Pe 6 iulie s-au împlinit 76 de ani de la cel de-al doilea și cel mai mare val de deportări sovietice din Basarabia. În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, regimul sovietic comunist a deportat mii de familii de țărani basarabeni, inclusiv femei, copii și bătrâni. În general, mijlocul secolului XX a fost pentru Basarabia, probabil, una din cele mai negre perioade din istoria sa. Ocupația sovietică în două rânduri și doua valuri groaznice de deportări. Între ele foametea. Sunt lecții care nu au fost nici conștientizate, nici învățate până la capăt. Unii și astăzi mai cred că deportații și-au meritat soarta și au fost forța de muncă ideală pentru prosperarea marelui imperiu. Am discutat despre particularitățile deportărilor sovietice cu istoricul Octavian Țîcu, într-un interviu pentru Veridica.
Prin deposedarea lor de pământ și averi, se anihila universul în care acești oameni s-au format de secole
VERIDICA: Care e deosebirea dintre deportările din 1949 de cele din anul 1941?
Octavian Tîcu: Motivațiile regimului sovietic au fost diferite. În 1941 a fost deportată elita: toți cei care aveau funcții de conducere, adică primarii, dar și intelectualitatea. În 1949, elementul central al deportărilor a fost culăcimea, așa cum i-a numit regimul comunist. De fapt, e vorba de țăranii înstăriți. De ce erau țăranii un element pasibil pentru depărtări? Regimul comunist avea nevoie de două lucruri importante în satele din Basarabia – întâi de toate, colectivizarea. Gospodăriile particulare urmau a fi anulate și în baza loc create colhozurile și sovhozurile care urmau a fi un element important în asigurarea cu alimente a Uniunii Sovietice. Al doilea element: regimul fiind unul totalitar, nu putea lăsa țărănimea în afara procesului de comunizare. Si atunci, prin deposedarea lor de pământ și averi, se anihila universul în care acești oameni s-au format de secole. Țăranul român avea un cosmos al sau: bucata de pământ, ograda, vitele, Dumnezeu, satul - toate acestea constituiau un impediment pentru comunizare. Și atunci, descinderea autorităților comuniste în satele basarabene, (pentru că acesta a fost nucleul deportărilor), a fost deosebit de violentă, executată printr-o operațiune militară fără precedent, mai atroce ca în 1941. Planul era să ridice 40 000 de oameni, au fost deportați în final 36 000, iar pentru ei au fost concentrați, 43 000 militari. Practic, fiecare deportat a fost luat de către un militar. În 1949, regimul sovietic a luat cu asalt ultimele rămășițe ale vechiului sistem românesc. Chiar și cei care au luptat în Armata Sovietica, iar mai devreme în Armata Romana: foști ofițeri, preoți. Se crede greșit că deportările religioase au avut loc abia în 1951. Operațiunea SEVER (NORD) din 1951 care a vizat sectele religioase, a ridicat cam un milion de oameni, daca ne referim la ucraineni, bieloruși și baltici.
Noi spunem valuri, dar deportările au fost de fapt un proces continuu între 1944 si 1953. Și spun asta inclusiv din experiența propriei familii. Data de 6 iulie 1949 ne-a marcat definitiv. În acea noapte, străbunica mea Evghenia Grosu împreuna cu patru unchi ai mei și o mătușă, au fost deportați în regiunea Irkutsk. În dosarul de familie figurau ca trădători ai patriei. În octombrie 1944, străbunicul meu, Mihail Grosu, a fost arestat. În mai 1945 a fost condamnat de tribunalul din Bălti la 15 ani de Vorkutlag. Deci, represiunea împotriva populației din Basarabia începuse deja din august 1944. Între august 1944 și mai 1945, au avut loc execuții sumare, arestări și deportări în regiuni îndepărtate ale Uniunii Sovietice, un proces care a continuat, pana in anul 1952, chiar 1953. Avem mărturii ale deportaților din Siberia și Kazahstan, pe care i-am întâlnit în cadrul ”Expedițiilor Memoriei”, trimiși acolo în 1946 si 1947, în plină foamete. În 1949-1952 avem execuțiile în cazul lui Vasile Odobescu și a grupului său. De aceea, când spunem al doilea val, avem în vedere aceasta strămutare forțată care s-a produs în cadrul operațiunii IUG (SUD), dar care a fost culminația unui proces continuu de câțiva ani.
