Sorin Hadârcă este un expert în politici publice care s-a transformat în scriitor. Profesia de bază l-a purtat prin lumi diferite de a noastră, prin gastronomii picante, tradiții fascinante, mentalități surprinzătoare. Nu se știe în ce fel își scrie rapoartele de activitate pentru proiecte, dar cărțile sale, care sunt mai mult decât jurnale de călătorie, au un gust savuros. „Hrișcă și masala” este produsul celor trei ani de aflare în Bangladesh și în alte țări din Asia de Sud-Est. Iar „Lucrări de mentenanță pe drumul mătăsii” însumă cele trei săptămâni petrecute în ”trei foste republici surori” din imperiul sovietic – Kârgâzstan, Tadjikistan și Uzbekistan din Asia Centrală. Un interviu cu Sorin Hadârcă pentru Veridica, despre călătoriile și cărțile sale, realizat de Victoria Cușnir.
Șocul cultural inițial s-a preschimbat în acceptare
VERIDICA: Se pare că aveți abilitatea de a sări fără dificultăți dintr-o lume în alta. E foarte mare diferența de mentalitate între lumile occidentale, orientale? Cât de diferite sunt lumile Asiei? Cât de ușor îi este unui european să se adapteze rapid la felul lor de a fi?
Sorin Hadârcă: Răspunsul care spune totul și nimic este: depinde. Bangladesh a fost cu adevărat o provocare, căci e vorba de un alt tempou, o altă sensibilitate, un alt registru de valori. Faptul că am stat vreme de aproape patru ani în acea zonă a fost de mare ajutor pentru a o înțelege. Retrospectiv, am observat cum șocul cultural inițial s-a preschimbat în acceptare (în sensul că absurdul e o parte firească a vieții și uneori chiar e mai vesel așa), o înțelegere și, la urma urmei, un dor imens de acea zonă. Plus că, din moment ce ai avantajul de a călători „în lung și în lat” într-o regiune, capeți un sistem de referințe, un dicționar al cutumelor și ochi antrenați să aprecieze diferențele. În Asia Centrală a fost altă poveste. Aici am avut timp puțin dar, volens-nolens, vin cu bagajul sovietic care, prin mentalitate și limbă de comunicare, a facilitat orientarea în spațiu și contactele cu localnicii. Deci da, fără anumite repere culturale, adaptarea este o sarcină imensă, poate chiar imposibilă.
VERIDICA: În călătoria din Asia Centrală ați mizat pe mentalitatea colectivă uniformă dezvoltată de URSS. Chiar dacă populația uneia din aceste republici a trebuit la greu prinsă în frâu și învățată/educată modului sedimentar de viață după secole de viață nomadă. Au reușit sovieticii să stârpească această genă a nomadului care în interpretare ar fi echivalentă cu libertatea?
Sorin Hadârcă: Cred că te referi mai ales la kîrgîzi, care au fost nomazi și lucrul acesta se observă chiar și după un secol de când au prins rădăcini. Sunt cumva mai deschiși în comunicare, zâmbesc mai des și au respect minim față de autorități. Poate asta explică și faptul că un liber-cugetător ca Aitmatov (scriitorul din perioada sovietică Cinghiz Aitmatov –n.a.) s-a născut în Kîrgîzstan și nu în altă parte. Din cele trei „stanuri” sunt și cei mai rebeli, modelul autocratic a fost respins de popor la orice tentativă de centralizare a puterii. Tot din acest motiv cred că sunt cei mai dezinteresați de arhitectură – o iurtă, care se asamblează și dezasamblează ușor, e preferabilă oricând unei clădiri somptuoase. Au păstrat, ce-i drept, moștenirea sovietică în materie de urbanism, dar sunt aproape sigur că au făcut-o de lehamite, dat fiind că a păstra e mai simplu decât a construi ceva nou. Uzbecii și tadjicii au fost ceva mai „docili” în sensul libertății. Pe de altă parte, nu pot să trec cu vederea faptul că uzbecii au fost cei mai consecvenți în a șterge urmele comunismului de pe fațadele urbane, iar rusa o vorbesc doar cei de generația mea și mai sus. Orașele vechi de pe Drumul Mătăsii – Samarkand, Buhara, Hiva – sunt îngrijite cu pietate de uzbeci, ai căror Epocă de Aur este la modul oficial Imperiul lui Tamerlan. Dușanbe e o altă mâncare de pește. Aici moștenirea sovietică a fost marcată de un orientalism care duce cu gândul la India și Iran. Din păcate megalomania conducerii actuale ignoră acest colorit local și produce edificii noi care se văd mai bine din cosmos deși sunt goale pe dinăuntru: cea mai mare ceaihana, cea mai mare bibliotecă, etc. Prea mari pentru scara umană.
