A traversat Atlanticul pentru cercetarea sa despre impactul intergenerațional al represiunilor sovietice. A fost în Găgăuzia de zeci de ori, însă la Paris niciodată. Învață și vorbește atât româna, cât și rusa. Doctorandă la prestigioasa universitate americană Princeton, Isabelle DeSisto cercetează felul în care experiențele foametei sau ale deportărilor în familie au influențat opțiunile politice ale urmașilor. Cum și de ce a ajuns să documenteze Republica Moldova și aflați în interviul de mai jos.
Încă nu am vizitat Parisul, dar am fost în Găgăuzia de zeci de ori
VEDRICA: Ai venit prima dată în Moldova la 18 ani. Cum ai decis să vii aici și cum simți că s-a schimbat percepția ta asupra Republicii Moldova când ai revenit, 10 ani mai târziu? A avut un impact asupra felului tău de a înțelege contextul local și faptul că inițial ai învățat rusa, și abia în ultimii ani ai învățat și româna? Dacă da, care a fost acesta?
Isabelle DeSisto: Am venit în Moldova cu un program de schimb educațional cu obiectivul de a învăța limba rusă. Când am aplicat la program, am crezut că voi fi trimisă în Rusia, unde deja locuisem șase săptămâni prin aceeași organizație. Dar, fiindcă asta era la scurt după anexarea Crimeei, situația politică nu ne-a permis să mergem în Rusia. Când mi-a scris directorul programului că voi locui aproape un an aici, nu știam absolut nimic despre Moldova.
Am locuit vreo nouă luni într-o familie mică la Râșcani – cu o mamă și un frate. Până acum eu zic că ei sunt familia mea moldoveană. Îi vizitez oricând vin în Moldova. Ei sunt vorbitori de limba rusă și nu cunosc bine limba română. Sunt persoane minunate și m-au tratat de parcă aș fi a lor. Am făcut totul împreună cu ei – sărbătorile de Crăciun, de Paște, de zile de naștere, inclusiv 9 mai. (Acum știu că acest eveniment, din păcate, a devenit un instrument de influența politică pentru Rusia, dar atunci eram naivă și nu înțelegeam controversele). Mediul meu de comunicare și de socializare era numai în limba rusă. Așa am învățat rusa foarte bine. Dar, pe de altă parte, înțelegerea mea asupra politicii (cea ce mă interesează mai mult decât orice altceva) și istoriei a fost limitată de punctul lor de vedere. Am comunicat și cu vorbitori de română – dar asta a fost în engleza său rusă. Fiindcă majoritatea populației Moldovei vorbește limba română, cred că înțelegeam doar o parte din realitatea moldovenească, ce aparține minorității.
La scurt timp după ce am început doctoratul meu la universitatea Princeton în 2021, Rusia a lansat invazia pe scară largă a Ucrainei. Războiul m-a marcat foarte mult. Voiam să scriu disertația mea despre Ucraina. Însă după invazie, am venit în Moldova în loc de Ucraina și am început să studiez româna.
Cunoașterea limbii române mi-a deschis ochii. Acum pot comunica cu oricine, pot citi știrile din toate sursele. Înțeleg mult mai bine realitatea moldovenească – cu lucrurile bune și problemele reale cu care se confruntă moldovenii. Cred că am o înțelegere mult mai nuanţată acum despre politică și istorie. Nu doar pentru că știu română, dar și pentru că sunt mai matură și am o perspectivă mai critică la 28 de ani, după mulți ani de studii și multe călătorii (inclusiv prin Moldova) decât aveam la 18 ani.
VEDRICA: După studii de licență în guvernare la Harvard, ai făcut, tot acolo, un masterat de studii est-europene. Cum ai ales să te specializezi în studiul acestei regiuni? A contat pentru tine că ai rădăcini ucrainene? Ce știi despre acești strămoși ai tăi?
Isabelle DeSisto: Harvard are un centru de studii est-europene foarte bun – Davis Center. Specializarea m-a ales pe mine mai degrabă decât invers. Totul a început cu o nuntă la care am participat în Rusia, dar asta-i altă poveste… Când studiam la universitate, am avut oportunitatea să călătoresc mult prin Europa de Est și Asia Centrală. Regiunea m-a fascinat din toate punctele de vedere. Încă nu am vizitat Parisul, dar am fost în Găgăuzia de zeci de ori. Este greu să explic asta! Cred că am prea multe întrebări ca să mă duc în altă regiune pentru cercetarea mea.