Noi am avut țărani înstăriți care obținuseră proprietăți prin reforma agrară din România Mare
VERIDICA: De ce se insistă și azi pe termenul culăcime, pe care majoritatea îl percep ca pe un element nociv al societății, când, de fapt, vorbim de oameni gospodari?
Octavian Tîcu: Istoricii folosesc termenul de țărănime. Termenul culac vine pe filieră rusească și se referă într-adevăr la o pătura socială înstărită, posesoare de pământuri, care pe vremea lui Stolîpin devenise elementul luptei de clasă. Regimul totalitar comunit a declanșat teroarea asupra burgheziei și culăcimii, ei fiind declarați dușmani de clasă. Acest termen este impropriu spațiului românesc. Noi am avut țărani înstăriți care obținuseră proprietăți prin reforma agrară din România Mare. Marii proprietari erau mai putini in Basarabia, pentru că ei, de fapt, au dispărut în urma acestei reforme. Sovieticii au deportat și oameni care aveau doar o mârțoaga. Având un cal în posesie, erai pasibil de deportare. Aceasta lecție este de un dramatism extraordinar, deoarece deportările din 1949 s-au produs la doar un an de la marea foamete. Țăranii erau devastați, le-au fost luate toate rezervele alimentare, iar ulterior au mai și fost deportați. În doar doi ani s-au produs lucruri groaznice pe care unii astăzi le tratează cu indiferență. Și să nu uitam un lucru important – percepția față de comunism și trecutul sovietic este și una personală. În familiile celor deportați, care au trăit foamea din 1946-1947, există o aversiune față de regimul comunist, fata de Rusia de azi, în general.
VERIDICA: Se pare că nu în toate cazurile, dacă mă gândesc la Zinaida Greceanîi...
Octavian Tîcu: Sunt și excepții. Și în Gagauzia le-am găsit destule, unde chiar dacă mulți au fost deportați și înfometați de sovietici, trăiesc cu convingerea că românii sunt răi și sovieticii buni. Dar acesta e un subiect de psihanaliză mult mai complex și mai complicat. Felul în care s-au organizat aceste deportări arată amploarea terorii din URSS. Practic, călăii acestor deportări sunt câțiva oameni cărora trebuie să le spunem pe nume, ca lumea să-i cunoască, căci au fost forța la nivel local, central, dar și intermediari care au executat directivele autorităților. Ivan Ermolin a fost o figură cheie în perioada deportărilor din 1949 – prototipul lui Sergo Goglidze din 1941. Din mai 1949, a monitorizat cu vigilență modul executării operațiunii. Omul pe care-l întâlnim atât în 1941, cât si 1949 este Iosif Mordoveț – pe atunci șef adjunct al NKVD, iar acum era șeful MGB-ului – Ministerul Securități de Stat al RSSM. El a fost cerberul represiunii în RSSM. La nivel central, directiva din noiembrie 1948 a venit de la Stalin și Beria care stabileau principiile deportărilor din regiune. Iar la nivel local a mai fost un călău – Fiodor Tutușkin. Dacă deportările din 1941 au fost organizate exclusiv de către NKVD, cele din 1949 au fost organizate cu implicarea directă a Ministerului de Interne. Toți acești oameni au fost asistați de Nicolae Coval, prim-secretarul Partidului Comunist din RSSM – fiind cel mai sângeros prim-secretar din RSSM. În perioada sa s-au produs foametea și deportările în masă, iar el astăzi își are mormântul pe aleea principală din Cimitirul Central, chiar lângă mormântul Nataliei Dadiani.