VERIDICA: ”Un Lenin tropical și exotic la celălalt capăt al universului încetează să mai fie o sperietoare. E chiar amuzant: peisajul e străin, dar tiparele sunt recognoscibile: stegulețe roșii, pensionari, pionieri. Și în pofida la toate acestea, capitalism get-beget, economie de piață competitivă, proprietate privată” (Hrișcă și masala). Cum vă explici această admirație a vietnamezilor pentru figurile comunismului? E o admirație sinceră, sau impusă? Au prins ceva bun din tipul acesta de regim?
Sorin Hadârcă: Îmi amintesc de acest episod relatat în „Hrișca și Masala” mai ales prin prisma mâhnirii și nedumeririi care mă cuprinde atunci când văd simbolurile comunismului prin părțile noastre, în continuare pe piedestal. Într-un context exotic, am observat că aceste simboluri își pierd relevanța. Pentru mine cel puțin, dacă nu și pentru vietnamezi. Dacă e să-l luăm pe „Le-Nin” în particular, cred că vietnamezilor puțin le pasă de autorul proiectului comunist din Rusia. Nu se poate spune același lucru despre Bunelul Ho, care este parte din panteonul oficial și figură de cult pentru întreaga societate. Trebuie să înțelegem un lucru în raport cu Vietnam: în raporturile economice ei au acceptat modelul competitiv capitalist, respingând, în același timp, competiția din sfera politică. La fel cum a făcut-o și China anterior, deși „fratele mai mare” nu este văzut cu ochi buni de vietnamezi. Rezultatul acestei politici e o făptură himerică cum ar fi cea a unui pioner cu cravată roșie și smartphone în buzunar. Din același registru fac parte și insignele socialiste: obiecte de cult aparținând ritualului oficial, pe de o parte, și suveniruri întrebate de turiști, cu o valoare comercială incontestabilă, pe de altă parte. Dacă această făptură himerică are șanse de viață e o altă întrebare. Ritualul oficial – și aici „adorație” pare a fi un cuvânt mai potrivit decât „admirație” – presupune foarte mult doublespeak (ca să folosesc termenul orwellian). Una gândești, altceva spui – într-un moment anumit această duplicitate devine ineficientă și obositoare. Greu de prezis când și dacă acest lucru va răbufni. În momentul de față, competiția economică e suficientă pentru a crea bunăstare, iar stabilitatea politică, chiar și menținută artificial, este propice investițiilor.
Niciunul din „stanuri” nu a îmbrățișat revenirea la tradițiile islamice
VERIDICA: Cum se raportează oamenii acestor lumi la politic? Comportamentul lor de zi cu zi e dominat de tradițiile, de religie sau politicul face legea?
