Breaking news sau nu? Declarația președintei Maia Sandu, făcută în podcastul de limbă engleză “The rest is politics”, difuzat pe 12 ianuarie a.c., privind un ipotetic referendum de unire a Republicii Moldova cu România, a scos de la naftalină o temă care nu mai este de multă vreme în “mainstream-ul” ideilor politice. De altfel, un referendum la care Maia Sandu ar fi votat “DA” pentru (re)unirea cu România.
Au trecut ani buni de când președinta Sandu să fi făcut afirmații similare în spațiul public. Unii aproape că au și uitat și de aici și confuzia. Dar consecutivitatea declarațiilor pe această temă, la care s-au mai raliat și premierului Alexandru Munteanu, dar și ministrul Culturii, Cristian Jardan, indică faptul că vorbele Maiei Sandu nu au fost tocmai aleatorii.
Tema posibilei uniri dintre cele două state fusese uitată oarecum într-un sertar prăfuit al politicii moldovenești. Unirea era o teză mai degrabă ventilată de narațiunile false ale propagandei ruse ca o sperietoare de moarte. Scoaterea de la naftalină a unui astfel de scenariu, chiar și la nivel de discuție, necesită o analiză contextuală care ar trebui detașată cât mai mult de zona emoțională. Deoarece contextul este mai important de data aceasta decât declarația în sine.
În primul rând, ipoteza unirii nu este tocmai nouă. Asta deși presa de la București a abordat-o într-o notă exaltată pe alocuri. Ca și când Maia Sandu dădea un breaking news. Nu. Aceasta este o poziție constantă de ani de zile a Maiei Sandu, doar că din ce în ce mai rară în ultima vreme. De altfel și ea cetățean român nu numai în simțiri, dar și în acte.
Maia Sandu spune de circa 10 ani, de când s-a lansat în politică ca lider de sine stătător în fruntea Partidului Acțiune și Solidaritate, că, personal, ea își dorește unirea cu România. Că ea ar vota pentru o astfel de unire. Că vorbește limba română și este atașată de identitar de România sub toate formele, dar că nu ar exista o majoritate în acest sens și că se supune Măriei sale - alegătorul.
Ceea ce frapează însă este că Maia Sandu vorbește din ce în ce mai mult pentru auditoriul străin, decât pentru cel românesc, despre virtuala unire. Mai mult decât atât contează și contextul în care o face. N-aș merge nici pe fenta potrivit căreia Maia Sandu face un fel de bluf în fața UE și că, Vezi Doamne, așa arată pisica Bruxelles-ului. Pe principiul: ori ne băgați voi în UE, ori ne unim oricum cu România! Nu. Maia Sandu știe cum funcționează lucrurile în politica mare și că astfel de schimonosiri emotive ar fi mai degrabă dăunătoare. Deși, trebuie să recunoaștem, există la nivel conducerii pro-europene a Republicii Moldova o stare de anxietate privind mersul lucrurilor pe relația Bruxelles-Chișinău.
Securitatea înainte de toate
Dar haideți să le luăm pe rând, căci aici este și o posibilă cheie a înțelegerii acestei situații de redeschidere a cutiei Pandorei pe tema unirii.
În primul rând, declarațiile Maiei Sandu vin într-un climat în care Rusia este tot mai agresivă la adresa Ucrainei, iar SUA se îndepărtează tot mai mult de Ucraina și Europa în general.
În viziunea Washingtonului UE este primordial responsabilă de soarta Ucrainei, iar după cum știm UE se mobilizează greoi în fața oricărei crize, chiar dacă în cele din urmă o rezolvă.
Ipoteza unirii evocată de Maia Sandu vine într-un context de securitate tot mai volatil în care doar rezistența Ucrainei, din ce în ce mai șubredă în fața Rusiei, ține astăzi în viață Republica Moldova ca stat independent. De altfel, întreaga reașezare a ordinii mondiale, nu tocmai după regulile dreptului internațional, dă fiori reci pe spatele liderilor unor state mici.
Maia Sandu testează astfel toate atuurile pe care le are și realizează că cele mai bune șanse de supraviețuire pentru Republica Moldova, în cazul în care Ucraina nu va mai rezista în fața Rusiei, nu ar fi decât sub cupola reunirii cu România. E ceva nou aici?
Pe de cealaltă parte, România vede problema unirii printr-o lentilă mult mai emoțională, comparativ cu pragmatismul de la Chișinău. Referendumul pentru unire pe care l-ar face Chișinăul ar fi determinat doar de o situație de forță majoră pe un fundal de securitate extrem. Nu departe de climatul tulbure în care unirea s-a făcut în 1918, sub presiunea nașterii Uniunii Sovietice. Deși acel vot, trebuie menționat, a fost dat în deplină cunoștință de cauză de Parlamentul de la Chișinău, nu sub amenințarea Armatei Române, așa cum pretinde istoriografia sovietică.
