Romanul „Insomnia” al scriitorului și jurnalistului Val Butnaru, despre care vorbim într-un interviu pentru Veridica, deschide colecția KMZero a Editurii ARC dedicată poveștilor de dragoste scrise de prozatori români.
Dar Val Butnaru trece dincolo de simpla poveste de dragoste. Intersectează și desparte destine într-o perioadă dificilă a Basarabiei. Acțiunea romanului are loc în vremurile când imperiul țarist domina viața basarabenilor. Privați de posibilitatea de a face carte în limba lor, de a asculta liturghii în limba maternă, răbufnirile interioare care se manifestă uneori cu mult curaj în public, i-au costat scump. Un roman mai mult istoric, decât de dragoste, cu personaje complexe, „Insomnia” e o altă carte semnată de Val Butnaru care recuperează viața Basarabiei din secolele XIX-XX.
„La noi poți admira suficiente biografii impresionante, dar ne lipsesc destinele tulburătoare”
VERIDICA: Și cu romanul „Insomnia” rămâneți ancorat în perioada când Basarabia era parte a Imperiului Țarist, o perioadă dificilă pentru basarabeni, dar ca toate vremurile grele – generatoare de consistente subiecte pentru romancieri. Nu tocmai pe deplin explorate și exploatate dramele acelor vremuri...
Val Butnaru: E adevărat ce spui, e vorba de o perioadă istorică practic necunoscută. Când vorbim de ocupația rusă, chiar și oamenii cu carte se limitează, adeseori, la referințe din perioada de după 1940-45. Foarte rar este invocată ocupația Basarabiei din secolele anterioare. Am mai spus-o si repet: ce au inventat comuniștii bolșevicii aici, la noi, nu e decât continuarea politicii țariste dusă de la 1812. În școli ar trebui să se vorbească frecvent despre această perioadă nefastă din istoria noastră. Din păcate, mai rămânem victimele sloganelor de propagandă ale rușilor privind prietenia moldo-rusă de secole. Această ”prietenie” nu e decât o politică acerbă de denaționalizare și depopulare a acestui teritoriu. Repet, toate ororile pe care le cunoaștem din comunism, au fost practicate, mai întâi, în perioada țaristă.
VERIDICA: Toate aceste subiecte sunt repere ale romanului. Unul dintre eroii romanului Dvs, scriitor, spune la un moment dat: ”La noi poți admira suficiente biografii impresionante, dar ne lipsesc destinele tulburătoare”. E chiar așa?
Val Butnaru: În opinia mea, oamenii cu destine impresionante sunt cei care se implică, uneori fatal, în soluționarea unor probleme vitale ale neamului sau ale omenirii. Nu e suficient să fii prezent pe Câmpia Libertății. Trebuie să susții, chiar și cu prețul sângelui sau al vieții, idealul Unirii. E puțin să fii unul dintre semnatarii Declarației de Independență, trebuie să dai dovadă, prin implicare zilnică, că dorești îndepărtarea pericolului rusesc de pe pământurile noastre. E puțin doar să faci parte din „tabăra corectă”, să fii „unul dintre ai noștri”. Ar fi bine să ieși în evidență, să ridici de asupra capului drapelul de luptă, să-i chemi pe ceilalți să te urmeze. Adică, să-ți făurești propriul destin. Să dau un exemplu. Când vorbim despre bătălia absurdă de la Verdun, despre milionul de morți, despre o armată de soldați căzuți pentru o cauză efemeră, spunem că e o tragedie, că e o pierdere nejustificată. Milionul de victime ni se asociază în minte cu o cifră. Impresionantă, dar o simplă cifră. Dar atunci când ne referim la viața unui singur soldat nimerit în acea mașină de tocat carne de tun, despre suferințele lui trăite pe acel câmp de luptă, drama și tragedia lui personală devine una foarte apropiată sufletului nostru. Îl percepem pe acel soldat printr-o prismă emoțională particulară. Tragedia unui popor relatată fără emoții se transformă într-un act statistic, într-un raport de contabilitate. Așadar, una e statistica, si cu totul altceva e să citești romanul lui Remarque „Nimic nou pe frontul de Vest”.
Conținutul acelor scrisori nu are cum să nu o cutremure până și pe cea mai insensibilă persoană
VERIDICA: Istoria nu se învață din romane, dar, în același timp, scriitorii au o forță uriașă de a stârni curiozitatea și pasiunea pentru ea. Pana unde te ții de cifre si de unde dai frâu liber fabulației?