Sorin Hadârcă: În esență, politicul e religie în acea lume. Nu este întâmplător faptul că dictatorii comuniști au insistat să anihileze cultele religioase, a fost o mișcare prin care au eliminat concurența. Poporul trebuia să aleagă: Lenin sau Iisus, Mao sau Buddha, și era grav dacă făceai alegerea „greșită”. Sigur, lucrurile au evoluat în timp, dar anumite linii roșii au rămas intangibile. În China (din auzite) e OK să afirmi că Mao a greșit, dar e inacceptabil să critici Partidul Comunist. Dar depinde cum definim „acea lume”, căci Vietnam și China sunt mai degrabă excepții. În rest e vorba de un spectru, căci demontarea comunismului a produs reverberații inegale ca intensitate. Nevoia de a crede în ceva fiind o constantă, s-au conturat câteva proiecte alternative. Cultul personalității (în Turkmenistan și într-o oarecare măsură în Tadjikistan), statalismul, ca raportare la o figură proeminentă din trecut (în Uzbekistan) și democrația incipientă (în Kîrgîzstan) cu instituții politice slabe dominate de grupări oligarhice influente. Ce este cu adevărat remarcabil e că niciunul din „stanuri” nu a îmbrățișat revenirea la tradițiile islamice, opunându-se vehement mișcărilor fundamentaliste, fie reale, fie imaginare.
VERIDICA: Dacă ar fi să stabilim o ierarhie a valorilor care ar fi aceasta?
Sorin Hadârcă: Dincolo de religia islamică, singurul lucru pe care îl au în comun Bangladesh și statele din Asia Centrală este raportarea la un model economic viabil condus de o mână autoritară. Cu alte cuvinte, atât Bangladesh cât și „stanurile” vor să construiască un gen de Singapore la ei acasă. Se face abstracție de faptul că proiectul singaporez a funcționat la scara unul oraș portuar aflat la intersecția circuitelor comerciale și se mizează foarte tare pe un lider iluminat care știe ce și cum să facă. Distanța dintre vis și realitate este în continuare imensă. În practică, liderii se dovedesc a fi insuficient de „iluminați”. Aici lipsa unei competiții politice care să formeze elite noi pare a fi mare handicap. Sigur, generalizez prea mult, dar e suficient să amintesc că, deși Republica Moldova nu a avut nici resurse naturale, nici nu a fost conectată la circuite economice internaționale, avem un PIB per capita și un Indice al Fericirii superioare celor din țările amintite mai sus. Reiese că spiritul antreprenorial, instituțiile democratice, capitalul uman, comerțul, produc laolaltă rezultate mai bune decât cele solicitate de la liderii „iluminați”.
VERIDICA: După incursiunile Dstră în toate țările vecine Bangladeshului, ați avut o surpriza aparte în câteva țări în care ați descoperit librării impresionante. E o aparență sau chiar se citește mult? Pe unde omul de cultură e autoritate?
Sorin Hadârcă: Era o surpriză, căci se găseau cu greu. Dhaka fiind o metropolă cu circa 18 milioane de oameni, avea o singură librărie de carte în limba engleză pe care o vizitam de câte ori aduceau carte nouă. Nu foarte des. Anume din acest motiv încercam să fac „plinul la carte” în orașe precum Singapore, Bangkok sau Kuala-Lumpur ale căror nivel de dezvoltare corespunde unui nivel mai elevat de lecturi. Kathmandu e diferit. În calitate de mecca pentru alpiniști și hipioți, capitala nepaleză are un număr disproporționat de librării interesante, însă consumatorii de carte sunt oameni călători.
Reveneam iarăși și iarăși dintr-o lume pestriță și ofertantă într-una monotonă și monocromă
VERIDICA: Vorbiți în cartea Dstră despre zoroastrieni. Cum arată lumea lor astăzi?
Sorin Hadârcă: E o lume pe cale de dispariție. Le-am dat de urmă în muzeul de istorie din Dușanbe din simplul motiv că antichitatea tadjică ținea de Imperiul Persan al cărui religie oficială era zoroastrismul. Mare păcat, după mine, căci e una din religiile filosofice ale Orientului, la fel de rafinată ca și budismul. Dar e vina lor: nu poți deveni zoroastrian așa cum poți deveni budist sau creștin, dacă nu te-ai născut într-o familie de zoroastrieni. Mai e un templu zoroastrian la Tbilisi și unul la Baku, dar la fel sunt vestigii ale trecutului. Zoroastrienii de azi, mai puțin de 100 mii, locuiesc în comunități izolate din India, Iran și Amercia de Nord.