Deja eram interesată de estul Europei când am aflat despre rădăcinile mele ucrainene. În ultimii 10 ani, americanii au devenit fascinați de genealogia lor. Tatăl meu știa că bunicul lui s-a născut undeva în Europa de Est, dar unde concret nu a știut până în 2021, când a început să se documenteze. Atunci noi am aflat că rudele noastre locuiau într-un sat mic, care se află în Transcarpatia. Străbunicul meu s-a născut în 1910 – dacă nu greșesc – în Imperiul Austro-Ungar, a plecat în SUA când teritoriul deja făcea parte din Cehoslovacia și acum acesta este în Ucraina. Iată un microcosmos al istoriei Europei de Est…
„Nu toți dau vina pe regimul sovietic sau pe Stalin”
VEDRICA: Cum ți-ai ales tema doctoratului tău?
Isabelle DeSisto: În 2022 am petrecut vara la Chișinău studiind limba romană și lucrând în arhiva națională. Știam că voiam să studiez ceva legat de memoria istorică în Europa de Est. Am devenit interesată de represiunile staliniste în Moldova citind documente sovietice în arhivă și discutând cu directorul arhivei, Igor Cașu, care m-a susținut foarte mult în cercetarea mea. Am început să lucrez la un articol academic despre consecinţele pe termen lung ale represiunilor staliniste și cum au afectat acestea modul în care oamenii votează în prezent. Astfel am aflat multe despre crimele regimului sovietic, dar și despre conflictele ce țin de memoria lor în spațiul politic moldovenesc.
VEDRICA: Cu ce ipoteze ai pornit la drum? Care au fost surprizele tale în această cercetare, care ți-au nuanțat sau dat peste cap ideile inițiale?
Isabelle DeSisto: La început, am lucrat cu date statistice din sondaje colectate de Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare. Participanți din țări „post-comuniste” au fost întrebați despre violența pe care au suferit-o ei și rudele lor în perioada comunistă și despre propriul comportament politic din prezent (dacă au votat la ultimele alegeri, dacă au participat la vreun protest, etc.). Eu am făcut analize statistice pentru a determina dacă există o relație dintre represiunile politice suferite în familie și comportamentul politic. Am aflat că oamenii ai căror rude au fost supuși represiunii sunt mult mai activi în viața politică contemporană, votează mai des, participă la mai multe demonstrații și greve, vorbesc despre politică mai frecvent, decât oamenii care nu au rude reprimate. Această corelație este prezentă și în datele sondajului meu în Moldova.
Prima „surpriză” a fost fenomenul pe care eu îl numesc „a treia generație după represiune”. Am aflat că în special nepoții – nu necesar copiii – victimelor sunt foarte activi în spațiul politic. Cred că sunt mulți factori care pot explica acest fenomen. Din diverse motive, multe victime au tăcut și nu au vorbit despre ceea ce au trăit. În multe cazuri asta a fost o traumă pentru ei. Se temeau că copiii lor ar putea fi discriminați dacă se afla despre „biografia” lor. În schimb, nepoții au crescut în general într-un mediu mult mai deschis, mai democratic, ceea ce le-a permis bunicilor să vorbească mai liber despre trecut. Istoria bunicilor lor le-a marcat atitudinile politice.
A doua surpriză a fost că nu toți dau vina pe regimul sovietic sau pe Stalin pentru represiuni. Unii spun lucruri precum „așa au fost vremurile” său „toți au suferit”. Alții spun că sunt vinovați vecinii care le-au denunțat rudele și nu sistemul sovietic, care a creat condițiile pentru denunțare sau chiar a încurajat-o. Este trist, dar interesant din punct de vedere psihologic.
VEDRICA: Ai ales să compari un stat UE, Estonia, Republica Moldova, stat candidat, și Kazakhstan. Deocamdată ai făcut cercetarea de teren în Estonia și în Republica Moldova. Ce asemănări și ce deosebiri ai găsit între cele două țări în felul în care acestea își păstrează și revendică memoria?
