Ne referim la Aleksandr Lukașenko, așa-zisul președinte al Republicii Belarus, și Igor Dodon, așa-zisul ex-președinte al Republicii Moldova, care s-au întâlnit la Minsk, într-o ambianță „prietenească”, după o „conferință internațională, interpartinică despre suveranitatea statală”, temă ce sună profund ironic, batjocoritor într-o țară vasală, suverană doar cu numele. E cam cum s-ar organiza în Rusia o conferință despre pace sau suveranitatea limitată a noilor state post-sovietice.
„Tătucul” nu mai este cel de cândva
Ei au pozat în oameni de stat, în lideri politici cu greutate regională, dacă nu chiar continentală, a căror opinie contează pentru alți lideri și popoare. Desigur, Aleksandr Lukașenko, aflat în funcția de președinte mai mult timp decât Putin, fiind telefonat, ocazional, și de Trump, și de Macron, se da mult mai important, vorbea cu aere de guru, față de Dodon, care a ținut hățurile prezidențiale la Chișinău doar patru ani, fiind deconectat de la butoane ori de câte ori socotea de cuviință cel care l-a făcut președinte, adică Vlad Plahotniuc. În timp ce Lukașenko perora apodictic, Dodon asimila aprobator, ca un student norocos. (Ne întrebăm dacă nu cumva președintele belarus i-a povestit și despre faimoasele „patru direcții” de atac asupra Belarusului, dinspre Ucraina, înainte ca armata rusă să o invadeze?)
Și, totuși, „tătucul” belarus nu mai este cel de cândva, după 32 de ani de președinție, cine să mai creadă că el întruchipează adevărata preferință a belarușilor, că nu există altcineva mai bun, mai inteligent, mai modern, că alegătorii belaruși nu și-au dorit niciodată o schimbare, la urma urmei? O anumită perioadă, trebuie să recunoaștem, Lukașenko a reușit să-și creeze o imagine de șef de stat suveran și independent, care profita de nostalgiile rușilor pentru a asigura Belarusul cu resurse energetice, exportând și obținând chiar și un venit, dar cu timpul, mai cu seamă după 24 februarie 2022, s-a văzut că „tătucul” nu e decât un vasal, o marionetă în mâna lui Putin.
O marionetă mai „sofisticată”, e adevărat, dar sensul acțiunilor sale rămânea strâns legat de intențiile lui Putin, care, la rândul său, nu era interesat să dea pe față relația de dependență a lui Lukașenko, dorind să păstreze aparențele perioadei sovietice, când republicile unionale reprezentau de fapt niște gubernii în haina unor entități statale, cu dreptul formal la autodeterminare. Situația s-a schimbat radical odată cu începutul războiului, când Putin a avut nevoie de teritoriul belarus pentru a ataca și a lua prin surprindere Ucraina. Putem fi siguri că lui Lukașenko nu i-a convenit schimbarea de decor, căci îl făcea să arate stupid, jalnic, l-am văzut justificându-se, inventând o presupusă pregătire a Ucrainei de a ataca Belarus „din patru direcții”. A râs toată lumea de el.
Ce-l „îngrozește” pe Lukașenko?
Nu, nu despre independența de Putin au vorbit ei la întâlnirea din Minsk. Marionetele nu pot discuta decât ceea ce e în interesul păpușarului. Iar păpușarul are două probleme în raport cu Republica Moldova: integrarea europeană și reunificarea cu România sau viceversa. Ordinea nu contează, căci ambele perspective sunt inacceptabile pentru Moscova – și într-un caz, și în altul Rusia pierde spațiul pruto-nistrean, i se reduce „sfera de influență” și șansele de refacere a imperiului rus.
De aceea, Lukașenko se arată „îngrozit” de perspectiva reunirii Republicii Moldova cu România, despre care aude „foarte des, în ultima perioadă, din varii surse”. „Eu vreau să te rog foarte mult pe tine și pe adepții tăi ca să nu permiteți distrugerea unei țări atât de frumoase și înfloritoare ca (Republica) Moldova”, adaugă el melodramatic, manifestând, scepticism și față de integrarea europeană - „de noi (fostele republici sovietice – n.n.) nu are nevoie nimeni”, sugerând că Republica Moldova nu va fi tratată ca un partener egal în cadrul UE – „experiența ne-a arătat cum se comportă cu noi”, și avertizând că „nu e bine să tai cordonul ombilical cu cei care vă apreciază” – aluzie la ieșirea noastră din CSI.
Și cine ne „apreciază” în CSI? Rusia imperială, care refuză să-și retragă trupele de ocupație (sintagmă folosită și de Voronin) de pe teritoriul nostru? Rusia care a pornit și duce al cincilea an un război de cotropire în Ucraina, amenințând aproape zilnic Republica Moldova? Sau Belarus care ajută Rusia în război, îi oferă teritoriul său pentru a ataca Ucraina? Cât va dura „aprecierea” lui Lukașenko? Până îi va ordona Putin să rupă toate relațiile cu „țara frumoasă și înfloritoare”?