Așadar, astăzi ar fi vorba mai mult de o unire pragmatică și mai puțin de una emoțională. N-aș vrea să sune cinic, dar ar fi o nuntă mai mult din interes decât una din iubire. Una în care partenerii ar învăța să se iubească și să se respecte mai mult doar după oficializarea relației.
De mai mulți ani, PAS și Maia Sandu au construit un discurs detașat de scenariul unirii și s-a mers numai pe aderarea la UE ca formă susținută de majoritatea cetățenilor. Pe când tema unirii cu România se clasa în sondaje întotdeauna pe 30-40%.
Asta cu mențiunea că sondajele nu luau în calcul diaspora moldovenească, acolo unde o bună parte dintre moldovenii plecați în Occident sunt unioniști la bază. Probabil, acest procent ar fi fost mult mai sus, cel puțin cu câteva puncte, chiar și pe fundalul extrem de agresiv al propagandei ruse pe acest subiect în Republica Moldova și cu o timiditate excesivă, aproape de reprimare interioară, din partea celor care gândesc și văd ca viabilă o astfel de unire. Așadar, vedem din nou o politică duală la Chișinău menită să pună pe jar inimile exaltate de la București pe tema unirii. Poate acesta a fost și scopul?
Între timp, la Palatul Cotroceni de la București vedem o abordare mai aproape de linia oficială a ultimilor ani. Dacă la preluarea mandatului prezidențial Nicușor Dan vorbea de unire și vizita des oficial și în privat Republica Moldova, de data aceasta președintele român a părut mai rezervat și mai rece decât de obicei.
El a avut o reacție tardivă tocmai pe 15 ianuarie și în nota șabloanelor oficiale de “regăsire în marea familie europeană”. În ceea ce îi privește pe parlamentarii români, părerile sunt împărțite și stau în aceeași matcă ca până acum în privința unirii. De menționat, Parlamentul român a făcut demersurile legislative în 2018 pentru a înlesni un ipotetic scenariu al unirii, în timp ce la Chișinău, Constituția obligă la un referendum. Exact, la referendum, un instrument democratic pe care Moscova adoră să influențeze pe partea de propagandă și alte elemente de război hibrid.
Frica Moscovei a trecut neobservată
Un alt element ce trebuie menționat în acest episod al ipoteticului referendum pentru unirea dintre România și Republica Moldova este reacția bolnăvicioasă a Kremlinului. Virulența cu care canalale rusește de social media, media lor tradiționale, dar și “coloana a cincea” din rândul politicienilor proruși de la Chișinău au atacat acest subiect al unei ipotetice discuții despre unire ne dă ora exactă a fricilor Rusiei pe acest subiect.
Cohorta mediatică, dar și exponenții “Russkii Mir” au ieșit imediat la rampă să acuze “trădarea”. Mai ceva ca Farfuridi și Brânzovenescu care îl suspectau pe Trahanache de trădare în piesa “O scrisoare pierdută” a lui Ion Luca Caragiale.
De asemenea, nu este exclus ca Rusia să încerce denigrarea tezei unioniste prin preluarea tot mai vocală a acestei narațiuni de către forțele extremiste din România sub pretextul naționalismului. Așadar, acțiunile Kremlinului vor aborda problema pe două linii de atac distincte și aparent contradictorii, dar care în esență vor avea același scop de ducere în derizoriu a acestei teme.
În concluzie, cei mai speriați de această posibilă unire nu sunt nici politicienii și nici cetățenii de pe ambele maluri ale Prutului, ci tocmai Moscova și instrumentele ei. Rusia are un interes strategic ca nici pe drumul clasic și nici prin unire, Republica Moldova să nu se desprindă din plutonul defunctei URSS și să se sprinteze spre Uniunea Europeană într-o formă sau alta.
Așadar, ambele scenarii trebuie să rămână pe masă pentru Chișinău, deoarece nu se exclud unul pe celălalt. Emoția nu trebuie amestecată cu pragmatismul și nici interesul cu dragostea față de valorile românești în care unii oameni cred cu adevărat și la București, dar și la Chișinău.
Astfel de declarații - fie că vin ele de la Maia Sandu, membrii Guvernului, sau ai Parlamentului - nu trebuie să facă vreun titlu de presă. Ci mai degrabă trebuie să fie o normalitate, deoarece opinia publică trebuie să fie pregătită și pentru scenariul B care poate deveni, în funcție de circumstanțe, scenariu A.