VERIDICA: Ce fenomen ați descoperit în Bangladesh care a depășit limita înțelegerii Dstră sau, cel puțit, v-a uimit profund?
Sorin Hadârcă: Imaginea cea mai tulburătoare care m-a însoțit în timp ce plecam din Dhaka a fost cea a vacilor care așteptau să fie sacrificate în plină stradă de Eid Mubarak. N-am asistat personal, dar colegii mi-au povestit că, efectiv, străzile se transformă în râuri de sânge. Privirile vacilor erau triste și-mi pare bine că nu le-am văzut finalul. În aceiași zi am ajuns la Priștina, unde era aceiași sărbătoare doar, că i se zice Kurban Bairam. Vecinii de la parter m-au servit cu niște copturi, căci așa e tradiția la ei. Mai bine așa.
VERIDICA: Regimul de vize din Bangladesh ”v-a impus” câte o călătorie la 30 de zile. Din câte înțeleg, în țările vecine, pe alocuri, locuiește un număr impunător de chinezi. Cine sunt ei? Sunt diferiți de cei rămași în China? Ce atitudine au față de ei țările adoptive?
Sorin Hadârcă: A fost foarte amuzant episodul când am discutat cu taximetristul din Singapore cât „se pune” la nuntă. L-am și menționat în „Hrișca și Masala”. Sunt oameni pragmatici, descurcăreți, au minte ascuțită, spirit antreprenorial. În templele chinezești poți avea și televizor și casă de schimb valutar. Dacă e să fac o paralelă riscantă aș zice că sunt evreii Orientului și fac această afirmație cu cea mai mare simpatie față de evrei. La fel ca și evreii sunt expuși la tot felul de prejudecăți xenofobe în țările unde au ajuns să constituie o minoritate semnificativă: în Thailanda și Malaezia bunăoară. Sunt tratați cu suspiciune pentru că le merge bine în afaceri. Și sunt pizmuiți, fiindcă succesul uneori e asociat cu aroganța. De aici și tendința să locuiască segregat în așa-zisele Chinatown-uri. În Singapore nu se pune problema, căci acolo chinezii constituie majoritatea.
VERIDICA: După călătoriile în aceste lumi ce ați prins a aprecia în Moldova din ce vă indigna altădată? Și ce ați admirat la ei? Credeți că există vreun lucru pe care l-am putea adopta noi?
Sorin Hadârcă: De fiecare dată când reveneam din Bangladesh, găseam că Chișnăul e un oraș ordonat și chiar curat. Ei bine, impresia asta putea să fie diametral opusă dacă veneam dintr-o capitală europeană. Dar ține de perspectivă. După haosul și aglomerația din Dhaka, un sfert de oră irosit în ambuteiaj la Chișinău, mi se părea un motiv neîntemeiat să-ți pierzi răbdarea. La Dhaka limitele răbdării se înscriau în 2-3 ore necesare pentru a parcurge drumul până la Guvern pe o distanță care într-o zi de weekend o parcurgeai în douăzeci de minute. Deci, fără să ne dăm seama, suntem o societate care respectă reguli, cel puțin regulile de circulație. Pe de altă parte, reveneam iarăși și iarăși dintr-o lume pestriță și ofertantă într-una monotonă și monocromă. Să recunoaștem: ca societate suntem și noi niște mici xenofobi. „Treizeci de mii de sirieni” e un fals care funcționează negreșit pe post de sperietoare, dar realitatea demografică ne va forța să deschidem porțile orașului mai devreme sau mai târziu. E adevărat că am dat dovadă de omenie, atunci când am acceptat refugiați ucraineni, dar oamenii aceștia sunt la fel ca și noi, nu-i poți distinge în stradă. Vom fi oare la fel de buni cu cei care vor sosi în căutarea unor oportunități economice și care vor avea tenul pielii diferit de al nostru, vor vorbi o limbă pe care nu o înțelegem și se vor închina la zei străini? E un mare semn de întrebare aici și răspunsul intuit de mine nu este unul încurajator. Deocamdată.
