicianul bun nu este un produs al rețelelor sociale și al marketingului politic, ci rezultatul unei maturizări intelectuale și civice. El se vede în deciziile grele, în momentele de criză, atunci când are curajul să spună nu chiar și celor care l-au aplaudat ieri. Și, mai ales, se vede în felul în care rămâne în conștiința publică după ce a părăsit scena – ca un reper, nu ca o dezamăgire. Politicienii se schimbă, dar reperele morale nu trebuie să dispară niciodată.
Toleranța față de mediocritate și obișnuința cu impostura creează teren fertil pentru lideri slabi.
VERIDICA: Sunt politicienii oglinda noastră ca națiune?
Alexandru Tănase: Într-o anumită măsură, da – politicienii sunt oglinda societății care îi alege, îi tolerează sau, uneori, îi lasă să se impună prin inerție. Clasa politică nu crește în vid, ci din țesutul social care o hrănește. Dacă la începutul anilor ’90 am avut în fruntea mișcării de renaștere națională oameni de cultură, profesori universitari, intelectuali cu greutate morală – astăzi scena este dominată, prea adesea, de produsul epocii rețelelor sociale: bișnițari politici, care trăiesc din vizibilitate, nu din idei, și care confundă ratingul cu legitimitatea.
În 1990, în primele legislaturi, tribuna Parlamentului era locul unde se țineau discursuri istorice, unde argumentul și cultura politică erau armele principale. Astăzi, prea des, aceeași tribună devine scenă pentru invective, improvizații și glume de prost gust. Aceasta nu este doar o problemă a politicienilor, ci și a noastră, ca electorat: toleranța față de mediocritate și obișnuința cu impostura creează teren fertil pentru lideri slabi.
Politicienii de azi nu sunt, desigur, toți un produs al degradării morale – există excepții care confirmă că și în prezent pot apărea figuri de anvergură. Dar dacă privim ansamblul, diferența față de generația fondatoare este vizibilă: atunci aveam o elită politică ce voia să construiască un stat; acum, prea mulți se mulțumesc să-l administreze superficial, doar pentru a extrage beneficii personale.
Până la urmă, clasa politică este oglinda noastră: dacă vrem să vedem alt chip în acea oglindă, trebuie să ne schimbăm noi, cei care o privim. Pentru că reflexia nu minte niciodată – ne arată exact cât de sus sau cât de jos ne ținem standardele.
Din noile generații, am reușit rareori să propulsăm figuri cu autoritate incontestabilă.
VERIDICA: In anii renașterii naționale, un reper valoros au fost elitele culturale. În timp, majoritatea fie s-au trecut din viață, fie s-au compromis, fie i-am ignorat. Azi, din noile generații de oameni de cultură și intelectuali, nu am prea reușit să promovăm personalități incontestabile. Este absența elitelor o problemă pentru un popor, sau suntem bine și fără ele?
Alexandru Tănase: Absența elitelor nu este doar o problemă, este o vulnerabilitate strategică pentru orice națiune. În anii renașterii naționale, reperele morale și intelectuale erau atât de vizibile încât nu aveai nevoie să le cauți – ele te găseau pe tine, îți modelau gândirea, îți dădeau un orizont. Astăzi, mulți dintre acei oameni fie au plecat dintre noi, fie au fost marginalizați, fie au acceptat compromisul, iar noi, ca societate, am contribuit la această eclipsă prin indiferență.
Din noile generații, am reușit rareori să propulsăm figuri cu autoritate incontestabilă. Și aici e miezul problemei: o națiune fără elite este ca o corabie fără stele călăuzitoare – poate pluti un timp, dar riscă să se învârtă în cerc. Putem spune că ne „descurcăm” și fără ele, dar asta ar însemna să ne mulțumim cu navigația la întâmplare.
Elitele nu trebuie să fie muzeificate și nici puse pe socluri de protocol. Ele trebuie să fie vii, incomode, provocatoare, capabile să spună lucruri neplăcute la timp și să inspire schimbarea atunci când aceasta pare imposibilă. Fără ele, societatea riscă să devină un cor fără dirijor, care cântă fiecare pe propria partitură.
Până la urmă, întrebarea despre elite este aceeași cu cea despre clasa politică: ceea ce vedem este reflexia noastră. Dacă vrem alt chip în oglindă, trebuie să-l construim – prin educație, prin curaj și prin cultivarea meritului. Pentru că, în lipsa unor repere autentice, oglinda nu mai deformează imaginea: pur și simplu nu are ce să reflecte.