Dar de ce o țară atât de „suverană și independentă” ca Belarus s-a reunit cu Rusia în cadrul Uniunii Rusia-Belarus? Nu Lukașenko a semnat cu Elțin un acord ce presupunea crearea unei federații cu un singur șef de stat, constituție, armată și monedă unice? Sau credea Lukașenko că el va fi șeful statului comun? Unii văd aici standarde duble. Fantoșele, vasalii nu au standarde, vorbesc la comandă.
O marionetă lingușind pe alta
Și Dodon, ca și Lukașenko practică acrobație lingvistică atunci când trebuie să spună cine și de ce a început războiul din Ucraina. Vorbind de la tribuna conferinței, liderul PSRM s-a referit și la „conflictul militar din vecinătate”, unde „un popor întreg, o țară întreagă, este folosit drept carne de tun împotriva oponenților săi geopolitici”. Nu este clar din discursul lui cine a început acest „conflict militar”, cine pe cine îi folosește împotriva „oponenților săi geopolitici”. Credeți că Rusia e implicată cumva, are vreo vină? Ba bine că nu. „Uniunea Europeană, spre regret, merge spre militarizare, în ciuda faptului că economia se distruge, iar migrația sufocă statele UE”, insinuează Dodon, inversând lucrurile, prezentând agresorul drept victimă și viceversa.
Nu e de mirare, că el promite să finanțeze războiul, cumpărând gaz rusesc „mai ieftin”, că „patriot”, din punctul său de vedere, nu e Zelenski, care își apără patria împotriva invadatorilor ruși, ci e Lukașenko, care oferă teritoriul țării sale pentru ca armata rusă să atace Ucraina, să omoare ucraineni. Să blamezi UE pentru „militarizare” și să nu spui niciun cuvânt despre când a început acest proces e culmea cinismului și nerușinării. Dar o marionetă nu poate avea simțul rușinii.
Patriotism sau servilism?
Tot ridicându-l în slăvi pe Lukașenko – ce spectacol grotesc e lingușirea unei marionete față de altă marionetă! – și, dimpotrivă, încercând s-o lovească cu piciorul pe Maia Sandu, Dodon n-a amintit despre Alexandru Balan, ex-director SIS, recrutat de KGB-ul belarus (alias rusesc), în perioada când Dodon era președinte. Lukașenko l-a spionat, apoi l-a întâmpinat pe trădător cu flori, iar vajnicul lider socialist, în loc să încerce să clarifice această lipsă de respect față de el și statul pe care l-a reprezentat, îl adula din răsputeri. Marionetele nu pot avea demnitate.
„Belarus este exemplu de adevărată politică în interesul poporului său”, afirmă Dodon. Dându-i-l Maiei Sandu drept exemplu, drept model de comportament „neutru”, „patriotic” pe Lukașenko, îi recomandă Dodon și oferirea teritoriului nostru pentru atac asupra Ucrainei sau României? Crede el că și amplasarea armei nucleare a Rusiei pe teritoriul belarus este un exemplu de urmat? I-a întrebat Lukașenko pe belaruși dacă își doresc ca țara lor să fie depozit de bombe nucleare? Liderul PSRM confundă patriotismul cu servilismul cel mai primejdios, el, de altfel, nu a cerut niciodată, nici vorbind de la tribuna ONU, retragerea trupelor ruse din Republica Moldova. O marionetă nu poate vorbi împotriva păpușarului. Ea poate cere continuarea relațiilor economice, culturale etcetera, mințindu-i pe cetățeni cu gaze mai ieftine, ca și cum Rusia, Belarus nu ar fi niște state agresoare, nu ar fi comis crime de război pe teritoriul Ucrainei, nu ar fi distrus sute de orașe și sate ucrainene, nu ar fi vărsat sânge ucrainean și rus. Marionetele nu pot fi morale, nu pot avea compasiune și alte sentimente umane.
Fiindcă veni vorba, chemarea lui Lukașenko a avut impact asupra admiratorilor săi de pe Bâc: un politician pro-rus a și declarat că va apăra „cu arma în mână suveranitatea și independența Republicii Moldova”, dar nu în cazul unei eventuale invazii ruse, ci a reunirii cu România. Acum noua țintă a lui Putin fiind Armenia, Lukașenko le spune armenilor să nu se grăbească cu integrarea europeană, ca să nu repete soarta Ucrainei. Cu aplomb, el repetă pur și simplu amenințarea lui Putin, e obligat să repete, aceasta e funcția marionetei. Mâine-poimâine, aceeași amenințare o va repeta și Dodon. Poate într-o altă formă, marionetei i se permite să varieze forma, nu și conținutul. Ba chiar este apreciată capacitatea unei marionete de a manifesta zel și inițiativă artistică în propagarea mesajelor păpușarului său. Oricât de penibil ar arăta.