Val Butnaru: Da, nu vei învăța poate prea multă istorie din romane, dar o poți simți, citind romane. Hai să luăm foametea pe care a trăit-o poporul nostru. Multă vreme, nu era un subiect la îndemâna scriitorilor. Erai taxat dacă abordai tema. Acum avem campanii întregi care vin să recupereze lacunele din această dramă. Ele, campaniile, sunt necesare, dar contează mult și felul în care se desfășoară. Nu-mi iese din minte un reportaj pe care l-am văzut la televizor. La una din aceste lecții, din cadrul campaniei respective, învățătoarea, dorind să-i facă pe copii să se pătrundă de amploarea dramei din 1947-48, a rupt și le-a împărțit bucăți de colac alb, întrebându-i ce gust are pâinea. Copiii au spus, normal, că pâinea e gustoasă. Și? Ce s-a obținut cu acest exercițiu? Mi se pare o abordare total greșită. Poate ar fi fost mult mai potrivit să le pună în față o turtă de mălai sau alta, făcută din pleavă amestecată cu știr, adică din toate acele plante cu care încercau să se țină în viață oamenii noștri pe timp de foamete. În felul acesta, copiii ar simți „gustul” adevărat al foametei, așa ar fi avut o minimă idee despre ce a însemnat foametea. Nu e pedagogic? Posibil. Dar ar ține minte acea lecției pentru toată viața.
Ca să revin la raportul dintre date istorice și fabulație: acum câțiva ani, la editura ”Știința”, au apărut în două volume ”Scrisori din Basarabia”, cărți care cuprind corespondențele unui autor care semna cu numele Basarab. Corespondențele erau destinate pentru ziarul „Telegraf” din București. Perioada relatărilor a cuprins anii 1880-1890. Conținutul acelor scrisori nu are cum să nu o cutremure până și pe cea mai insensibilă persoană. Am încercat să păstrez cât mai mult posibil stratul factologic, întâmplările relatate de reporterul anonim. Până unde m-am ținut de cifre? Ei bine, în cazul acesta, am preluat aproape toate faptele alea oribile și incredibile comise de regimul de ocupație țarist. Le-am prelucrat puțin și le-am intercalat în canavaua romanului, inclusiv povestea din satul Vorniceni despre care scrie acest Basarab.
VERIDICA: Inițial bănuiam că e o poveste auzită de la oamenii satului, așa cum soția Dumneavoastră, Valentina Butnaru e născută acolo...
Val Butnaru: Nu, așa cum am spus, nu mi-am permis abateri prea mari de la documentul istoric. În legătură cu asta, mi-am amintit de o spusă a lui Andre Gide, „Istoria este o ficțiune care s-a întâmplat, în timp ce ficțiunea este o istorie care ar fi putut să se întâmple”. Ambele istorii sunt interpătrunse, dar asta nu înseamnă că scriitorul nu poate devia de la cea „științifică”. Oricât îi poftește inima ficțională. În general un scriitor poate chiar distorsiona cursul istoriei, în raport cu întâmplările din perioada respectivă. Un singur lucru nu are dreptul să-l facă: să manipuleze cu Istoria. Trebuie să fii onest și în raport cu propriul scris, dar și cu adevărul istoric.
În romanul acesta încap o bună parte a corespondențelor lui Basarab, dar corespondențele lui nu reprezintă un roman. Sarcina mea a fost să adun în această poveste oameni vii și destine care să trezească emoție. Apropo, până azi continuă polemicile privind identitatea acestui Basarab, dar deocamdată nimeni nu poate da un răspuns exact. Unii presupun că e vorba de Zamfir Arbore, născut la Cernăuți, cu gimnaziul de băieți făcut la Chișinău, urmând apoi studiile la Sankt Petersburg, ca după mai multe escale prin lume, să se stabilească, într-un final, în Romania. Dar oricum, împărtășesc punctul de vedere al celor care susțin că aceste corespondențe nu-i puteau aparține, pentru că realitățile despre care scrie Basarab, trădează o persoană angajată în structurile administrative sau juridice guberniale.
VERIDICA: Aveți un episod curios în roman, în care doi prieteni, colegi de Zemstvă, au o contradicție: unul insistă să fie direct în abordări și replici, altul încearcă să-l convingă de contrariul, că e mai înțelept să taci uneori, să fii poate mai șmecher, să adopți comportament similar rușilor care fac regula vieții, încercând să li te strecori printre degete. La distanță în timp, cum se văd lucrurile? Am avut noi abilitatea de a alege metoda de luptă potrivită?
Val Butnaru: Categoric nu am avut-o. De fiecare dată, fie ne-am îndoit în fața ocupantului, fie am protestat și am sfârșit-o prost, duși în Siberia. Dar trebuie să specific că tot ce ține de personaje, e ficțiune pură, inclusiv respectivul dialog dintre Ralli și Gore. Eu mi-am propus să croiesc o poveste de dragoste pe un fundal sinistru și deprimant. Ar fi de preferat, bineînțeles, un alt titlu pentru romanul meu: „Dragoste pe timp de ciumă”, să zicem, dar fiindcă acest titlu a fost pus deja pe coperta unui alt mare si celebru roman, am rămas cu „Insomnia”.
VERIDICA: E Rita Ralli e un personaj care putea exista în realitate? Poartă parțial numele lui Zamfir Arbore. I-ați împrumutat și note biografice ale acestei personalități.
Val Butnaru: E o întrebare pe care cititorii mei mi-o pun frecvent. Răspunzând pe scurt, precizez că nici Rita Ralli, nici iubitul ei, Andrei Gore, nu sunt personaje reale sau, cel puțin, cumulate sau inspirate din respectiva perioadă. Am păstrat intenționat confuzia, punându-le numele – Ralli și Gore – a unor funcționari reali din Basarabia acelor timpuri. Am recurs la confuzia asta doar pentru a păstra o anumită aromă istorică a secolului în care la Chișinău exista o mână de intelectuali care-și mai puneau problema păstrării identității naționale a basarabenilor.