Operațiunea a fost pregătită minuțios – au existat 3000 de grupuri operative, constituite dintr-un personal de 43 000 de oameni, șapte centre de cale ferată unde au fost concentrați cei care urmau a fi deportați. Spre deosebire de anul 1941, în 1949 au fost deportate mai mult femei și copii. Din 40 000 de persoane planificate pentru a fi deportate, în trenuri au urcat doar 36 000. 14 000 erau femei, iar bărbați doar 10 000 pentru că mulți din ei, mai devreme au fost deja condamnați, sau chiar executați. Și destinația finală a deportaților a fost diferită: primul val a fost dus preponderent în Kazahstan, iar următorul val a avut direcția direcția Kurgan, Tiumeni și Irkutsk.
Omul cu listele deportaților a fost temeinic îmbătat, apoi listele studiate. În consecință, 13 oameni au reușit să fugă
VERIDICA: Al doilea val de deportări mai are un element interesant: unii au reușit cumva să scape.
Octavian Tîcu: Cum au reușit să scape? Sunt cazuri foarte interesante. De exemplu, în unele localități a fost vorba de solidaritatea sătenilor. Satul n-a permis deportarea anumitor oameni, pe care-i considera pe nedrept condamnați și s-au solidarizat. Au fost cazuri în care unii țărani înstăriți au ajutat în asemenea măsura pe alții, încât chiar autoritățile locale le-au apreciat gesturile și i-au avertizat înainte de a fi arestați. Operațiunea din 1941 a fost executată doar de străini. Începând cu 1944, au prins a fi racolate forțe locale pe linie de partid. Iar ei, la rândul lor, având acces la informație, și-au avertizat rudele, prietenii despre iminenta arestare. Au fost și alte cazuri ciudate; în anumite sate cei care întocmeau listele deportaților, au fost și ei arestați. Încă un caz bizar e cel de la Unțești, Ungheni. A venit omul la Ungheni cu listele pentru Unțești. Omul responsabil a fost temeinic îmbătat, apoi listele au fost studiate. În consecință, 13 oameni au reușit să fugă în pădure, salvându-se. Operațiunea a început la ora două noaptea, pe 6 iulie, cu grave abateri de la legislație – deportaților nu li s-a oferit nici timpul cuvenit, nu li s-a permis să ia nici cantitatea de lucruri conform greutății admise. Și aici apare un paradox. Cei mai draconici au fost KGB-istii. Organele interne încercau să respecte regula. Rapoartele Ministerului de Interne arată că securiștii erau denunțați pentru încălcarea legislației. În felul acesta apare cumva senzația că aceste deportări au avut un caracter mai uman, pornind de la dualitățile respective. În 1941 operațiunea a fost teribil de violentă și mărturiile deportaților sunt sfâșietoare. /.../ Sa știți că fiecare istorie despre deportări este o lecție aparte și de asta fiecare om care a avut în familie deportați, trebuie să le facă povestea publică. E important să reușim deconstruirea miturilor legate de deportări, dar să le și facem cunoscute poveștile pentru memorie și demnitate.
VERIDICA: Destinațiile erau alese în funcția de nevoia de brațe de muncă în URSS?
Octavian Tîcu: Decizia s-a luat într-adevăr urmând logica utilitaristă. Necesitățile Kazahstanului în 1941 au fost enorme, apoi, în 1949, necesitățile Siberiei trebuiau acoperite. În Siberia am găsit zeci de sate construite de românii basarabeni deportați în 1949, în special. Unii construiseră și 2-3 sate de-a lungul timpului.
Noi, în familie mereu am știut că cel care ne-a denunțat a fost Plahotniuc Andrei Pavlovici (bunicul lui Vlad Plahotniuc)
VERIDICA: Vorbeam despre cazurile când un număr de oameni au reușit să evite deportarea. Dar au existat și din cei care au ajuns deportați tocmai pentru că au fost denunțați de cei apropiați – rude, vecini, prieteni, cunoscuți ș.a. Pentru că tot se desecretizează arhivele, ce credeți că se va întâmpla? Cum vor reacționa deportații și urmașii lor la aflarea numelui celui care i-a denunțat?