„Memoria istorică nu este complicată și contestată în Estonia în comparație cu Moldova”
Isabelle DeSisto: Încă nu am petrecut mult timp în Estonia – am lucrat un pic în arhive și am făcut un curs de limbă estoniană (cea ce a fost foarte complicat!). Merg în Estonia în august să fac interviuri asemănătoare cu cele pe care le-am făcut în Moldova. Dar pot să spun că memoria istorică nu este complicată și contestată în Estonia în comparație cu Moldova. Da, Estonia are o populație rusofonă uneori nostalgică după perioada sovietică. Dar în general, statul estonian a adoptat o poziție unitară privind represiunile sovietice: acestea sunt crime de care trebuie să ne amintim. De fapt, ideea că Estonia a fost oprimată de Uniunea Sovietică a devenit parte din identitatea națională a Estoniei. Asta le-a permis să-și consolideze o identitate în opoziție cu URSS (și acum, Rusia). Moldova nu s-a desprins atât de dramatic de moștenirea sovietică, în parte pentru că Moldova avea o identitate națională mai slabă. Discuțiile despre represiunile sovietice sunt mai deschise și dese în Estonia. A fost un proces de compensare pentru victimele ale căror bunuri au fost sechestrate. Moldova este în urmă la acest capitol.
Dar sunt și asemănări între Moldova și Estonia. În primul rând, am vorbit despre relația pozitivă între represiune în trecut și comportament politic în prezent. Urmașii celor care au fost supuși represiunilor în perioada sovietică sunt mai activi din punct de vedere politic în ambele țări. Ei au fost în fruntea demonstrațiilor pentru independenţă în anii ‘80-’90. Ipoteza mea este că ei sunt mai pro-europeni și mai anti-ruși decât cei care nu au această experiență de violență din partea statului sovietic în familie.
VEDRICA: Ai petrecut mult timp în Găgăuzia, una dintre cele mai afectate regiuni de foametea din 1946-1947, dar și de dezinformarea rusă. Spuneai că, de cele mai multe ori, oamenii cu care ai vorbit acolo, deși au istorii de suferință în perioada foametei, nu dau vina pe regimul sovietic pentru măturarea podurilor, ci, dimpotrivă se identifică cu agresorul. Au existat totuși cazuri în care ai văzut și o breșă în absorbirea narațiunilor rusești? Ne poți povesti despre acestea?
Isabelle DeSisto: Da, sunt mulți oameni în Găgăuzia care au suferit enorm în perioada stalinistă – de foamete, de deportări. Nimeni dintre cei cu care am vorbit nu prea dă vina pe regimul sovietic. Ei spun că sunt vinovați localnicii care au executat ordinele. Cred că acest lucru poate fi explicat dacă luăm în considerare identitățile victimei, cât și ale făptuitorilor. Teoria identităţii sociale ne spune că oamenii favorizează membrii grupului lor. Atunci când victimele împărtășesc o identitate națională cu făptuitorul – sau nu au o identitate națională puternică – este mai probabil ca acestea să justifice violența sau să dea vina pe alții, decât să condamne direct făptuitorul. Eu cred că din acest motiv, mulți găgăuzi nu recunosc cine este agresorul adevărat. Și desigur propaganda rusă joacă un rol important.
Dar sunt cazuri – puține – în care narațiunile rusești nu au succes. Cred că acestea pot fi găsite în rândul generației tinere. Sunt puține, dar sunt. Educația este foarte importantă în acest sens, în special felul în care este predată istoria.
VEDRICA: Dincolo de cercetare, care sunt amintirile tale cele mai dragi sau cele mai haioase din Republica Moldova?
Isabelle DeSisto: Iubesc tradițiile moldovenești de Crăciun și de Paște. Îmi aduc aminte cu drag cum am vopsit ouăle folosind suc de sfeclă împreună cu “mama” mea moldoveancă sau cum am mers împreuna la cimitir să sărbătorim Paștele Blajinilor – asta m-a impresionat mult, pentru că nu avem așa ceva în SUA. Din perioada studenției, îmi amintesc de picnicuri la Valea Trandafirilor și „șașlîki” într-un garaj al vecinilor. Acolo am făcut și vin. Cred că vinul de casă este cel mai delicios.
Amintirea cea mai amuzantă (pe care pot să o împărtășesc cu necunoscuți online) este cum am cumpărat un mic papagal pentru “fratele” meu moldovean de Anul Nou la un preț de 200 de lei și l-am dus acasă cu un taxi în timp ce era ascuns în jacheta mea. Papagalul, care se numește Kesha, este – în mod miraculos – în viață și astăzi.