În 1864, în Basarabia vine episcopul Pavel Lebedev, un nume de tristă pomină
VERIDICA: Rita este personajul Dvs care se retrage mai la periferie și insistă să alfabetizeze copiii basarabeni. După Marea Unire de la 1918 s-a constatat un enorm analfabetism în rândul basarabenilor. Cum reușeau unii să facă, totuși, carte la acea vreme?
Val Butnaru: Da, analfabetismul era îngrozitor. La Basarab am întâlnit povestea unui boier care nu înțelegea, respingea hotărât dorința tinerilor de a studia. Zicea că pe timpul lui plăcerile tinereții se reduceau la un vin bun și o femeie frumoasă, nu la cititul cărților „periculoase”. Și când te gândești că acel boier avea un fiu deportat în Siberia tocmai ca pedeapsă pentru dorința lui de a studia. În acest sens, lucrurile s-au agravat ceva mai târziu, nu imediat după anexare, în 1812. Pe atunci, Guvernul țarist avea probleme mai mari decât Basarabia. Inițial, îi preocupam prea puțin pe cinovnicii ruși. Dar iată că în 1864, în Basarabia vine episcopul Pavel Lebedev, un nume de tristă pomină. El este cel care declanșează procesul de rusificare nemiloasă. El închide școlile cu predare în limba română, interzice limba română și în biserici. Anihilează presa și rusifică toate numele românești. Dacă întâlnești azi un Colesnic, să știi că până la Lebedev, acesta se numea Rotaru. Melnic, sau Melniciuc, era Moraru. Asta se făcea zilnic, la înregistrarea noilor-născuți în condica bisericească.
VERIDICA: Aveți în roman și un episod când un tânăr nu-și poate revendica moștenirea, tocmai pentru că i-a fost rusificat numele, în timp ce părinții au rămas cu varianta românească a numelui...
Val Butnaru: Cazurile de acest fel erau frecvente. Iar de când nu mai exista școală în limba proprie, analfabetismul printre basarabeni sporise. Nu era, însă, și cazul coloniștilor.
M-a zguduit un caz despre care relata Basarab: un învățător rus, venit din Herson se plângea că procesul de rusificare merge foarte prost. Acest învățător asistase la o slujbă bisericească într-un sat. Zicea că slujba a început binișor, cu „Gospodi, pomilui!”, dar a sfârșit prost, tot cu „Doamne, miluiește!”. L-a turnat pe preot la poliția secretă, iar în consecință, părintele a fost deportat pentru acest „Doamne, miluiește!”.
Când ai parte de asemenea personalități în neamul tău, înțelegi că aparții unui popor cu o proprie demnitate
VERIDICA: Presupun că în timp literatura va contura oarecum profilul unei națiuni tocmai prin caracterul personajelor din literatura sa. Dacă mai iau în calcul și spusele lui Grigore Vieru ”Cât caracter, atâta țară”, de fiecare dată când întâlnesc un personaj cu caracter, cu demnitate, cu strălucire, îmi face bine. Nu neapărat pentru că aș vrea să ne vedem tare falnici, dar nici nu ne face bine imaginea de Mioriță.
Val Butnaru: Avem acest defect de a ne poziționa cumva inferiori în raport cu popoarele mari, mărețe, cu istorie impresionantă. De tânăr mă tot gândesc la această chestiune, am fost marcat de această situație obiectiv-subiectivă. Mă tot întrebam cum a fost posibil să fie scris „Richard al III-lea”, dar noi nu reușisem să ne ridicăm mai sus de „Apus de soare”? Și atunci, m-am aventurat într-o polemică literară cu Delavrancea, scriind piesa „Apusul de soare se amână” care-l are ca personaj principal pe Ioan Vodă cel Cumplit. Iată un destin exact pe potriva celor shakespeareene, un personaj de calibrul lui Richard, îmi ziceam triumfător! Un Richard al III-lea al nostru! Dragoste și trădare – două teme eterne în literatura universală -, se regăseau perfect în destinul unui domnitor, o figură tragică din istoria noastră. Când ai parte de asemenea personalități în neamul tău, înțelegi că aparții unui popor cu o proprie demnitate: nici glorios și măreț, dar nici bicisnic.
VERIDICA: Rita dincolo de caracter și minte mai e și foarte frumoasă. În ce măsură frumusețea fizică te poate salva?
Val Butnaru: Da, Rita e foarte frumoasă. Îl sensibilizează chiar și pe brutalul Preobrajenski. Probabil că fiind prinși în vâltoarea marilor intemperii, frumusețea nu ne-ar salva definitiv, dar în vremuri mai ușoare, sau situații mai puțin complicate și complexe, poate fi un avantaj. În temniță frumusețea ei se deteriorează, în schimb rămâne invincibil spiritul ei. Probabil, despre acest gen de frumusețe e vorba în cele din urmă. Și asta contează cel mai mult.