Octavian Tîcu: Pentru mulți acest lucru demult nu mai este un secret. Noi, spre exemplu, în familie mereu am știut ca cel care ne-a denunțat a fost Plahotniuc Andrei Pavlovici (bunicul lui Vlad Plahotniuc) – pe atunci primul președinte al sovietului sătesc din Costuleni. Tot satul știa, de asta întreaga sa familie a plecat din sat. Eu am găsit confirmarea în dosar, e adevărat. Alături de Plahotniuc, mai era un Ivanov și un Clatico. Dar în general, cum am zis, numele denunțătorilor sunt cunoscute. Problema e publicarea pe larg a acestor liste. Una e când satul știe și alta e când numele apare public într-o sursă oficială la nivel național. Dar presupun că se ezită pentru a nu genera un anumit sentiment de frică, dar și o stare de răzbunare. S-a procedat la anumite trunchieri a dosarelor, în care paginile cu numele denunțătorilor erau acoperite. Urmează sa vedem, caci pachetul trimis de Ministerul de Interne la Agenția Națională a Arhivelor nu l-am văzut încă și, din câte știu, nici toate dosarele nu au fost transferate încă. Este important sa fie digitalizate si cu acces pentru fiecare. Sunt foarte multe nume în dosare și probabil asta sperie. Oricum, din cate înțeleg, se fac lucruri bune la arhivă, digitalizarea va fi în curând finalizata, sper să reușim să menținem parcursul de integrare europeană ca să putem duce până la capăt aceasta desecretizare. Pentru că la noi cu o mână se dă și cu alta se ia. În 2010, Mihai Ghimpu prin decret prezidențial a desecretizat, anumite documente la care am avut acces timp de doi ani, apoi iar a fost pus capacul. Noi continuăm să omorâm prin tăcere foarte multe lucruri. Unul din aceste lucruri sunt dosarele de la SIS. SIS-ul trebuie să transfere toate dosarele de urgență Agenției Naționale a Arhivelor, pentru ca acolo sunt dosarele tuturor celor care au fost persecutați, executați, cei care au făcut parte din Mișcarea de Rezistență Antisovietică și multe alte cazuri care nu înțeleg de ce bagă frică în securitatea noastră.
VERIDICA: Când li s-a permis revenirea acasă, de ce au ales o parte din deportați să rămână, cum credeți?
Octavian Tîcu: Expedițiile Memoriei (O serie de expediții organizate anterior de către Octavian Țâcu în Siberia și Kazahstanul de Nord, pe urmele deportaților basarabeni – n.r.) ne-au învățat multe. Noi credeam că au revenit toți. Dar nu e așa. Într-adevăr, unii au revenit în RSSM, apoi s-au întors la locul deportării. Rămâneau aici cate 2-3-4 ani în RSSM și apoi se întorceau în Siberia. Numărul lor e mare.. au plecat pentru că aici nu mai aveau nimic, casele le-au fost confiscate. În plus, în multe cazuri, consătenii îi priveau cu ochi răi. În Siberia nimeni nu te întreba cum ai ajuns acolo. Și sechelele rămân. E adevărat, cei deportați în 1941 nu au mai avut timp să revină. Cei mai mulți din ei au murit, pentru că în 1941 s-a dorit exterminarea, nu educarea prin muncă. În 1949, când regimul se preocupa mai mult de raționalizare economică, i-a dorit ca muncitori, iar deportații au desfășurat o muncă colosală în redresarea economiei sovietice de după război. Așadar, senzația de dușman al poporului i-a urmărit pe deportați toată viața, așa cum i-a urmărit și pe ai mei. Părinții mei își luaseră foaie de odihna, în 1979, pentru România și Bulgaria, iar la hotar tatei i-au permis să iasă, iar mama a fost întoarsă, pentru că era din familie de deportați. Unchiului meu, campion al Moldovei și medaliat cu bronz la campionatul Uniunii Sovietice, i s-a interzis plecarea la competiții peste hotare pentru ca era din aceeași familie cu mama. Noi trebuie sa ajungem la situația când negarea foametei și a deportărilor, a represiunilor staliniste să fie pedepsită prin lege și cei care deliberat o vor face, să știe că vor suporta consecințele.
